1 Tesaloniceni 2.8-20

Pavel şi prietenii săi n-au vrut să fie o povară nimănui. Ei puteau să pretindă măcar întreţinerea lor, dar nu s-au folosit de acest drept. Ei au fost între Tesaloniceni ca nişte mame care dau copiilor lor ce au, uitându-se pe ele însele.

În credincioşii din Tesalonic — cei mai mulţi probabil sclavi şi muncitori în port — Pavel vedea ceva din chipul lui Hristos şi-i iubea din inimă. Plin de iubire către ei, el era gata să le dea nu numai evanghelia, ci chiar viaţa. Apostolul se gândea desigur nu la moartea de martir pe care ar fi fost gata s-o sufere, cât la lucrarea din mijlocul lor, în care îşi consuma puterea şi viaţa. Dacă adunările vor fi avut loc ziua, el lucra noaptea la meseria lui de făcător de corturi. In Cilicia erau multe capre.

Acolo va fi învătat Pavel să facă învelitori de corturi din păr de capră. La Evrei, meseria era în cinste. Orice învătat trebuia să stie si o meserie. La Greci, meseria era ceva înjositor, lucru pentru sclavi. Dar nu meseria era lucrul de căpetenie pentru Pavel, ci lucrarea de vestire a evangheliei.

Încă un lucru este de observat aici: apostolul n-a făcut o lege din aceasta, ca un vestitor al evangheliei să-şi câştige existenţa prin lucru manual sau intelectual. El s-a purtat aşa în Tesalonic din cauză că adunarea era săracă si ca să ia adversarilor săi orice pricină de a-1 vorbi de rău, ca şi când ar umbla după câştig. Unde situaţia era alta, de exemplu în Filipi, acolo a primit ce i-a dat adunarea pentru întreţinerea lui. Pentru aceasta avea la temelie rânduiala Domnului, care aşa a rânduit, ca cei ce predică evanghelia să trăiască din evanghelie (1 Corinteni 9.14). Este însă mult mai bine ca cel ce predică evanghelia să nu depindă în ce priveşte întreţinerea sa, de adunare sau de adunări, ci să-si câştige singur existenţa, prin tipărituri sau în alt fel.

Lucruri şi mai mari aduce apostolul împotriva bănuielilor aruncate asupra lui de vrăjmaşii săi. „Voi sunteţi martori şi Dumnezeu de asemenea că am avut o purtare sfântă şi fără vină faţă de voi care credeţi” (versetul 10). Pentru aceasta sunt martori Tesalonicenii înşişi, ba chiar şi Dumnezeu. N-are preţ mărturia bună a oamenilor, când mărturia lui Dumnezeu este altfel; este însă de ajuns mărturia bună a lui Dumnezeu, chiar când mărturia oamenilor nu este asa. Lui Pavel nu-i era indiferent mărturia bună a Tesalonicenilor credincioşi. Ca si la Domnul Hristos, la el era potrivire între vorbă şi faptă, între învăţătură şi viaţă.

Apostolul vorbeşte apoi din nou (versetul 11 şi 12) de grija lui pentru suflete. Cu o gingăşie de mamă şi cu o seriozitate de tată, aşa a îngrijit el de orice suflet din adunare, oricât de neînsemnat ar fi fost acela. A sfătuit pe cei uşuratici, slabi şi molatici, a mângâiat pe cei fricoşi, a încurajat pe cei deznădăjduiţi şi pe toţi i-a încredinţat că trebuie să arate credinţă în viaţă şi să se poarte într-un chip vrednic de Dumnezeu, care i-a primit ca nişte copii ai Săi şi i-a chemat la împărăţia şi slava Sa. Credinţa nu se desparte de viaţă, cum nu se despart rădăcinile de fruct. Dacă facem parte din cei pe care Dumnezeu i-a primit în adunarea Sa şi dacă El a făcut din noi nişte copii ai Săi şi ne-a chemat să moştenim împărăţia Sa veşnică, atunci trebuie să ne purtăm aşa fel încât să nu-L facem de ruşine, ci să-L preamărim prin toată purtarea noastră faţă de oamenii în mijlocul cărora trăim.

