1 Tesaloniceni 4.9-12

Dragostea frăţească este un lucru asupra căruia stăruie aici apostolul Pavel şi vorbeşte despre ea în cuvinte foarte frumoase. Dragostea frăţească trebuie să se găsească neapărat în adunarea lui Dumnezeu; iar dacă lipseşte de acolo, atunci acolo nu este adunarea lui Dumnezeu.

Apostolul spune: „Cât despre dragostea frăţească, nu aveţi nevoie să vă scriem, căci voi singuri aţi fost învăţaţi de Dumnezeu să vă iubiţi unii pe alţii.” Când te învaţă Dumnezeu, te învaţă adevărata învăţătură. Unii învaţă singuri şi se numesc autodidacţi. Alţii învaţă de la alţii. Cine învaţă de la Dumnezeu, acela este adevărat învăţat. „Teodidacţi” este numele grecesc al celor învăţaţi de Dumnezeu. Când înveţi doar de la oameni, poţi să-ţi mobilezi doar capul; când însă te învaţă Dumnezeu, învătătura Lui se coboară la inimă. Cel învătat de oameni nu se simte obligat ca ceea ce spune altora să si facă el mai întâi. în creştinătate sunt mulţi „teologi”, dar puţini „teodidacţi”. Ei au învăţat despre Dumnezeu, dar nu sunt învăţaţi de Dumnezeu. Oamenii i-au învăţat despre Dumnezeu, despre Biblie, dar de la Dumnezeu însuşi ei n-au învăţat, pentru că nu sunt întorşi la Dumnezeu. Şi dacă nu s-au întors la Dumnezeu, pot să spună altora cuvinte frumoase, cuvinte alese, dar degeaba. Celor ce vorbesc altora ceea ce ei nu cred şi nu trăiesc, ar trebui să le fie ruşine.

Cineva spunea — nu ştiu dacă-l mai reproduc întocmai — că se apucase să înveţe pe alţii ceea ce el nu prinsese decât cu capul. Dar în timp ce învăţa pe alţii, îi răsuna mereu în urechi: Eşti vin măgar, eşti un măgar! A învăţa pe alţii de bine, în timp ce tu trăieşti rău, adică în păcat, este un lucru pe dos. Ce înveţi, să trăieşti; numai după ce trăieşti tu mai întâi, să înveţi pe altul sau pe alţii. Vorbăreţii care au prins de prin adunări unele lucruri din Cuvântul lui Dumnezeu, dar nu le trăiesc, aduc cea mai mare pagubă evangheliei.

Dragostea frăţească trebuie să se afle neapărat în adunarea lui Dumnezeu. Cu vorba aceasta puteţi să măsuraţi ceea ce cunoaşteri. Sufletul omenesc doreşte să iubească şi să se ştie iubit. Acest lucru este mai necesar decât pâinea. Fetele îndeosebi îşi fac nădejdi frumoase despre căsătorie, căci fiecare fată doreşte să aibă un soţ care s-o iubească şi pe care si ea să-1 iubească, s-o facă fericită si ea să-l facă fericit pe el.

