1 Împărați 1 – Revolta lui Adonia

La începutul acestei istorisiri, împăratul David era în vârstă de aproximativ șaptezeci de ani. Era departe de a fi ajuns la adânci bătrâneți, dar o viață de suferințe, de lupte și de necazuri face să scadă puerile celor mai rezistenți oameni, astfel încât „era bătrân, înaintat în zile“. La treizeci și trei de ani, Domnul însuși părea de cincizeci (Ioan 8:57), dar era în putere. Domnul nu era ca David uzat de necazuri, ci omul durerilor și fața Lui era mai desfigurată decât a oricărui alt om. Iubirea imprima acest caracter trăsăturilor Lui deoarece din compasiune purta toate durerile pe care păcatul le-a adus asupra rasei noastre nenorocite.

Slujitorii împăratului s-au gândit la un mod de a-l readuce la viață (v. 2-4) imitând ceea ce făceau suveranii națiunilor din jur. S-ar părea că David nu a avut voința să li se opună celor din anturajul lui. I-a fost adusă sunamita. Ea l-a îngrijit și i-a slujit. Acea fecioară din Israel era „foarte frumoasă“ și avea să fie considerată mai târziu de Solomon a fi una dintre cele mai de preț giuvaeruri ale coroanei sale. Ea avea să fie a lui Solomon și oricine ar fi îndrăznit să-și ridice ochii spre ea avea să fie pedepsit, dar să nu anticipăm. Acest cuvânt ne spune că ea nu a fost soția lui David, împăratul harului. Așa este și cum cu Hristos: cu toate că El îl are continuu pe Israel sub ochii Săi, El are acum o altă soție, luată dintre națiuni. El o va avea în continuare și ca împărat al gloriei, dar atunci El va reînnoi relațiile cu rămășița lui Israel, cu cei mai buni din poporul Său.

Înainte de intrarea în scenă a lui Solomon, Adonia, fiul Haghitei, a încercat să ia tronul lui David, tatăl său (v. 5-8). Venit pe lume imediat după Absalom (v. 6; 2 Sam. 3:3-4), deși din altă mamă, gândea, fără-ndoială, gândea că avea aceleași drepturi la tron ca și Absalom. „S-a înălțat zicând: «Eu voi fi împărat!»“ Mândria, voința neînfrânată, care nu fusese niciodată reprimată și părerea înaltă despre sine însuși l-au dus la aceasta. El era „foarte frumos la chip“. Defectele lui fuseseră cultivate la el din cauza slăbiciunii părintești, care a avut un rol important în dezastrele din viața lui David. Acesta din urmă nu a fost insensibil la înfățișarea copiilor săi, după cum ne demonstrează istoria lui Absalom și se poate ca pentru același motiv el să fi cruțat nuiaua față de Adonia. „tatăl său nu-l mustrase niciodată, zicând: «Pentru ce ai făcut aşa?»“ Familiile creștine își văd deseori mărturia ruinată din cauza slăbiciunii părinților. Cruțând nuiaua față de copii, ei o pregătesc pentru ei înșiși, aceasta fiind și spre dezonoarea lui Hristos. Dumnezeu nu a lucrat niciodată așa. Dragostea lui față de noi se dovedește și prin disciplină. Slăbiciunea părinților nu este o dovadă a iubirii lor, ci a egoismului care se cruță cruțându-și copiii (Prov. 13:24).

Adonia a urmat aceeași cale ca și Absalom (2 Sam, 15:1), poate cu mai puțină viclenie deoarece și-a manifestat deschis pretențiile și și-a luat, ca un suveran, care, alergători și cavaleri. Ioab și Abiatar l-au urmat. Ioab, mereu același, nu căuta decât propriul lui interes, și, simțind că se apropia sfârșitul lui David, s-a îndreptat spre Adonia, cum mai înainte, la început, se apropiase de Absalom. Cum ar fi putut el să se declare pentru împăratul dreptății? Faptele lui rele din trecut trebuie că îl făceau să se teamă să se apropie mai mult de Solomon. În plus, nimic la adevăratul împărat nu poate atrage carnea. Omul carnal s-a orientat și se va orienta fără nici o ezitare spre uzurpator și spre împăratul fals. Așa se face că mai târziu „pământul se minuna de fiară … și s-au închinat fiarei“ (Apoc. 13:3-4).

