1 Tesaloniceni 2.1-7

Diavolul a căutat totdeauna să strice lucrarea lui Dumnezeu, încurcând sufletele. Una din lucrările lui este să lovească în cei ce vestesc evanghelia, să-i împroaşte cu noroi, să răspândească împotriva lor lucruri rele şi neadevărate, ca să le distrugă încrederea oamenilor. El îi vorbeşte de rău prin oamenii de care se slujeşte, în toate chipurile. Aşa a fost pe timpul lui Pavel şi aşa va fi mereu. Noi nu suntem în necunoştinţă de planurile lui. Acesta este unul din meşteşugurile lui: să compromită în faţa oamenilor pe cei ce vestesc Cuvântul. Nu suntem surprinşi de aceasta, pentru că aşa este scris mai dinainte în Cuvântul lui Dumnezeu, că adică lucruri rele şi neadevărate trebuie să se spună nu numai împotriva celor ce vestesc Cuvântul, ci şi împotriva fiecărui credincios (Matei 5.11), cu atât mai mult despre cei ce vestesc Cuvântul lui Dumnezeu.

Se zice că în război soldaţii sunt învăţaţi să ţintească mai ales ofiţerii de la inamic, pentru ca soldaţii să rămână fără conducători. De aceea, ofiţerii îşi schimbă hainele si se îmbracă la fel cu soldaţii. Tot aşa, vrăjmaşul urmăreşte îndeosebi pe cei ce vestesc Cuvântul. Dacă n-ar fi cu ei harul lui Dumnezeu care să-i ţină tari pe cale, având un cuget curat, ar fi doborâţi. Am fost deci înştiinţaţi că acestea trebuie să se întâmple. In evanghelie spune: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15.20). Vrăjmaşii Domnului Isus au aruncat asupra Lui insulta că El cu ajutorul domnului dracilor scoate demonii (Matei 9.34), ca să ţină pe oameni departe de El. Şi de atunci, Diavolul mereu aruncă insulte, îndeosebi împotriva celor ce vestesc Cuvântul. Fără ruşine de om si fără teamă de Dumnezeu, vinii şi alţii îţi pun în seamă lucruri care nici prin minte nu ţi-au trecut.

Nu numai din epistola aceasta, dar şi din alte epistole se vede că apostolul Pavel a avut mereu a face cu acelaşi vrăjmaş şi cu acelaşi fel al lui de a lucra. Lucruri rele şi neadevărate au fost spuse pe seama lui Pavel. Apostolului îi venea destul de greu să vorbească despre sine însuşi ca să se apere. Citiţi epistola a doua către Corinteni şi veţi vedea ce greu îi venea să se apere. Dacă ar fi fost numai persoana lui în joc, nici nu s-ar mai fi apărat; era însă în joc lucrarea lui Dumnezeu, şi de aceea se apăra, dar cu multă sfială, dându-şi seama că făcea un lucru pe care n-ar fi vrut să-l facă.

Din Tesalonic, apostolul primise informaţii că după plecarea lui de acolo, veniseră nişte vrăjmaşi care tulburau adunarea. Aceşti oameni cunoşteau într-o măsură lucrurile evangheliei; dar erau în mâna Celui Rău nişte unelte care să lovească în trecerea de care se bucura apostolul Pavel. Apostolul n-avea nevoie să le dea cine ştie ce explicaţii, ci s-a mulţumit să aducă aminte Tesalonicenilor de clipele când a fost între ei.

„Voi înşivă stiti, fraţilor”… Este un cuvânt de cinste şi încredere pe care le arată Pavel acestor credincioşi. In adevăr, credincioşii nu întrebuinţează la întâmplare cuvântul de „frate” sau „fraţi”. Pentru ei, cuvântul acesta este scump şi nu vor să-1 spună nimănui într-un chip linguşitor sau mincinos. Ei au nevoie să se încredinţeze dacă cineva este frate sau soră. Numai după ce s-au încredinţat, spun acest cuvânt, altfel nu.