Este natural să fie asa si este frumos. Realitatea este însă prea adeseori foarte tristă. In loc să dea peste o persoană care s-o iubească şi pe care să-1 iubească, dă peste câte o persoană egoistă şi morocănoasă, vitioasă si uşuratică. Judecaţi căsătoriile pe care le cunoaşteţi şi prea puţine veţi găsi aşa cum trebuie să fie. Sunt soţi care merg până acolo încât îşi bat soţiile. Dacă este bărbat, deci mai tare, trebuie să-şi bată soţia? Ce căsătorie să mai fie aceea în care certurile si chiar si bătăile nu se mai sfârşesc! Vai de astfel de căsătorii! Destul rău face însă şi cicăleala şi pornirea spre supărare. Sunt soţi care nu-si vorbesc cu zilele, se închid în ei însisi si poartă gânduri rele unul împotriva altuia. Frumos a fost idealul pe care l-au legănat la sân, dar realitatea este destul de amară. Căsătoria a fost adusă din rai — asa se zice — dar ce a ajuns! Gemete şi suspine. întâlneşti o femeie pe stradă şi o întrebi: Ce mai faci? — Bine, zice ea. Dar acasă a plâns, certându-se cu soţul ei, şi a trebuit să se spele pe ochi, ca să nu se vadă că a plâns. Se sileşte să se arate zâmbitoare, dar inima îi plânge. Dacă omul ar fi credincios, nu s-ar întâmpla astfel de lucruri. După rânduiala lui Dumnezeu, soţii ar trebui să se iubească între ei si să fie ca doi tovarăşi de drum în calea către cer. Nefiind între soţi Domnul Isus, egoismul apare la unul sau la altul. Ţin minte cum istorisea o credincioasă întoarcerea ei la Dumnezeu. Ca fată în şcoală, zicea ea, îmi formasem un ideal despre căsătorie. Voi lua un bărbat frumos, cu un caracter ales, îl voi iubi şi mă va iubi şi vom fi fericiţi. La timpul cuvenit, s-a căsătorit. Dar, vai, peste ce bărbat a dat! Un om morocănos care venea acasă tăcând şi pleca de acasă tăcând, tăcând stătea la masă si tăcând se ridica de la masă. Câţiva ani, tot asa au dus-o.

Intr-un timp erau să se despartă, dar a intervenit cineva şi nu s-au despărţit. Inima mea, zicea ea, dorea după iubire. In timpul acesta, a ascultat evanghelia şi s-a întors la Dumnezeu. Dragostea Domnului Hristos a fost turnată în sufletul ei. Acum, zicea ea, ştiu că sunt iubită de Domnul Isus, Mântuitorul meu.

Sunteti toti încredinţaţi că este cineva care vă iubeşte, iar acela este Domnul Isus? O, da, El pe toţi ne iubeşte si vrea ca toti să fim mântuiti si, venind la El, să aflăm în El izvorul de pace şi iubire. Sufletele doresc după iubire, ele doresc să iubească şi să fie iubite, dar trebuie să găsească pe cineva vrednic de iubit. Iubirea curată, adevărată, adâncă, sinceră este numai în Domnul Isus.

Între sufletele care vin la Domnul Isus se stabileşte o legătură de iubire. Intrând în adunarea lui Dumnezeu, găsesc acolo un cerc mai mare sau mai mic de suflete cu care se înţeleg şi se iubesc. Ele au acelaşi Tată, pentru că au acelaşi Mântuitor şi Păstor, si acelaşi Duh Sfânt. Ei sunt lucrarea lui Dumnezeu şi văd minunile pe care El le face cu sufletele.

Nu este suflet credincios care să nu fie în stare să-si istorisească întoarcerea la Dumnezeu, o experienţă sau alta din viaţa de legătură cu Domnul Isus.

Dragostea frăţească se numeşte pe greceşte „filadelfia”. In Apocalipsă, una din cele şapte biserici este biserica din Filadelfia. Ceea ce caracterizează această biserică este: „ai păzit cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit numele Meu”. O spun fără nici o laudă pentru noi că aceasta este şi partea noastră: Cuvântul lui Dumnezeu şi numele (persoana) Domnului Hristos. Am gustat şi ştim că dulce este dragostea de fraţi şi iubim pe toţi cei ce iubesc pe Domnul Isus. Este drept că mulţi dintre noi lasă de dorit în această privinţă, dar putem să trecem peste lipsuri şi defecte, ca să rămânem la dragostea care trebuie să meargă crescând.

