1 Tesaloniceni 3.6-13

Tesalonicenii trecuseră biruitori prin prigoana care continua. Veştile primite prin Timotei erau bune. Timotei i-a spus că Tesalonicenii nu numai că nu s-au clătinat, dar chiar stau în credinţă, ceea ce a fost pentru Pavel o pricină de mare bucurie. În prigoană, şi Dumnezeu îşi face lucrarea, şi Diavolul îsi face lucrarea. Diavolul urmăreşte să doboare sufletele de la credinţă. Dumnezeu vrea ca ai Săi să înveţe unele lucruri pe care altfel nu le pot învăţa, să se întărească în credinţă, sau — cum s-ar zice — să se călească. Vrăjmaşul n-a avut câştig. Nici unul dintre Tesaloniceni n-a dat înapoi, căci nu numai atât, dar sufletele au sporit în ce priveşte legătura cu Domnul Isus, au sporit şi în dragoste şi şi-au strâns tot mai mult rândurile. Diavolul a căutat să stingă focul credinţei şi al dragostei care ardea cu putere în mijlocul lor, dar în loc să-l stingă, acela mai mult s-a aprins.

Noi nu pricepem totdeauna căile lui Dumnezeu.

Dacă însă suntem mai predaţi Domnului, ne vom pleca capul în faţa voii Lui: Dacă aşa vrei Tu, Doamne, fie si asa! Noi stim că ne iubeşti si ai gânduri bune cu noi. Acum nu pricepem, dar aşteptăm cu răbdare să vedem lucrarea Ta. „Ferice de aceia în a căror inimă locuieşte încrederea” (Psalmul 84.5). Prigoana a făcut ca rândurile Tesalonicenilor să se strângă tot mai mult, iar dragostea frăţească şi credinţa lor în Domnul Isus să se mărească tot mai mult. Cam acelaşi lucru se întâmplă adeseori şi în familie. Când vine un necaz peste ea, moartea cuiva, o pagubă mare, dacă soţii nu se iubesc între ei, încep să se învinuiască: Numai tu eşti de vină, îşi zic unul altuia, ţi-am spus să ducem băiatul la doctorul cutare si n-ai vrut, nu m-ai ascultat… In casele credincioşilor însă astfel de învinuiri amare încetează. Dacă asa a vrut Dumnezeu… îsi zic ei si-si pleacă capetele.

Un credincios era departe de ţara lui şi a primit acolo vestea că singura lui fată a murit. Atunci, acel credincios a spus o vorbă mare: Noi iubim voia Domnului. Dacă asa a vrut El… Necazul si suferinţa în casa celor credincioşi poate să-i strângă în dragostea unuia faţă de altul. Ei se unesc în rugăciune, se smeresc înaintea lui Dumnezeu şi sunt binecuvântaţi.

Prigoana din Tesalonic a fost în mâna Domnului petrol turnat pe foc, căci focul dragostei s-a mărit tot mai mult. Aşa este Dumnezeu: El singur poate să scoată şi dintr-un rău, un bine. De s-ar înfige acest gând în sufletele noastre, ca să stăm în picioare înaintea Domnului şi când se întâmplă ceva la care nu ne-am aşteptat, ceva trist, ceva dureros. Să stăm liniştiţi ca să vedem felul cum va lucra Dumnezeu şi să fim încredinţaţi că Dumnezeu n-are cu noi decât gânduri bune şi de pace.