„Voi înşivă stiti, fraţilor, că venirea noastră la voi n-a fost zadarnică”. Ii pune deci pe ei înşişi să-şi aducă aminte cum a fost venirea lui la ei si zice: „După ce am suferit şi am fost batjocoriţi în Filipi, cum ştiţi, am venit plini de încredere în Dumnezeul nostru, să vă vestim evanghelia lui Dumnezeu, în mijlocul multor lupte”. In Filipi fuseseră rău bătuţi, aruncaţi într-o închisoare mizerabilă, în întuneric şi cu picioarele în butuci. Totuşi, pe la miezul nopţii, Pavel şi Sila se rugau şi cântau cântări de laudă lui Dumnezeu, iar cei închişi îi ascultau. Deodată s-a făcut un mare cutremur de pământ. Temnicerul s-a întors la Dumnezeu, iar lor li s-a dat drumul şi au plecat de acolo. Deci ca nişte oameni bătuţi, aşa au plecat din Filipi şi au venit în Tesalonic. Despre acest lucru vorbeşte apostolul când spune: „Am suferit şi am fost batjocoriţi”. Bătaia era cu nuiele, până la vânătăi, până ţâşnea sângele.

„Am venit plini de încredere în Dumnezeul nostru.” Cineva ar putea spune că apostolul venea din Filipi ca un erou. Dar nu, apostolul nu dădea deloc impresia de erou. Este o plăcere când vedem la el atât sinceritate si smerenie. Corintenilor le spune că atunci când a fost în mijlocul lor a fost slab, fricos şi plin de cutremur (1 Corinteni 2.3), deci un om cu aceleaşi slăbiciuni ca si noi. Aceasta nu este o îndreptăţire pentru defectele noastre, dar parcă suntem mângâiaţi. Apostolul spune că a venit totuşi plin de încredere. El ştia în cine crede, se ştia angajat în lucrarea de răspândire a evangheliei. Batjocura, bătaia, închisoarea sau ameninţarea cu moartea nu puteau să-l oprească de la ceea ce i-a spus Dumnezeu să facă. Dumnezeu l-a pus să vestească evanghelia şi el nu putea să tacă.

„Am venit plin de încredere în Dumnezeul nostru.” În noi înşine, fricoşi, slabi si cu multe defecte, dar ne sprijinim pe Cel Atotputernic. Poate că nu este plantă mai slabă decât iedera, care nu poate să stea în picioare. Ea însă se lipeşte bine de stejar şi, când o cădea stejarul, atunci cade şi ea. Şi la noi sunt multe slăbiciuni. Apostolul Pavel spune şi el aceasta despre el (2 Corinteni 11.30). Alţii pot să se laude cu puterea lor. Noi nu putem face aceasta, căci ne-am aşezat în lumina lui Dumnezeu si vedem la noi multe defecte, multe nedesăvârşiri.

Suntem însă plini de încredere în Acela care ne sprijineşte şi care are toată puterea în cer şi pe pământ. Tocmai în slăbiciune se arată puterea lui Dumnezeu (2 Corinteni 12.9). Persoane slăbite dau dovadă de atâta statornicie pe cale! Batjocorâţi, urâţi, ameninţaţi, şi totuşi în picioare! Aceasta este puterea Domnului, care păstrează pe credincioşii lui. Femei slabe, şi cu sufletul şi cu trupul, bătute şi alungate, trec totuşi biruitoare. Focul evangheliei nu se stinge în sufletele lor, datorită puterii Domnului care ne iubeşte şi face ca puterea harului Lui să ne fie dată ca să ne ţină neclintiţi pe cale.

„Am venit plini de încredere în Dumnezeul nostru.” în drum spre Tesalonic se vor fi gândit oare: Nu cumva vom fi greşit? N-ar fi oare timpul să mai tăcem? Nu cred că s-au lăsat stăpâniţi de astfel de gânduri. Ba, dimpotrivă, îşi vor fi zis: Timpul este scurt şi s-ar putea ca în curând să plecăm de pe pământ. Să răscumpărăm deci vremea, s-o întrebuinţăm cât mai bine.

Eu am impresia că în adevăr, cu cât mă apropii mai mult de bătrâneţe, cu atât viaţa mi se pare mai importantă. Şi cu cât mă apropii de veşnicie şi mă uit înapoi, cu atât parcă n-am lucrat nimic pentru Dumnezeu sau şi, chiar dacă am lucrat ceva, lucrarea are multe defecte. Aceasta mă smereste.