Apostolul reia în versetul 13 mulţumirea de la începutul epistolei (1.6). Pentru el este mereu o pricină de mulţumire că Tesalonicenii au primit Cuvântul care le-a fost predicat. Oricând se gândea la aceasta, ei îi apăreau ca o minune. în adevăr, în Tesalonic veniseră trei Evrei. Ei erau oameni săraci, greceasca lor lăsa de dorit, iar darul lor de vorbire era mic. Din a doua epistolă către Corinteni (10.10) ştim că vrăjmaşii apostolului Pavel ziceau despre el că vorbirea lui era fără nici o putere. Aceşti Evrei nu aduceau la Tesalonic învătături înalte de-ale filozofiei omeneşti, ci vestea simplă despre un Isus răstignit, care este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii, că El a murit pe cruce pentru păcatele oamenilor si a înviat, că va veni iarăşi în slavă ca să judece viii şi morţii. La El să vină Tesalonicenii ca să fie mântuiţi; dacă nu, sunt şi rămân pierduţi. Pe lângă aceasta, ei susţineau că sunt trimişi ai lui Dumnezeu, iar cuvântul lor nu este cuvânt al oamenilor, ci al lui Dumnezeu.

Trebuie să recunoaştem că această pretenţie este foarte mare. De câte ori ea a fost respinsă! în Atena, unii au zis: „Ce vrea să spună palavragiul acesta?” (Faptele Apostolilor 17.12). Nici în Tesalonic n-a mers fără împotrivire. Totuşi mulţi au primit Cuvântul care le-a fost vestit prin gura lor. Acest lucru era în faţa apostolului o minune a harului lui Dumnezeu; iar aceasta îl făcea să fie recunoscător.

Da, şi astăzi este o minune a harului când oamenii primesc cuvântul apostolilor cu încrederea că este Cuvântul lui Dumnezeu. Nimeni nu este silit să creadă. Totuşi milioane de suflete au neclintit adevărul că acesta este Cuvântul lui Dumnezeu. Si noi facem parte din numărul lor şi am putea să murim pentru acest adevăr. Aceasta este o minune a Duhului Sfânt, altfel nu ne-o putem explica. El a doborât împotrivirile minţii noastre mândre şi ale inimii noastre încrezute şi ne-a făcut să primim Cuvântul drept Cuvântul lui Dumnezeu, ne-a făcut să ne plecăm sub judecata Lui şi să credem vestea plină de har pe care ne-a adus-o El. De ce Duhul Sfânt n-a făcut acest lucru şi cu alţii, de ce pe noi ne-a făcut să credem şi pe alţii nu, aceasta este o taină. Putem să spunem că dacă cineva nu primeşte acest cuvânt, se încarcă de o mare vină, lucru pe care-l va recunoaşte odată. Dacă noi am primit Cuvântul, nu este meritul nostru, ci al harului şi al îndurării lui Dumnezeu, har pentru care-L vom preamări în veci.

Primind Cuvântul, putem să facem experienţa că în adevăr el este Cuvântul lui Dumnezeu, puterea lui Dumnezeu, cum zice Pavel în alt loc: „care lucrează în voi care credeţi”. Apostolul zice în aceasta că Dumnezeu lucrează în noi prin Cuvânt sau Cuvântul lucrează în noi, ceea ce este totuna. Cuvântul primit prin credinţă lucrează în inimile şi în vieţile noastre. El face lucruri pe care nici un om nu le poate lucra. El răneşte şi tot el vindecă, el judecă şi tot el scapă, el condamnă şi tot el eliberează. El zdrobeşte pacea cea neadevărată a nepăsării noastre, ca să ne dea o pace nouă întemeiată pe Isus Hristos şi sângele Lui. El ne schimbă inima si face toate noi în viata noastră.

Tesalonicenii trăiseră o deosebită lucrare a acestui Cuvânt în faptul că le-a dat putere să rabde prigonirile pentru Hristos şi încă în aşa fel încât, chiar în mijlocul lor, au fost plini de bucuria care vine de la Duhul Sfânt (capitolul 1.6).

În suferirea cu răbdare, cu statornicie si cu bucurie a persecuţiilor, Tesalonicenii se asemănau cu bisericile din ludeea, care avuseseră de îndurat grele împotriviri din partea Iudeilor. Pe cât se pare, tot Iudeii asmuţiseră la prigoană şi pe cei din Tesalonic.