Apostolul a mai primit prin Timotei şi vestea că Tesalonicenii păstrează despre apostolul Pavel o plăcută aducere aminte. Negreşit, după plecarea lui Pavel din Tesalonic, s-au dus în adunare şi defăimători. Astfel de oameni umblau mai peste tot pe urmele lui Pavel şi-l vorbeau de rău. La Corinteni, se vede clar lucrul acesta. Dar aceia nu şi-au ajuns scopul. Este drept că defăimarea alunecă până în fundul măruntaielor, dar ea n-a găsit la Tesalonic oameni slabi. Ei vor fi întrerupt pe defăimători şi le vor fi zis: Lăsaţi, lăsaţi, nu începeţi să ne vorbiţi de rău pe acela prin care Dumnezeu ne-a adus vestea cea bună a mântuirii. înţelegem scopul pe care-l urmăriţi. Dacă aveţi ceva bun de spus, spuneţi-ne; dacă nu, lăsaţi-ne în pace, căci nu vrem să ne tulburaţi. Acela şi-a pus în joc viaţa ca să ne aducă la cunoştinţa evangheliei; iar voi ce vreţi să faceţi acum? Dacă defăimătorii ar întâlni peste tot suflete de acestea, li s-ar închide gura. Sunt însă şi suflete slăbuţe, care dau crezare minciunilor si defăimărilor şi se pomenesc dezlipiţi de cei ce le-au vestit evanghelia (Galateni 4.17). După aceea le strecoară învăţăturile lor stricate care au ca urmare revenirea la păcatele care fuseseră părăsite.

Starea de suflet a unei adunări se măsoară adeseori după starea de suflet a păstorilor ei sufleteşti. Nimeni nu trebuie să facă din păstorii sufletesti ai adunării nişte idoli, dar nici să-i defăimeze. Apostolul Pavel îndeamnă pe credincioşi să preţuiască pe cei ce le vestesc cuvântul. Dar cei ce umblă cu defăimări îşi vor lua răsplata. Tesalonicenii păstrau despre Pavel o plăcută aducere aminte si doreau să-l vadă între ei. Pavel le răspunde că şi la el este aceeaşi dorinţă de a-i vedea. De aceea se ruga zi şi noapte şi cerea ca atunci când Dumnezeu va găsi cu cale, să-i netezească drumul la ei, să-i vadă şi să se poată bucura împreună. „Zi şi noapte” înseamnează că avea o dorinţă arzătoare. Cât a aşteptat Pavel împlinirea acestei dorinţe, nu ştim, dar mi se pare că a aşteptat un an de zile.

Primind ştirile, Pavel s-a bucurat si le scria:

„Fraţilor, în toate strâmtorările si necazurile noastre — nu spune ce strâmtorări şi necazuri a avut — am fost mângâiaţi cu privire la voi, prin credinţa voastră”. Este frumos ca atunci când te afli în strâmtorare si necaz să te bucuri de bucuria altuia; bucuria altuia să-ţi fie de mângâiere. Parcă vrea să spună: Nu mai mă gândesc atât la mine, că mă găsesc în necaz, cât sunt mângâiat că voi staţi tari în credinţă… Aceasta arată un suflet lepădat de sine si iubitor de alţii. „Acum da, trăim, fiindcă voi staţi tari în Domnul” (versetul 8), în credinţa în El. în capitolul acesta se vorbeşte mult despre credinţă. Dar oamenii nu ştiu ce este credinţa. După ei, ar fi să ai unele păreri. Se cere din partea celor ce vestesc Cuvântul multă, multă bătaie de cap, ca să lămurească pe oameni ce este credinţa. Ea nu constă în păreri. Ea înseamnă legătura cu Dumnezeu. Poţi să ai oricâte păreri despre Domnul Isus, dacă însă nu L-ai primit ca Stăpân şi Mântuitor, ca să asculţi de El şi să-L urmezi, atunci nu crezi în El. Legătura cu El o face credinţa. A sta în credinţă este totuna cu a sta tare în Domnul. Credinţa pune pe Domnul Isus pe scaunul de domnie al inimii, ca să ia în mână frânelele inimii si ale vieţii, si asa să te conducă la El. Doamne, îţi place Ţie pasul pe care vreau să-l fac, vorba ce vreau s-o spun, gândul care mă stăpâneşte? Credinţa ţine seama de El în toate; dacă nu, ea este o închipuire; şi cu închipuiri n-ajungi în cer, ci în fundul prăpastiei.

Nu de mult, a venit la mine cineva care tot dădea zor că şi el este credincios. La un timp, l-am întrebat: Ia ascultă-mă, cum se capătă iertarea păcatelor? — Să nu le mai faci, mi-a răspuns el. Atunci i-am arătat că nu ştie de jertfa de pe Golgota, de sângele Domnului Hristos care ne curăţeşte de orice păcat, lucru care face parte din lucrurile începătoare ale evangheliei. I-am arătat că pretinsa lui credinţă nu cuprinde decât simple păreri; iar cu păreri şi cu îmbunătăţiri nu merge pe calea credinţei.