Aş vrea totuşi ca în timpul care-mi mai rămâne de trăit să lucrez mai mult pentru Dumnezeu. Pavel zicea că uită ce este în urma lui şi se aruncă spre ce este înainte (Filipeni 3.13). La urmă, cred că nimeni nu se va putea lăuda decât cu harul lui Dumnezeu.

„Am venit plini de încredere în Dumnezeul nostru, să vă vestim evanghelia lui Dumnezeu.” Cu durere trebuie s-o spunem, Cuvântul evangheliei nu spune nimic oamenilor, în marea lor majoritate, deşi este un cuvânt care cuprinde cea mai mare dulceaţă, căci evanghelia este vestea bună că Dumnezeu ne iubeşte, că Dumnezeu este gata să ne ierte dacă noi ne pocăim şi credem în evanghelie, că Domnul Hristos, când este primit prin credinţă ca Stăpân şi Mântuitor, ne dă o inimă nouă şi o viaţă nouă, şi ne duce în cer, la slavă veşnică. Cine poate pătrunde toată dulceaţa evangheliei? Cu cât înaintezi mai mult în viaţa de credinţă, cu atât mai dulce îţi este evanghelia harului lui Dumnezeu. Apostolul Pavel n-a învăţat evanghelia de la vreun om, ci de-a dreptul prin descoperirea lui Isus Hristos (Galateni 1.12). Domnul Hristos însuşi i-a arătat ce este evanghelia. De atunci încolo, apostolul Pavel n-a umblat după faimă pământească şi, ca un om dintr- o bucată, n-a mai vrut să mai stie de nimic altceva decât de Domnul Hristos şi de El răstignit.

Mă întreb: Oare toţi câţi citesc aceste rânduri au gustat şi au văzut că bun este Domnul? Mă tem că în mintea unora evanghelia este doar o carte mare cu scoarţe groase. La atâta se reduce gândul celor mai mulţi despre evanghelie. Vestind evanghelia, stim că aducem la cunostinta oamenilor ceva de care au neapărată trebuinţă, dacă vor să fie împăcaţi cu Dumnezeu şi să fie mântuiţi. De evanghelie ne arde nouă? vor zice cei săraci, lipsiţi şi amărâţi. „Da, săracilor se predică evanghelia”, a spus Domnul Isus către Ioan Botezătorul prin ucenicii aceluia trimişi la El (Matei 11.5). Oricare ar fi starea unui om, numai prin evanghelie, ea poate deveni alta; căci întâi trebuie să fim în rânduială cu Dumnezeu şi după aceea vin cele ale pământului: griji şi nevoi. Sunt însă şi suflete care, nesatisfăcute de ale pământului, vor să respire un alt cer, un aer curat, aerul sfinţeniei lui Dumnezeu. Aceştia vor fi fericiţi să audă evanghelia, adică vestea bună a iertării păcatelor şi a împăcării cu Dumnezeu.

Pavel îşi slăvea slujba. El nu cunoştea ceva mai înalt pe lume decât să vestească evanghelia lui Dumnezeu şi n-ar fi schimbat slujba lui cu nimic în lume. Lucrurile de pe pământ îşi pierduseră pentru el strălucirea şi nu mai aveau preţ. „Propovăduirea noastră nu se întemeiază nici pe rătăcire, nici pe necurăţie, nici pe viclenie.” Aceste învinuiri i le aduceau vrăjmaşii lui. Ei ziceau: Ce îl ascultaţi pe acela? Este un rătăcit, un despărţit de sinagogă, ca să facă o sectă, secta nazarinenilor (Faptele Apostolilor 24.5). El nu vine la voi cu gânduri curate. Este un om viclean. Nu este sincer. Voi nu băgaţi de seamă, dar este aşa cum vă spunem noi… Pavel însă le răspunde calm.

„Ci, fiindcă Dumnezeu ne-a găsit vrednici să ne încredinţeze evanghelia, căutăm să vorbim ca să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu, care ne cercetează inimile.” Deci avem a face cu Dumnezeu. Ce înţelege omul, îl priveşte. Noi însă ştim că lucrăm înaintea lui Dumnezeu, care cunoaşte ce scop urmărim.