Vorbind despre Iudei, apostolul spune ceva trist despre ei. Cuvintele lui sunt aşa de tăioase că parcă n-ar avea dragoste de poporul său. Avea însă şi alte cuvinte care arătau o mare iubire pentru ei. N-avem decât să citim Romani 9.1-5 ca să vedem dragostea lui. Aici însă avem a face cu cuvinte de învinuire. Pavel nu se temea să spună (versetul 15) că Iudeii au săvârşit cea mai mare crimă din toată istoria omenirii, omorând pe Domnul Isus, pentru că nu au văzut decât starea Lui smerită, desi era Domnul slavei, cum au spus prorocii trimişi de Dumnezeu la ei. Iudeii şi-au ridicat mâna şi asupra lui Pavel şi a tovarăşilor săi de lucru, oriunde mergeau ei, crezând că în felul acesta aduc slujbă lui Dumnezeu, câştigă bunăvoinţa lui Dumnezeu, când de fapt ei nu plac lui Dumnezeu şi nu numai că n-au de partea lor bunăvoinţa lui Dumnezeu, dar au chiar mânia lui Dumnezeu asupra lor. Mai departe zice că sunt vrăjmaşi tuturor oamenilor. Acelaşi lucru l-au spus şi unii scriitori romani, de exemplu Tacitus, care scria că Evreii nutresc ură împotriva tuturor oamenilor. Apostolul se explică însă şi spune ce înţelege prin aceste cuvinte şi anume că ei opresc pe robii lui Hristos să predice evanghelia la păgâni ca să fie mântuiţi, împiedică deci răspândirea evangheliei oriunde pot. Aceasta este în ochii lui Pavel vrăjmăşia lor. Lucrul acesta este aşa de grav, încât prin aceasta ei pun vârf păcatelor lor. „Dar la urmă i-a ajuns mânia lui Dumnezeu”, pentru că în anul 48 a fost în Ierusalim o răscoală în care au fost omorâţi vreo 30000 de Evrei. (Alţii iau aceste cuvinte ca prorocie a dărâmării Ierusalimului în anul 70 după Hristos.) Ei se află şi astăzi sub mânia lui Dumnezeu şi luptă, când pot, contra evangheliei.

Apostolul continuă: „Noi, fraţilor, după ce am fost despărţiţi câtăva vreme de voi cu faţa, dar nu cu inima, am avut cu atât mai mult dorinţa să vă vedem.” Când zice „cu atât mai mult” se gândeşte la suferinţele Tesalonicenilor, despre care aflase. Cât ar fi dorit să fie între ei ca să-i mângâie şi să-i întărească! Negreşit, în duh a fost cu ei, s-a rugat pentru ei mereu; dar ar fi vrut să fie între ei. Dar ca să le vadă faţa, ca să le spună vreun cuvânt şi să-i îmbărbăteze, de două ori sau de trei ori era să ia drumul spre ei, dar l-a împiedicat Satan.

Iată un cuvânt care ne dă de gândit. Trebuie să ţinem socoteala de existenta Satanei mai mult decât o facem de obicei. Pavel aşa a făcut. El a pus pe seama Satanei faptul că n-a putut să meargă la Tesalonic. Satan mereu i-a pus piedici. Cum a făcut el aceasta, Pavel nu o spune. Poate că a răsculat împotriva lui pe Iudeii din Corint, poate că i-a revenit boala pe care el o numea o pălmuire a Satanei. Si astăzi, tot Satan este în dos când lucrurile merg rău în adunare. Pe cât poate, el împiedică Cuvântul lui Dumnezeu să se răspândească în lume. Puterea lui este destul de mare. Pavel îl numeşte „dumnezeul lumii acesteia”. El este însă un câine în lanţ şi nu se poate întinde decât atât cât îi permite lanţul. De asemenea trebuie să ştim că Domnul întoarce toate spre bine. Poate că a fost bine că Pavel n-a mers la Tesalonic.

Încă ceva; pentru noi înşine, pentru viaţa noastră personală, să ne aşteptăm să avem de-a face cu puterea lui Satan, care are mereu metode noi ca să ne facă să cădem. Este nevoie ca în fiecare dimineaţă să ne aşezăm sub ocrotirea Mântuitorului, ca să ne ferească de cădere. De ce voia Pavel să vină la Tesalonic? Ii stătea pe inimă lucrul Domnului de acolo si binele adunării (versetele 19 şi 20): „Căci cine este nădejdea sau bucuria sau cununa noastră de slavă? Nu sunteţi voi înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui? Da, voi sunteti slava si bucuria noastră.” Cunoaştem pilda cu minele. Robul credincios zice: „Doamne, mina ta a mai adus zece mine” şi le aduce cu bucurie la domnul său. Asa trebuie să păşească Pavel înaintea Domnului Isus, odată, în ziua aceea mare. El n-ar vrea să păşească singur acolo, ca şi când n-ar fi lucrat nimic, ci să aducă oameni, adunări, chiar şi pe cea din Tesalonic, şi să poată zice: Doamne Isuse, pe aceştia i-am câştigat pentru Tine… Aceasta va fi slava .apostolului, bucuria şi cununa lui de slavă; şi n-ar vrea să piardă această cunună. Aceasta trebuie să fie la orice credincios. Chiar dacă i s-a dat numai un talant, răspunde de el. Cine-ţi va strânge mâna şi-ţi va zice în ziua slavei: Tu m-ai ajutat să vin la Mântuitorul şi să aflu calea către cer? Acesta poate să fie cineva către care ai spus doar câteva cuvinte, dar te-ai rugat pentru el; el era poate departe de tine, dar n-ai încetat să te rogi pentru el. Domnul să ne ajute să câştigăm suflete pentru El şi astfel să purtăm şi noi o cunună când vom păşi înaintea Lui! Este drept că nu ne place să auzim de batjocură, de suferinţă şi de prigoană. Totuşi bucuria Domnului este tăria noastră; iar când ne bucurăm de Domnul Isus şi de legătura noastră cu El, suferinţele din vremea de acum nu ni se mai par mari. Ele nu fac să fie puse alături cu slava viitoare. Aici vom suferi puţin, dar acolo vom căpăta mult, dacă în adevăr vom preamări pe Domnul şi prin suferinţă.