Apostolul spune: „Voi staţi tari în credinţă, în Domnul”, iar noi suntem mângâiaţi prin acest fapt, că vă bucuraţi de Domnul Isus, trăiti cu El si suferiţi pentru El. Voi staţi pe temelia care a fost pusă şi care este sângele Lui vărsat pe crucea de pe Gol- gota, sânge prin care ne-a câştigat mântuirea, şi vă adânciţi rădăcinile sufletului vostru în harul Lui, întemeindu-vă pe El şi pe Cuvântul nezguduit al lui Dumnezeu. Aceasta este credinţă.

„Cum putem noi oare să mulţumim îndeajuns lui Dumnezeu cu privire la voi, pentru toată bucuria pe care o avem din pricina voastră înaintea Dumnezeului nostru?” (versetul 9). Niciodată mulţumirea nu este la înăltimea arătării bunătătii si iubirii lui Dumnezeu. Credincioşii s-au învătat să fie recunoscători si să mulţumească Domnului. Ei ar vrea să mulţumească chiar pentru toate, dar de multe ori uită lucrul acesta. Pentru cele bune mai mulţumesc ei, dar ar trebui să mulţumească si pentru cele rele, lucru pe care mai rar îl fac.

„Zi şi noapte îl rugăm nespus să vă putem vedea faţa şi să putem împlini ce mai lipseşte credinţei voastre.” Pavel stătuse vreo trei săptămâni în Tesalonic. în acest timp n-a putut să le dea toată învăţătura pe care trebuiau s-o aibă. Ca un părinte plin de iubire faţă de ei, Pavel ar fi vrut să fie în mijlocul lor, şi ca să împlinească ce mai lipsea credinţei lor.

În adevăr, dacă prin credinţă primim pe Domnul Isus si-L avem, atunci credinţa noastră trebuie să meargă crescând, adică să cunoaştem tot mai bine pe Domnul Isus şi să ne bucurăm de o tot mai strânsă legătură cu El. Evanghelia este foarte simplă. Ştiu că nu toţi înţeleg cuvântul meu. Oamenii nu pot să înţeleagă că toată viaţa creştină se rezumă la Domnul Hristos. Ei se gândesc la forme si la alte lucruri. Noi însă le cerem să cerceteze Cuvântul lui Dumnezeu, cel puţin Noul Testament. Aşa vor putea să cunoască pe Domnul Isus, negreşit trăind în legătură cu El. Noi suntem mai favorizaţi decât Tesalonicenii. Ei puteau să aibă pe vremea aceea cel mult Vechiul Testament în greceşte, dacă-l aveau şi pe acela. Pe atunci nu se scrisese Noul Testament. Noi însă avem şi Vechiul şi Noul Testament tradus în limba noastră pe înţelesul tuturor şi putem să ne adâncim în fiecare zi privirile în Cuvântul lui Dumnezeu, ca să cunoaştem astfel tot mai bine pe Domnul Isus.

De aceea, apostolul zice: „însuşi Dumnezeu Tatăl nostru si Domnul nostru Isus să ne netezească drumul la voi!” (versetul 11). Cui s-a rugat Pavel: Tatălui sau Domnului Isus? în Dumnezeire nu ne amestecăm, citim aşa cum este scris. Ne rugăm ori Tatălui ori Domnului Isus. Să avem însă grijă să nu uităm cui ne rugăm, ca nu cumva, uitând că ne-am adresat Tatălui ceresc, să spunem că S-a răstignit pentru noi. Rugăciunea trebuie să fie foarte lămurită şi cu puţine vorbe, încât dacă Domnul Isus ne-ar întâmpina la uşă şi ne-ar cere să-i spunem încă odată ce l-am spus în rugăciune, să fim în stare să facem lucrul acesta. în adunarea de rugăciune unul aduce un gând, altul alt gând şi se face astfel un buchet frumos, când suntem călăuziţi de Duhul Sfânt. (Rugăciunea către Duhul Sfânt nu se vede în Cuvântul lui Dumnezeu.)