Nu trebuie să fie între noi ca în lume, unde merge după regula: Sunt prieten cu dumneata câtă vreme îmi faci voia, îmi faci pe plac; din momentul în care am descoperit la dumneata ceva care nu-mi place, nu mai vreau să ştiu de dumneata. In adunarea lui Dumnezeu nu este asa. Acolo sufletele se deschid unele faţă de altele, îşi spun unele altora ce gândesc şi ce li se întâmplă în viaţă, îşi împărtăşesc bucuriile şi necazurile; iar dacă un suflet din neveghere sau din neştiinţă s-a abătut cu ceva, nu-i spui: De acum nu mai vreau să ştiu de dumneata. Dimpotrivă, cauţi să-1 ajuţi ca să se îndrepte.

În adunarea lui Dumnezeu este iubire. De aceea credincioşii sunt vioi şi abia aşteaptă să se vadă între ei ca să mai schimbe un cuvânt sau să-si strângă mâna. Chiar numai întâlnirea cu fraţii este o înviorare. Iar când vine un credincios să-ti vorbească de rău pe un frate sau o soră, nu te uneşti îndată cu el, ci cercetezi ca să vezi cum stau lucrurile. Nu primim învinuire împotriva fraţilor şi surorilor de la oameni care pot să înţeleagă greşit lucrurile. Chiar dacă ni se par sinceri, se poate să-i urască si să ne strecoare si nouă în suflet ura lor si astfel să ne vatăme dragostea care ne leagă. Tesalonicenii erau învăţaţi de Dumnezeu să se iubească unii pe alţii. Această învăţătură face parte din şcoala cea mai înaltă. Asa ceva numai în şcoala Domnului Isus se învaţă. Din momentul în care sufletul s-a întors la Dumnezeu, a intrat în şcoala Domnului Isus; iar lucrurile pe care le învaţă în ea, de la Dumnezeu le învaţă. Apostolul era foarte bucuros să constate că, în privinţa dragostei frătesti, nu mai e nevoie să le dea vreun îndemn nou, pentru că dragostea frăţească exista. Mai mult, iubirea lor se întindea până departe în întreaga Macedonie. De la Tesalonic porniseră raze de lumină în jur şi colo, colo se vor fi întemeiat mici adunări, pentru care adunarea din Tesalonic era o adunare mamă.

Când s-a făcut colecta pentru sfinţii din Ierusalim, „adunările din Macedonia” (2 Corinteni 8) au contribuit cu multă dărnicie, chiar peste puterile lor. Desi foarte săraci, s-au arătat foarte darnici pentru sfinţii de departe, care ajunseseră în mare strâmtorare.

Pentru păstrarea dragostei frăţeşti, se cade să ne formăm cugetarea din Cuvântul lui Dumnezeu şi sub călăuzirea Duhului Sfânt. Să vedem în fiecare răscumpărat al Domnului o minime a harului lui Dumnezeu.

Un credincios avea câţiva copii, care se credeau că sunt ceva şi priveau de sus pe credincioşi. Când auzeau ceva rău despre credincioşi, spuneau tatălui lor cu oarecare satisfacţie şi dispreţ. La un moment dat, tatăl lor le-a spus: Să tăceţi din gură! Aceştia sunt fraţii pe care mi i-a dat Dumnezeu. Voi nu ştiţi ce a făcut Dumnezeu cu ei. Eu stiu ce mare distantă este între ceea ce au fost ei înainte si ceea ce sunt ei acum. Aceasta este familia mea cerească, în care mă simt eu bine, pentru că în ei şi între ei lucrează Dumnezeu şi-Şi desfăşoară puterea Lui minunată.

Inima trebuie să ni se lărgească tot mai mult. Pentru aceasta ne stă la îndemână nu numai Cuvântul lui Dumnezeu, ci şi rugăciunea. Veţi fi băgat de seamă că, la început, rugăciunea se învârteşte mai numai în jurul tău, ca să mulţumeşti pentru ce ţi-a dat Dumnezeu sau să ceri de la El ce este nevoie. Cu timpul, inima se mai lărgeşte, iar rugăciunea se lărgeşte şi ea. Adunarea de rugăciune contribuie si ea la aceasta. Ati luat seama cum rugăciunile unora se întind până departe, chiar la cei de peste tot pământul. Inima li s-a lărgit aşa fel încât se bucură de răspândirea evangheliei pe tot pământul. Aceasta o învăţăm în şcoala Domnului Isus şi unii de la alţii, dacă suntem cu băgare de seamă la lucrarea lui Dumnezeu care se desfăşoară în adunare.