Adonia este imaginea omului care caută să se înalțe până la tronul lui Dumnezeu (v. Dan, 11:36). Ioab și Abiatar sunt cei care au de profitat dea ceasta (v. Dan 11:39), iar anturajul lui Adonia sunt cei care sunt subjugați de ascendența lui (Apoc. 13:4).

În ceea ce-l privește pe Ioab, mai devreme sau mai târziu, carnea, indiferent cât de abilă ar fi, tot își va arăta adevăratul ei caracter. Ioab s-a putut menține mult timp în compania lui David, unsul lui Yahve, care i-a schimbat scopurile care îi determinau direcția și care îi dominau inima, dar întotdeauna omul carnal ajunge într-o situație când inima firească se arată ostilă și răzvrătită și se manifestă ca nesupusă și nu se poate supune legii lui Dumnezeu.

Abiatar reprezintă religia deja condamnată atunci când a fost pronunțată judecata asupra lui Eli și este și el de partea lui Adonia. Având un anturaj atât de frumos, nu este de mirare că Adonia a ajuns să fie centrul de adunare pentru mulți. Dar el nu este centul de strângere pentru credință. Ce poate găsi credința în compania uzurpatorului? Țadoc, Benaia, Natan și vitejii lui David nu sunt cu Adonia. Adevăratul preot, profetul, purtătorul cuvântului lui Dumnezeu, slujitorul cel adevărat, Benaia, care umblă pe urmele stăpânului său, ce să aibă ei a face cu el? Preotul privește la Dumnezeu, profetul are Duhul lui Dumnezeu, slujitorul îl are pe David, pe Hristos. Ce altceva le mai trebuie? Vitejii și-au găsit puterea în David, așa că nu merg la Adonia, care nu le poate transmite putere.

Benaia prezintă pentru noi un interes deosebit. În timpul lui David el ocupa deja o poziție importantă în slujire (1 Cron. 27:5). Nu era oare demn el, care îl urmase în totul pe stăpânul său, pas cu pas, să fie pus mai târziu comandant al întregii armate? Cu toate acestea, el nu are altă ambiție decât să-i rămână fidel împăratului său și să-l imite. El nu este ca Ioab, care a cucerit fortăreața Sionului pentru a dobândi poziția cea mai importantă; nu, ci el este smerit pentru că singurul său scop este acela de a-l imita pe David în purtarea lui.

Adonia (v. 9-10) dă adunării din En-Roguel falsa înfățișare a unei jertfe de mulțumire. El a mers pe urmele lui Absalom, care a spus că avea să aducă jertfă lui Yahve pentru un jurământ. El i-a invitat pe frații lui, fiii împăratului și chiar pe slujitorii împăratului. Aceștia din urmă au venit la sărbătoarea lui și răzvrătitul nu s-a neliniștit că aveau să-l părăsească. Știm cât valorează titlul de slujitor al împăratului dacă inima nu este în mod real atașată de David sau acela de slujitor al lui Dumnezeu dacă Hristos nu este obiectul afecțiunilor. Oare câți „slujitori ai împăratului“ de acest fel nu se grăbesc să se alăture în zilele noastre celor care sub o aparentă evlavie ascund lupta pe care ei o duc împotriva lui Hristos? Dar Adonie era prea abil pentru a-i invita pe aceia pe care credința sau mărturia îi ținea în cercul intim al lui David. El i-a invitat pe toți frații săi, cu excepția unuia singur, a singurului care avea  dreptul la tron prin voința lui Dumnezeu și a tatălui său, Solomon, care avea să fie împăratul gloriei. Era evident că trebuia să-l excludă de la ospățul lui pe acela a cărui prezență l-ar fi judecat, l-ar fi condamnat și ar fi nimicit toate planurile lui și toate ambițiile lui. Hristos este ultimul pe care L-ar invita lumea, ba chiar lumii îi este groază să Îl invite. Pe de altă parte, exista oare la acel ospăț ceva la care Solomon s-ar fi putut asocia? Nu, ci dacă ar fi apărut acolo ar fi fost numai pentru a aduce pedeapsa pe care o meritau acei răzvrătiți.