Dacă judecă cineva lucrurile dintr-un anumit punct de vedere, i se pare că cel ce merge pe calea cea adevărată este un rătăcit. Dacă judecă lucrurile din punctul de vedere al bisericilor oficiale, va socoti rătăciţi pe toţi câţi urmează Domnului Hristos. Lucrurile trebuie însă judecate din punct de vedere al Cuvântului lui Dumnezeu. Cine va judeca aşa nu va mai numi rătăciţi pe cei ce nu sunt ca ei. Iată, pe apostolul Pavel l-au numit rătăcit. Şi dacă şi pe noi ne-or numi rătăciţi, nu este de mirare. Vorba aceasta a lor nu ne mişcă deloc, pentru că noi ştim în Cine credem şi avem de partea noastră Cuvântul lui Dumnezeu, care rămâne în veac. Dorim să rămânem în Domnul Isus şi în Cuvântul Lui.

Toţi copiii lui Dumnezeu sunt aşa în privinţa aceasta. Micile diferente între ei nu contează; în chestiunea mare a mântuirii, a iertării păcatelor şi a vieţii cu Domnul Isus, nu este deosebire între ei. înţelegem pe cei ce ne numesc rătăciţi. Zică însă ce vor, noi stim că suntem cu Domnul Isus, care este Calea, Adevărul şi Viaţa; şi avem dreptarul învăţăturii sănătoase, care este Cuvântul scris.

„Nici pe necurăţie”. Prin necurăţie se înţeleg legăturile trupeşti neîngăduite. Multe blestemăţii au fost aruncate împotriva celor dintâi creştini. Fiind prigoniţi, ei se adunau pe ascuns în peşteri, în păduri. Din aceasta vrăjmaşii lor născoceau învinuiri că trebuie să facă nelegiuiri între ei, bărbaţi si femei. De această învinuire n-am fost scutiti nici noi. In adevăr, ne adunăm ca să ne plecăm genunchii înaintea lui Dumnezeu şi să ne rugăm. Din faptul că ne adunăm şi seara, unii răspândesc asupra noastră bănuiala de nelegiuiri. Ce să le facem? Putem noi să astupăm gura lumii? Constatăm însă că mincinosul, vrăjmaşul sufletelor noastre de la început s-a servit de aceleaşi minciuni de care se serveste si acum. Suntem înstiintati prin Cuvânt că aşa trebuie să fie. Dar poate că în vorba „necurăţie” să intre alte lucruri, de care vorbeşte mai jos.

Erau învinuiţi si de viclenie, desi erau oameni care trăiau cu Dumnezeu. Omul nu poate pătrunde tot lăuntrul inimii altui om. „Eu, Domnul, cercetez inima şi încerc rărunchii” (Ieremia 17.10). Cu El avem a face si El stie că suntem sinceri. Cred că se poate cere de la orice om să fie sincer şi serios, cu atât mai mult de la cei credincioşi. Si dacă la cineva dintre ei se constată nesinceritate si neseriozitate, degeaba mai poartă numele de credincios. Domnul să zguduie pe cel nesincer şi neserios — oriunde ar fi el — ca să-1 facă întâi sincer şi serios şi pe urmă să lucreze în el.

Noi vorbim înaintea lui Dumnezeu si căutăm să plăcem nu oamenilor, ci lui Dumnezeu. Cine caută să placă oamenilor, trebuie să-i linguşească. Cine însă vesteşte evanghelia, mărturiseşte adevărul şi caută să placă lui Dumnezeu. Când aude pe cineva felicitându-l, se întristează, căci aceasta înseamnă că acel om n-a luat nimic pentru sine, nu s-a văzut păcătos şi nu s-a îndreptat spre Domnul Isus. Atâţia alţii ne întorc spatele, pentru că nu vor să audă că sunt păcătoşi. Ce să le facem? Să nu mai spunem adevărul? Noi vorbim înaintea lui Dumnezeu. Vrea să ia cineva seama la cele vestite de noi, va fi binecuvântat. Nu vrea, va pierde binecuvântarea şi-şi va mări răspunderea. Noi nu căutăm să ne aplaude oamenii, ci să plăcem lui Dumnezeu care ne cercetează inimile. El stie ce este acolo, căci totul este gol şi descoperit în faţa ochilor Aceluia cu care avem a face. Si El stie si ne îndeamnă să facem acest lucru: dacă-l facem din dragoste, din datorie sau din alt motiv. Apostolul Pavel se cerceta pe sine ca să vadă cu ce motiv făcea lucrarea pe care i-a dat-o Dumnezeu. De aceea se întreba: Caut eu să plac oamenilor sau lui Dumnezeu?