Două lucruri trebuie avute în vedere dacă vrem să păstrăm şi să creştem în dragostea frăţească: a ierta si a da. Deschizându-ni-se inima, trebuie să ni se deschidă şi punga. Săracul credincios nu poate să întindă mâna la lume, pentru că-i este ruşine. El mai bine moare de foame decât să-şi întindă mâna să cerşească. Lipsa lui se cade s-o vadă fraţii. Deprin- de-ţi privirea pentru ca atunci când intri într-o casă, să vezi dacă acolo domneşte lipsa sau strâmtorarea. Dacă nu vom avea ochii deschişi, atunci cum ne vom exercita în dragoste? Cum poţi să stai la masă având două feluri de mâncare, când ştii că fratele sau sora ta n-are nici macar o bucată de pâine? Dacă nu ne gândim în felul acesta, cum vom spori în dragostea frăţească? „Mai ferice este de cine dă decât de cine primeşte” este un cuvânt păstrat de la Domnul Isus prin apostolul Pavel.

În dărnicie să se exercite toti credincioşii, chiar si cei săraci. Nu este vorba ca unul din adunare să strângă darurile şi să le împartă, ci fiecare să aibă ochii şi inima deschise, ca să vină în ajutor acolo unde trebuie. Cine nu face asa, se închirceşte.

Trăind împreună, am ajuns să ne cunoaştem între noi. Sunt între noi persoane darnice şi sunt şi de cele mai puţin darnice. Acestea din urmă nu sporesc ca cele dintâi. Ştiţi că scaunele pe care staţi au fost plătite de mâini care au spălat vase şi rufe? Mic este câştigul fetei care este undeva în serviciu, mare este dărnicia ei în comparaţie cu venitul ei. Exercitându- se în dărnicie, inima se umple de o tot mai multă dragoste frăţească şi este fericită. Dumnezeu Se numeşte „fericitul Dumnezeu” şi dă cu mână largă şi fără mustrare. El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. El dă chiar celor ce-L înjură sau îl tăgăduiesc. Credincioşilor sinceri şi predaţi Domnului, le pare rău că nu pot face tot binele pe care-1 văd că este de făcut. Ei ar vrea să se încarce cu greutăţile altora, dar nu pot. Dar dacă nu pot să înlăture toate suspinele şi lacrimile unui suflet în nevoie, măcar un suspin sau o lacrimă caută să aline prin ce i-a dat Dumnezeu. Adunările împodobite cu dărnicie înfloresc. Adunările care nu sunt asa tânjesc şi se veştejesc, iar dragostea frăţească nu înfloreşte în ele.

Mai este nevoie, cum am spus, şi de a ierta. Cuvântul lui Dumnezeu spune că toţi greşim în multe feluri. Dragostea însă găseşte dezvinovăţire pentru orice sau acoperă totul. Este cu putinţă să greşim unii faţă de alţii şi să nu ne purtăm la înălţimea cuvenită. Dacă însă ne iubim, găsim scuze unii altora şi ne iertăm unii pe alţii. Atunci, dragostea frăţească nu este vătămată până în rădăcinile ei.

Este cineva care spune că citeşte Cuvântul lui Dumnezeu, iubeşte pe Domnul Isus, se roagă, dar trăieşte fără adunare, adică izolat. Unde este sem- nul că ai trecut din moarte la viaţă? „Ştim că am trecut din moarte la viaţă, fiindcă iubim pe fraţi”.