„Domnul să vă îmbogăţească şi să vă facă să creşteţi tot mai mult în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de toţi, cum facem şi noi înşine pentru voi.” Bogăţia pe care trebuie s-o urmărim este bogăţia în dragoste unii faţă de alţii şi faţă de Dumnezeu. Dragostea stă totdeauna în legătură cu credinţa. Credinţa fără dragoste n-are preţ; la fel şi dragostea fără credinţă. Amândouă merg împreună. în ce priveşte dragostea, nu vom face niciodată greşeala să spunem că avem destulă dragoste. Nu. Niciodată n-avem destulă, atât fată de Cel Prea înalt, cât si între noi ca fraţi şi faţă de cei ce ne înconjoară. Totdeauna rămânem datori în ce priveşte iubirea. „Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii” (Romani 13.8). Cine n-a gustat, nu ştie ce dulce este legătura dragostei frăţeşti. Dar cine a gustat-o, acela găseşte că pe pământ, în afară de dragostea Domnului Isus, nu este ceva mai scump decât dragostea de fraţi. Dragostea aceasta trebuie să se întindă nu numai în cercul fraţilor, ci si mai departe, la toţi cei ce ne înconjoară. Aşa ne cere Dumnezeu si El face lucrul acesta ca noi să iubim pe toţi oamenii.

Şi ne rugăm „ca să vi să întărească inimile şi să fie fără prihană în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus împreună cu toţi sfinţii Lui.” Avem nevoie de inimi tari, care să se bucure de o strânsă legătură cu Domnul Isus, pentru că numai o inimă tare şi bine întemeiată în Domnul Hristos poate să-L mărturisească cu îndrăzneală şi cu înţelepciune. Dacă inima nu este întărită în Domnul Isus, vine frica si ruşinea, şi atunci în loc să spui o vorbă despre Domnul Isus sufletului cu care stai de vorbă, taci. Avem nevoie de o inimă tare ca să ne împotrivim poftelor păcătoase ale firii noastre, ca să-i putem spune: Du-te, poftă păcătoasă, du-te, gând păcătos, tu n-ai ce căuta în mine, căci acum am pe Domnul Isus şi nu vreau să păcătuiesc cu nimic împotriva Lui. „Cum să păcătuiesc împotriva Dumnezeului meu?” zicea losif din Vechiul Testament. Avem nevoie de o inimă întărită în Domnul Isus, ca să ne împotrivim Diavolului, care umblă ca un leu răcnind şi căutând pe cine să înghită. El vrea să ne doboare de la curăţia şi dragostea pe care trebuie s-o avem faţă de Domnul Isus. Inimile să ne fie fără învinuire, în sfinţenie, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.

Inima să fie fără vină „înaintea lui Dumnezeu Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus împreună cu toţi sfinţii Săi”. Tesalonicenii aveau pe inimă venirea Domnului Isus mai mult ca oricare alţii. Merseseră până acolo încât îşi părăsiseră ocupaţiile şi aşteptau pe Domnul Isus. Au greşit însă că au părăsit munca.

Fapt este însă că „cine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte după cum El însuşi este curat”. Dar de care venire să fie vorba aici? Domnul Isus vine în două etape. Vine ca să ia pe credincioşii Săi de pe pământ, vine în văzduh când cei morţi înviază şi împreună cu cei vii care sunt schimbaţi într-o clipă, sunt traşi toţi sus ca de un magnet. Tot din venirea Lui face parte şi venirea împreună cu sfinţii Săi, ca să domnească pe pământ. Unii au înţeles că aici ar fi vorba de venirea Lui pentru răpire, iar sfinţii care-L vor însoţi atunci ar fi sfinţii îngeri sau îngerii sfinţi. Când va veni Domnul Isus pentru a domni, sfinţii sunt credincioşii care L-au întâmpinat în văzduh şi vin şi ei să împărăţească cu Domnul Isus.