Prin suferinţă, prin prigoană, Diavolul vrea să dărâme sufletele. Dumnezeu îngăduie să fim prigoniţi, pentru că aceasta contribuie la creşterea noastră. Dumnezeu vrea să ne facă să creştem în toate privinţele, în răbdare, în bunătate, în îngăduinţă, în iubire faţă de toţi oamenii. Ne rugăm pentru ei şi căutăm să facem bine celor ce ne urăsc. Din partea lui Dumnezeu, prigoana şi suferinţa fac pe om să se lămurească. Dacă el este credincios, dacă are credinţă adevărată, aceea rămâne; dacă însă n-are credinţă adevărată, se lasă si nu se mai amăgeşte. Domnul Isus vorbeşte de sămânţa care a căzut pe loc stâncos. Ea înfăţişează pe cei ce cred până la o vreme, dar cum vine un necaz sau o prigoană din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el. Credinţa este un lucru prea scump. Dacă ea nu este lucrată în noi de Dumnezeu, ci este numai o închipuire a minţii noastre, atunci să se ducă. Unii fraţi au fost însoţiţi cândva la drum de alţii care se pretindeau că sunt credincioşi. Când au căzut însă pe mâna jandarmilor, au întors spatele şi nu le-a mai trebuit să audă de credinţă. Dacă deci n-are cineva credinţa care trebuie, nu va putea să sufere pentru Domnul Isus. Pe de altă parte, cum vom cunoaşte firea omenească, cât este de rea, şi că Diavolul este stăpânitorul acestei lumi? Suntem mereu în primejdia de a ne amăgi, dacă nu suntem plini de Cuvântul lui Dumnezeu. Unii ne fac impresia de oameni cumsecade, dar de îndată ce sunt puşi în faţa evangheliei, îşi dau arama pe faţă.

Vorbeam odată cu o femeie care se întorsese de curând la Dumnezeu si am întrebat-o: Dar soţul dumitale ce zice? — A, soţul meu este un om foarte bun, mi-a răspuns ea. Eu am adăugat: Şi nu zice nimic să dumneata esti acum credincioasă? — Ce să zică? Ce poate să zică? Ce lucru rău este că eu slujesc acum lui Dumnezeu? a spus ea. în gândul meu îmi ziceam: Bine, bine, vom mai vedea! Mai târziu, am întrebat-o din nou: Dar soţul dumitale ce mai zice acum? — Vai, nu-l mai cunosc, s-a făcut aşa de rău, de batjocoritor, aşa de nervos!… Eu am zâmbit şi mi-am zis în gând: Te-ai schimbat dumneata; el tot acela a fost şi înainte, numai că atunci când a venit în legătură cu lumina evangheliei, a luat altă poziţie, contra acestei lumini.

Nu putem să cunoaştem pe om cât este de mândru, de încrezut şi de îndărătnic, decât când este pus în faţa luminii lui Dumnezeu. În felul acesta ne cunoaştem mai bine si stim cum ne amăgeam, socotindu-ne drept oameni buni.

Unii credincioşi trec prin încercări, alţii nu. De ce? Multe lucruri nu le înţelegem acum, dar le vom înţelege odată. Şi când le vom înţelege, vom spune: Doamne, Tu îţi arătai bunătatea chiar în lucrurile care erau pentru mine necazuri şi strâmtorări, dar eu n-am priceput… Şi vom slăvi pe Dumnezeu că ne-a dat harul să rămânem statornici lângă Domnul Isus. Apostolul Pavel, deşi le spunea de la început sufletelor că vor suferi, nu uita însă să adauge că Dumnezeu nu va îngădui să vină peste noi mai mult decât putem suporta. El veghează ca necazul să nu fie mai mare decât puterea de a-l răbda, pentru ca si prin aceasta să iasă o tot mai strânsă legătură cu El.