În ziua pericolului cel mare care îl amenința pe Israel nu fusese luată nici o măsură (v. 11-31). Împăratul slăbit de vârsta înaintată zăcea în palatul lui și nu știa ceea ce se întâmpla. Din fericire, Dumnezeu veghea pentru el. Dumnezeu, care are în vedere gloria Fiului său și împărăția Lui, nu îngăduie ca planurile uzurpatorului să reușească. În acest scop, El l-a trimis pe profet pentru a-i transmite Bat-Șebei un cuvânt de înțelepciune. Să fim siguri că în orice moment vom găsi în Cuvântul lui Dumnezeu un mijloc prin care Hristos să fie glorificat și noi să fim păziți de cursele Vrăjmașului. Ce contrast între intervenția lui Natan și cea a lui Ioab pe lângă David prin intermediul femeii tecoite! (v. 2 Sa, 14) La Ioab totul era viclenie și minciună pentru a influența duhul împăratului flatându-i sentimentele secrete și pentru a-l înlocui în final pe David ca împărat peste Israel cu un om viclean și violent. Aici înțelepciunea învață ce este de făcut și ea nu se separă sub nici un aspect de adevăr. Trebuia ca împăratul să fie conștient de un pericol iminent și trebuia să se hotărască să treacă la acțiuni ferme pentru Dumnezeu. Gândul lui Yahve cu privire la Solomon îi fusese descoperit lui David, care îl cunoștea bine. Nu degeaba îl numise Domnul Iedidia – Preaiubitul lui Yah (2 Sam, 12:25)- pe fiul lui David. David cunoștea atât de bine gândul lui Dumnezeu în această privință încât îi jurase Bat-Șebei pe Yahve, Dumnezeul lui Israel, spunând: „Negreşit, Solomon, fiul tău, va împărăţi după mine şi el va şedea pe tronul meu“ (v. 17 și 30). Acestui om al credinței îi era de ajuns să i se amintească ceea ce urase pentru ca el să vadă calea de urmat.

Adonia, fără-ndoială, se baza pe slăbirea facultăților tatălui său, dar nu Îl luase în calcul pe Dumnezeu, nici pe profet, nici adevărul din inima împăratului. Bat-Șeba a vorbit cu respect și cu îndrăzneală și i-a arătat lui David că nu cunoștea pericolul (v. 18), că scopul lui declarat era acela de a avea un succesor care să fie împărat după inima lui Dumnezeu (v. 17) și i-a arătat și responsabilitatea pe care o avea față de ea și față de poporul lui, spunându-i că „spre tine, domnul meu, împărate, sunt ochii întregului Israel, ca să le spui cine va şedea pe tronul domnului meu, împăratul, după el“. Adevărul era în inima acestei femei, ca și în cea a profetului, frumos exemplu al duhului în care trebuie să lucrăm unii față de alții. Și Natan, la rândul lui, a avut o discuție în particular cu împăratul, în care a subliniat că nu numai că nici unul dintre slujitorii fideli ai lui Yahve nu a fost invitat, ci, mai presus de orice, Solomon a fost în mod voit exclus. Ce să aștepți de la acela care nu-i acordă Domnului, împăratului cel adevărat, nici un loc în planurile vieții sale?

Natan i-a arătat și faptul că adevărații slujitori ai împăratului nu cunosc planurile lui (v. 27). Sigur că nu așa este situația cu noi! Dumnezeu ne-a făcut „cunoscut taina voii Sale“ (Ef. 1:9), care este să reunească toate lucrurile sub Hristos. Dar bătrânul împărat a trebuit să fie îndemnat să-și descopere secretul. El a luat imediat hotărârea și toată energia lui s-a trezit când era vorba de cel Preaiubit: „Așa voi face în ziua aceasta“ (v. 30).