Care îti sunt fraţii? Care îti este cercul? Atunci ce fel de dragoste frăţească ai? Sufletele acestea se lipsesc de binecuvântarea pe care, potrivit Psalmului 133, Domnul o dă acolo unde fraţii locuiesc împreună în unire.

Dragostea frăţească rămâne când suntem însufleţiţi de duhul iertării unuia fată de altul. Unele persoane sunt aşa de sensibile încât, dacă li se pare că cineva nu le-a privit bine sau nu le-a băgat în seamă, s-au şi posomorât. Acestea sunt persoane nefericite. Surorile îndeosebi sunt îndemnate să condamne această sensibilitate care le face să sucească toate pe dos, iar dragostea frăţească să fie vătămată. Fel de fel de temeri ţi-au trecut prin minte şi, când ai stat de vorbă cu acea persoană, vezi că nimic nu este adevărat si te-ai amărât degeaba. O inimă largă şi înţelegătoare, o inimă iubitoare trebuie să dorească fiecare în parte. Apostolul Petru spune că un duh blând şi liniştit este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Surorilor credincioase, ati cerut cu stăruintă acest duh blând si liniştit, şi l-aţi primit? Aţi zis: Doamne, sunt prea sensibilă, îmi sare ţandăra din orice, sunt expusă la multă nervozitate. Dă-mi, Te rog, un duh blând şi linstit?

Apostolul spune apoi Tesalonicenilor: „Să căutaţi să trăiti liniştiri, să vă vedeţi de treburi si să lucraţi cu mâinile voastre, cum v-am sfătuit.” Să nu ducă deci o viaţă frământată, alergând de colo până colo şi punându-şi mintea numai la afaceri aducătoare de câştig. Nu aşa! Să trăiţi liniştiţi, să vă vedeţi de treburi si să lucraţi cu mâinile voastre. Tesalonicenii erau aşa de plini de aşteptarea Domnului Isus, încât îşi părăsiseră ocupaţiile şi în nelucrare aşteptau pe Domnul Isus. Apostolul le spune că nu fac bine, ci să trăiască liniştiri si să-si vadă de treburi. Lucraţi cu mâinile voastre şi aşa să aşteptaţi pe Domnul Isus. Pe vremea aceea, lucrul cu mâinile era dispreţuit de cei înstăriţi. A lucra cu mâinile era partea sclavilor. Astăzi, toţi preţuim munca, fie cu mâinile, fie cu capul. Aşa îi este dat omului: Să muncească şi să-şi câştige existenţa cu sudoarea frunţii.

„Să trăiţi liniştiţi” mai îndeamnă să nu umblaţi de colo până colo, fără nici un rost, cum fac unele femei; ba încă mai pun şi Biblia în geantă. Ar face mai bine să-şi vadă de casă, de gospodărie, să ţină casa curată, să aibă grijă de copii, să-i îmbrace, să-i spele; iar dacă mai este timp, să facă vizite; dar toate la rostul lor.

Şi astfel, „să vă purtaţi cuviincios cu cei de afară si să n-aveti trebuintă de nimeni.” Cei de afară sunt cei ce nu sunt credincioşi, cei ce nu fac parte din adunare. Aceia să vadă că sunteţi oameni cu scaun la cap, oameni liniştiţi, oameni care fac să fie stimaţi pentru viaţa pe care o duc.

Adaugă însă „să n-aveţi trebuinţă de nimeni”, adică să nu cadă pe capul nimănui, să nu aştepte să fie ajutaţi de alţii. Dacă nu lucrezi, ajungi să nu mai ai nimic. Dai fuga la împrumut, căci nevoia te sileşte. Promiţi să dai înapoi şi nu te poţi ţine de cuvânt. Umbli să te cârpeşti, dar mai rău te rupi.

Astfel de îndemnuri le dădea apostolul Pavel, în vederea subiectului despre care începe apoi să le vorbească.