1 Împărați 10:1-13 – Împărăteasa din Seba

Capitolul precedent ne-a arătat relațiile lui Solomon cu reprezentanții națiunilor supuse sub domnia lui. Tirul, Libanul, Faraonul Egiptului, fiica lui, soția lui Solomon și chiar țara Edomului unde a organizat flota, Ofir, pustiul unde a construit Tadmor, regii Arabiei (10:15), canaaniții rămași pe care i-a supus, toate acestea gravitează în jurul lui, el fiind centrul, și contribuie la renumele împărăției sale.

Iată, în ultimul rând, această împărăteasă din sud a „a venit de la marginile pământului ca să audă înţelepciunea lui Solomon“ (Mat. 12:42). Ceea ce o deosebește de toți ceilalți este faptul că ea este atrasă de renumele și înțelepciunea împăratului. Ea auzise vorbindu-se (v. 1) și aceasta a produs la ea o dorință intensă de a-l vedea pe acest monarh extraordinar, dorință care a făcut-o să învingă distanța imensă care separa țara ei de Ierusalim și obstacolele numeroase ale unei asemenea călătorii. Este un act al credinței. Ea credea cuvântul care îi fusese transmis, credea în superioritatea lui Solomon fără a avea altceva după care să judece decât ceea ce auzise. Așa este întotdeauna credința. Ea este atrasă de persoana și de perfecțiunile lui Hristos.

Rebeca, convinsă de iubirea lui Isaac, despre care îi vorbise Eliezer, a pornit la drum pentru a merge să-l întâlnească. Pustiul nu a înspăimântat-o deoarece ea dorea să ajungă la soțul ei. Abigail, când judecata era la ușă, a pornit pentru a ieși în întâmpinarea celui de care ar fi trebuit să fugă. De ce? Pentru că ea auzise despre gloria morală a lui David. Ea a devenit mai târziu tovarășa gloriei sale împărătești. Rebeca a fost atrasă de iubire, Abigail de perfecțiunea harului, împărăteasa din Seba de înțelepciune. Aceasta este ceea ce se întâmplă sufletelor care Îl cunosc pe Hristos. Este imposibil ca o ființă finită să îmbrățișeze o perfecțiune infinită; cu atât mai dacă suntem atrași de o cunoștință limitată a unor aspecte ale caracterului divin, nu contează care; toate ne aduc la cunoașterea persoanei Sale și din El se hrănesc.

„A venit de la marginile pământului să audă înțelepciunea lui Solomon“. Împărăteasa putea fi, și chiar era, o persoană de o inteligență remarcabilă, căreia nu îi scăpa nimic și care dorea să aibă o înțelegere exactă a tuturor lucrurilor, dar din momentul în care l-a auzit pe Solomon vorbind, ea nu a mai avut alt gând decât acela de a-i pune înțelepciunea la încercare. Pentru ea înțelepciunea constă în a nu mai trebui să cauți la altcineva. Ea a venit cu întrebări grele. Sigur că nu-i lipseau acestea: lumea e plină de enigme, cărora omul nu le-a găsit soluția. De la misterele creației până la cele mai simple, la care Iov nu avea răspuns, până la misterele vieții în trup; de la misterul sufletului până la cel al binelui și răului în lume; de la ceea ce este dincolo de perdea până la viața eternă, totul este mister și enigmă. Omul nu poate descifra scrierea necunoscută a acestei cărți. Trebuie ca Dumnezeu să-i descopere secretele, iar dacă nu există revelație divină pozitivă și directă sărmanul duh limitat al omului se vede, chiar de la prima întrebare, în fața unui zid de netrecut. El se poate lăuda, se poate înălța pe sine, dar toată știința lui nu trece dincolo de constatarea faptelor, a căror cauză primară îi scapă complet.

Împărăteasa din Șeba venea cu enigme la Solomon, ca prin acestea să-i pună înțelepciunea la încercare. Dar care era motivul încrederii ei? Ea auzise vorbindu-se despre renumele lui Solomon în relație cu numele lui Yahve. Dacă acest renume se baza pe prezența lui Yahve la Ierusalim, nu era atunci împărăteasa asigurată dinainte că acea lungă călătorie a ei era inutilă? Dacă Solomon răspunde la enigme este pentru că înțelepciunea lui nu este alta decât aceea că Yahve i se revelează Lui. Împărăteasa a venit deci la Solomon și cu ce s-a întors ea în urma acelei întrevederi? Cu cunoașterea lui Dumnezeu prin el.