Am văzut că, în acest capitol, intervenția lui Natan era după gândul lui Dumnezeu și cu respectul cuvenit față de împărat. Aici nu este vorba de un sfat omenesc, cum a fost atunci când Natan i-a spus lui David: „Mergi și fă tot ce este în inima ta“ (2 Sam, 7:3), ci de înțelepciune divină care are ca scop să-l păzească de cădere pe împăratul profet și să revendice onoarea cuvenită lui Solomon, unsul lui Yahve, ca succesor al tatălui său. Este vorba în primul rând de a desfășura steagul lui Dumnezeu atunci când Satan și l-a ridicat pe al său. S-au format două tabere: prima în care s-au strâns masele care sunt pentru uzurpator, iar în cea de-a doua un mic număr de aderenți ai lui David și Solomon. Sigur că energia lui David ca purtător și reprezentat al autorității slăbise. Așa a fost și cu Biserica lui Hristos, dar fidelitatea lui Dumnezeu este mereu aceeași; Cuvântul, al cărui reprezentant era Natan, a rămas; Hristos, care este reprezentat simbolic prin Solomon, rămâne și, din această parte, nu este nici o slăbiciune. Oamenii gândesc azi ca și cum cuvântul lui Dumnezeu și Hristos cel din Cuvânt nu mai au nici un viitor. Se vorbește mult de o dezvoltare ulterioară a adevărului, care este de fapt ceva relativ, de un creștinism care s-a învechit și se apropie de sfârșit. Într-adevăr, creștinismul a îmbătrânit; Biserica, reprezentanta lui Dumnezeu pe pământ, a slăbit, dar Cuvântul, care este adevărul, a rămas același și Hristos nu S-a schimbat: aceasta este ceea ce uită creștinii. În loc să se atașeze de Hristos, din cauza sentimentului ruinei, ai căror autori sunt chiar ei, îl resping pe un Solomon pentru a asculta niște Adonia din anturajul lor. Împăratul cel fals le atrage privirile. Adonia era foarte frumos. Să nu uităm că această înfățișare este o marcă a amăgitorului care îi atrage pe oameni la el. În locul lui Hristos, aceștia preferă să fie dominați de un om carnal și, pentru creștinătate, această preferință va duce în final la apostazie. Adonia, Ioab și Abiatar nu credeau că aveau să întâmpine în bătrânul împărat vreun obstacol de natură să împiedice împlinirea complotului urzit de ei atât de iscusit. Dar acel obstacol a fost, în pofida vârstei înaintate a împăratului, o autoritate pe care Dumnezeu o stabilise și o încredințase în mâinile care o foloseau, cu toată slăbiciunea lui David. Iată ce a oprit în acel moment revărsarea răului și ceea ce împiedică și astăzi manifestarea prematură a omului păcatului (v. 2 Tes. 2:6).

După discuția cu Natan, împăratul a chemat-o pe Bat-Șeba (v. 28-38) și a jurat că avea să-l pună pe Solomon făcând apel la caracterul Dumnezeului său, care i-a răscumpărat sufletul din orice strâmtorare. Harul îl însoțise în toate zilele vieții sale, răscumpărându-i sufletul chiar și de consecințele greșelilor lui. Dar tot acest har trebuia să-și afle încoronarea, el sfârșind întotdeauna în glorie. „Yahve dă har și glorie“, două lucruri inseparabile, care urmează, în mod necesar, unul celuilalt.

Solomon a mers la Ghihon călare pe catârul tatălui său și s-a întors consacrat pentru a se așeza pe tronul împăratului. După cum am văzut în introducere, domnia lui se identifică cu aceea a lui David, fiind o continuare a ei fără vreun interregnum: călare pe același animal, cu aceeași ungere și pe același tron. Tronul gloriei lui Solomon este, în acest moment, același cu tronul harului lui David. Este cu atât mai valabil, dacă ne raportăm la Cel adevărat deoarece nu sunt două persoane care se succed pe același tron, ca aici, ci o singură persoană. Ochii noștri vor vedea în persoana împăratului gloriei pe Acela care a trecut prin suferințe, prin tulburare și necaz, pe Mântuitorul care a suferit pentru noi.

Toți cei care i-au fost fideli împăratului harului se strâng împreună pentru a-l proclama pe împăratul gloriei și formează cortegiul lui. La fel va fi cu rămășița lui Israel la începutul împărăției milenare a lui Hristos, dar, cu atât mai mult, cu credincioșii din prezent care L-au urmat pe Mântuitorul în timpul cât a fost respins, pe el, acela care, lepădat de lume, este acum așezat pe un tron al gloriei. Noi suntem deja de acum în jurul acestui tron, dar rămâne deocamdată tronul harului atâta timp cât Domnul este respins; atunci când El va fi recunoscut noi toți vom fi așezați împreună cu El pe tron, fiind părtași la domnia Lui și la guvernarea Lui asupra lui Israel și asupra națiunilor.

Până ce Solomon și-a așezat propriul său tron, cum vom vedea mai târziu, tatăl lui a spus: „va şedea pe tronul meu; şi el va fi împărat în locul meu“. Benaia, slujitorul fidel, a apreciat mai mult ca oricare altul această schimbare (v. 36-37), spunând: „Amin! Aşa să zică şi Yahve Dumnezeul domnului meu, împăratul! Cum a fost Yahve cu domnul meu, împăratul, aşa să fie şi cu Solomon şi să facă tronul lui mai mare decât tronul domnului meu, împăratul David“.