„În adevăr, cum bine ştiţi, niciodată n-am întrebuinţat vorbe măgulitoare, nici haina lăcomiei de bani: martor este Dumnezeu. N-am căutat slavă de la oameni: nici de la voi, nici de la alţii, deşi, ca apostoli ai lui Hristos, am fi putut să cerem cinste.” Cu asta vrea să spună că nu şi-a făcut adepţi. în ziua de astăzi se întâmplă la fel, căci vinii numesc pe credincioşi după numele unui om: „adepţii cutăruia”. Dar ei nu ştiu ce spun. Dacă nu este cineva adeptul Domnului Isus, n-a făcut nimic. Poţi să mergi la cele mai curate adunări şi să asculţi pe cei mai aleşi slujitori ai lui Dumnezeu, dacă n-ai trecut de partea Domnului Hristos, de nici un folos nu-ţi este.

„N-am căutat slavă de la oameni”, căci am căutat să plăcem lui Dumnezeu. A căuta laudă de la oameni este un imbold necurat, departe de apostolii Domnului. „Dimpotrivă, ne-am arătat blânzi în mijlocul vostru, ca o doică ce-şi creşte cu drag copiii.” Cu aceasta, aduce aminte Tesalonicenilor de purtarea lor în timpul celor trei săptămâni când s-a întemeiat adunarea din Tesalonic. Ne-am purtat blânzi, n-am pretins nici o laudă de la voi, nici să ne ridicaţi în slăvi; dimpotrivă, ne-am coborât la voi, ca o doică ce-şi creşte cu drag copiii.

Cuvântul „doică” se găseşte numai odată în Noul Testament, aici. De ce a zis aşa apostolul? Că s-a purtat blând, o ştim şi o înţelegem. Dar ca o doică? Unii au spus că Pavel era Evreu şi totuşi a predicat la Neamuri, deci a hrănit pe Tesaloniceni, a fost o doică pentru ei, care erau de origine păgână. Alţii însă ţin seama de faptul că Pavel nu făcea nici o deosebire între Evrei si celelalte naţiuni. In adevăr, în evanghelie nu mai este deosebire între ei. Pavel spune: „ca o doică ce-şi creşte cu drag copiii”. Pe când mă gândeam la acest cuvânt, mi-a venit în minte o idee: Se poate ca o mamă să nu-şi poată alăpta copilul; copilul trebuie însă alăptat şi atunci este nevoie de o doică. Normal este ca mama să-si alăpteze copilul. Dar sunt şi excepţii. Copilul vine pe lume foarte slab. Puiul de om este mai slab decât puiul de prepeliţă. Acela, cum a ieşit din găoace, poate să meargă; copilul nu. Viţelul stă pe picioare, copilul nu; mânzul merge, copilul nu. Copilul are neapărată nevoie de cineva care să-1 hrănească, fie că este mama, fie doica. Apostolul Pavel hrănea pe aceia cărora le vestea evanghelia. Toată fiinţa lui era plină de evanghelie, plină de Duhul lui Hristos şi hrănea pe alţii cu ceea ce i se dăduse.

Domnul Isus ne face să ne gândim la cloşcă, atunci când a spus: „Ierusalime, Ierusalime, de câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi!” Domnul are pe ai Săi sub aripile Lui ocrotitoare. în Psalmul 91 se spune acelaşi lucru: „Cel ce stă sub ocrotirea Celui Prea înalt şi se odihneşte la umbra Celui Atotputernic”… Puii de găină află sub aripi nu numai ocrotire, ci şi căldură. Cineva a studiat aripile cloştii şi a aflat că ele alcătuiesc un bun adăpost pentru nişte fiinţe aşa de firave, cum sunt puii. Copilul trebuie îngrijit şi hrănit. Pavel dădea din fiinţa lui, din timpul lui, tot ce avea de la Dumnezeu celor pe care-i iubea cu o dragoste sorbită din legătura lui cu Domnul Isus.