Solomon a primit ungerea împărătească (v. 38-40). „Cornul cu untdelemn“ era în cort. A fost o ungere privată și ca și ascunsă, la care nu au asistat decât credincioșii. Așa este și astăzi: înainte de a domni în glorie asupra întregului pământ, Domnul a primit ungerea în sanctuar. El are împărăția cerească pe tronul Tatălui, El este înălțat și are un nume mai presus de orice nume. Dar este în același timp și o ungere preoțească deoarece Yahve a jurat și nu se va căi: El este preot după rânduiala lui Melhisedec. De la început El era Unsul lui Yahve, cum a fost și David din tinerețe. El pentru aceea se născuse. La botezul lui Ioan a fost uns cu Duhul Sfânt pentru slujba Sa (v. Luca 2:21; 4:18; Fapt. 10:38; 3:27). Înviat, El a fost uns cu untdelemnul din sanctuar, ca împărat și preot, pentru a transmite darurile spirituale celor care sunt uniți cu El. Israel se va bucura de aceste binecuvântări în timpul de la sfârșit. Până atunci însă, noi suntem tovarășii lui Hristos; ungerea vărsată pe capul Lui este și peste capul nostru și ne permite să fim părtași bucuriei Lui în așteptarea gloriei Sale,

Din en-Roguel, cei strânși alături de Adonia au putut auzi bucuria din Ierusalim, dar ceea ce se întâmpla la Ghihon nu a putut ajunge la urechile uzurpatorului și a cetei sale. Cetatea era între acele două localități în aparență destul de asemănătoare. La fel este și astăzi: lumea își urmează planurile pentru a uzurpa demnitatea lui Hristos; omul este pe cale să se zeifice, fără să-și dea seama ce se petrece în apropierea lui.

Dar sunt câțiva credincioși care Îl onorează pe Fiul și, prin aceasta, Îl onorează pe Tatăl, care L-a trimis. Ei Îl văd încoronat cu onoare și glorie pe acest Isus, pe care lumea nu L-a invitat la sărbătoarea ei. Complet străini de festinul lui Adonia, ei sunt pe cale pentru a ajuta la instaurarea împăratului gloriei pe tronul Său. Lumea nu vede nimic din toate acestea. Ghihonul cu apele lui proaspete pare să îi fie necunoscut lui Adonia.

Dar ce trezire! Cât de tulburați au fost cei prezenți la ospăț! Dintr-odată, în toiul sărbătorii, falsul împărat, Ioab și toți invitații au auzit sunetul trâmbiței și strigăte de bucurie încât se cutremura pământul de zgomotul cortegiului lui Solomon. „Şi Ioab a auzit sunetul trâmbiţei şi a zis: «Pentru ce este vuietul acesta de care răsună cetatea?»“ Cam așa instaurarea publică a împărăției lui Hristos va surprinde și va tulbura profund lumea. Atunci „Cel care locuieşte în ceruri va râde, Yahve Îşi va bate joc de ei … Şi Eu am unse pe Împăratul Meu peste Sion“ (v. Ps. 2:4-6). Nu se aude oare zgomotul acestei scene în capitolul nostru?

În zilele noastre suntem încă la Ghihon. Împăratul nostru a fost uns, dar încă nu a luat frâiele guvernării. Bucuria noastră nu este publică încă, iar cea a poporului Său Israel așteaptă o zi viitoare, dar când vor auzi zgomotul aclamațiilor, vrăjmașii vor fi cuprinși de groază. Acel zgomot va fi premergător judecății care îi va lovi fără a se abate nici la dreapta, nici la stânga.

Ionatan, fiul lui Abiatar, a apărut dintr-odată în mijlocul mesenilor (v. 41-48). Altădată (2 Sam. 17:17) el pornise din En-Roguel alături de Ahimaaț, fiul lui Țadoc, punându-și viața în pericol pentru a-l anunța pe David în legătură cu ce se urzea împotriva lui. Acum el a revenit pentru a-l avertiza pe Adonia de eșecul tentativei lui, chiar dacă el nu se asociase în sub nici o formă răzvrătiților. El a venit plin de ceea ce, pentru el, era o veste bună, pentru că vedem din cuvintele lui că inima lui îi rămăsese fidelă lui David. Adonia l-a întrebat dacă aducea vești bune, iar el a răspuns „Da“, cu toate că nu erau bune pentru cei de față. Ele erau un dezastru pentru Adonia. Acesta nu exclude nicidecum sentimentele filiale ale lui Ionatan față de tatăl lui, care se angajase pe acea cale fără ieșire. Acele sentimente l-au determinat pe Ionatan să spună acelei adunări tot ce se întâmplase, fără a le ascunde nimic. Ei să se păzească! Cât despre el, se simte că el se bucura de succesorul lui David. Slujba lui nu s-a schimbat din timpul necazurilor împăratului său: el a fost întotdeauna gata să transmită vești, după cum Ahimaaț, tovarășul lui, era gata să alerge. Caracterul lui prezintă o remarcabilă constanță. Fie că își împlinea slujba față de David când acesta era respins, fie față de lume în ziua triumfului fiului lui David, Ionatan a rămas același mesager fidel. Timpul este scurt; trebuie să se supună rapid, sărutând pe fiul. Așa va fi la sfârșitul zilelor, când aceia pe care împăratul îi va numi frații Lui vor merge pentru a anunța că trebuie să recunoască domnia adevăratului Solomon.

Ca Iacov odinioară, bătrânul împărat, văzându-și împlinite dorințele inimii, „s-a închinat pe pat“ (v. 47). La David vedem lentoarea vârstei în a lua o hotărâre, dar de îndată ce cuvântul lui Dumnezeu i-a fost transmis prin Natan, totul s-a schimbat: el nu a ezitat și a poruncit și a pus în rânduială totul, lucrând în toate detaliile potrivit gândurilor lui Dumnezeu pe care i le-a readus în memorie Cuvântul. La început el nu cunoștea complotul, dar când a știut totul a înțeles că sosie ceasul pentru domnia fiului său. Nu a simțit nici amărăciune, nici neplăcere, nici gelozie când a încredințat în mâinile altuia frâiele guvernării. Gândurile lui erau numai fericire și închinare. „«Binecuvântat să fie Yahve Dumnezeul lui Israel, care a dat astăzi pe unul să şadă pe tronul meu, şi ochii mei văd lucrul acesta»“.

Aici David nu mai este o imagine a lui Hristos, ci a credinciosului care uită de sine și este plin de mulțumiri când dă toată gloria Îmăratului cel adevărat, este imaginea sfinților care, împodobiți cu cununile lor glorioase, își aruncă acele cununi pentru a împodobi calea către tronul „leului din Iuda, rădăcina lui David“. Dar acest leu din Iuda este Mielul care a fost junghiat. Harul lui David și gloria lui Solomon sunt concentrate în această persoană unică. Bucuria lui Simeon când a ținut în brațe harul și mântuirea lui Dumnezeu reprezentate prin pruncul Isus se va confunda în cer cu bucuria lui David care a văzut strălucind gloria lui Dumnezeu în persoana împăratului.

În v. 49-53, toți comesenii lui Adonia, cuprinși de frică, au fugit care încotro. Ei nu au încercat să se opună, cum nu o vor face nici oamenii când va fi proclamată împărăția lui Hristos, pentru că știu că ar fi zdrobiți imediat. Adonia imploră bunătatea împăratului și caută să obțină promisiunea solemnă că îi va cruța viața. Solomon a consimțită să uite, să îl grațieze încă o dată, dar l-a pus pe Adonia sub responsabilitate în fața gloriei împărăției sale. „Dacă va fi un fiu vrednic, un fir din părul lui nu va cădea la pământ, dar, dacă se va găsi rău în el, va muri“ (v. 53).

La fel va fi și sub domnia lui Mesia: El îi va cruța pe mulți dintre cei răzvrătiți care vor veni la El arătând semne de pocăință, dar de îndată ce se va găsi rău în ei, El îi va nimici din țară (2 Sam. 22:45, Ps. 101:8). Când domnește harul nu îl poate suporta pe cel rău. Solomon, imagine a împăratului milenar, îl cunoștea pe Adonia și nu și-a schimbat judecata când l-a văzut prosternându-se înaintea lui. El știa ce era în inima plină de mândrie, care dădea doar semne exterioare ale supunerii și pocăinței. „Du-te acasă!“ i-a spus el. Cuvinte puține și severe. Adonai trebuia să fie atent. De atunci încolo trebuia să tacă, fiind un om vinovat care rămânea sub supraveghere. El avea acel sprijin atîta timp cât răul nu se manifesta la el.