Ea a venit cu un convoi cu tot ce putea produce mai prețios regatul ei și cu o abundență de aromate cum nu a mai venit la Ierusalim deoarece îl socotea pe augustul monarh vrednic de orice omagiu. Să notăm aici că nu numai o regină Îl poate aborda cu parfumul ei, ci până și cea mai de jos dintre păcătoase deoarece sufletul care dorește să se apropie de El nu cere să facă un schimb și nu Îi poate prezenta omagiul care I se cuvine. Genunchiul care se pleacă înaintea Lui, semnul ascultării credinței și adorarea unei inimi care își găsește toate resursele în El este tot ce dorește El și tot ce este necesar.

Dar împărăteasa a adus ceva mai valoros decât acele daruri: „a vorbit cu el despre tot ce era în inima ei. Şi Solomon i-a răspuns la toate întrebările ei; n-a fost nici un lucru ascuns pentru împărat pe care să nu i-l fi explicat“ (v. 3). Ea și-a deschis inima înaintea lui Solomon; „tainele inimii ei au fost arătate“ (1 Cor. 14:25) și a găsit un răspuns perfect de la acela căruia nu-i este ascuns nici un lucru. În Solomon ea l-a găsit pe Dumnezeu însuși. Dumnezeu era prezent în mod real acolo, ocupându-Se cu o bunătate plină de condescendență pentru a aduce din plin în lumină acel suflet fără a mai lăsa loc de vreo îndoială sau vreo enigmă nerezolvată. Împăratul cunoaște secretul oricărui lucru și nu îl ține pentru sine ci arată că secretul lui este pentru cei care se tem de el (Ps. 25:14).

Împărăteasa a văzut apoi toată înțelepciunea lui Solomon în prosperitatea și ordinea perfectă a casei sale (v. 4-5). Așa va fi înaintea națiunilor ordinea minunată a împărăției milenare a lui Hristos.

Împărăteasa din Seba a recunoscut (v. 6) realitatea a ceea ce auzise spunându-se despre Solomon. De la persoană ea a trecut la cuvintele gurii sale, iar de la acestea la tot ce a ieșit din mâinile lui, la tot ce îl înconjura și a găsit numai perfecțiuni. Așa ajunge orice suflet să Îl cunoască pe Hristos: aude vorbindu-se de El și aceasta stârnește interesul unei inimi care are nevoi; merge să Îl găsească deoarece accesul este ușor; intră în relație cu El și El răspunde la toate nevoile inimii. Îl admirăm și Îl adorăm cu cântări de laudă. Spunem ca împărăteasa: „Ochii mei au văzut,“ depășești tot ce am auzit despre Tine. Îi socotim fericiți pe acești oameni care sunt slujitorii Săi și stau continuu înaintea Lui și aud înțelepciunea Lui. Urmând această cale, sufletul se glorifică în Dumnezeu, care Și-a găsit plăcerea în Împăratul Lui, și care Își găsește plăcerea în Hristos în așa fel încât să-L așeze pe tron. Este și dovada iubirii lui Dumnezeu față de poporul Său faptul că i-a dat un asemenea împărat pentru a face dreptate și judecată (v. 6-9).

Această cântare este mai curând o cântare a împărăției. Biserica va intona și ea cântarea ei în jurul Mielului junghiat și inima și gura ei vor fi pline de iubirea Lui mai mult decât de înțelepciunea și dreptatea Lui.

Împărăteasa din Seba i-a dat împăratului toate bogățiile pe care le adusese. Aromatele din care se făcea tămâia erau cele mai de preț dintre toate la curtea lui Solomon. Nicicând nu s-a mai văzut la Ierusalim o asemenea abundență (v. 10). Inima împărătesei fericite s-a revărsat astfel prin darurile aduse.

Dar cu cât au depășit darurile lui Solomon pe cele ale împărătesei! El nu s-a mulțumit numai să-i dea în schimb darurile sale (conf. 2 Cron. 9:12), ci i-a dat „tot ce a dorit ea“ (v. 13). Sigur noi avem a face cu Acela care nu ne cere, ci a cărui glorie este să fie și să rămână dăruitorul oricărui lucru bun. Cereți și veți primi. Cereți;nu veți epuiza niciodată resursele, toate bogățiile împărăției Sale, bogățiile nemăsurate ale lui Hristos. Împărăția Lui nu este din lumea aceasta acum, astfel încât de la El nu veți veni cu bunuri temporale, de care a fost copleșită împărăteasa. Aceste bogății inferioare sunt rezervate pentru împărăția milenară a lui Mesia. Bunurile noastre, comorile noastre, sunt spirituale; lumea le disprețuiește; creștinul care este demna de acest nume le numește bogății adevărate (v. Luc. 16:11).

Împărăteasa a revenit în țara ei cu o comoară în inimă de o mie de ori superioară față de ceea ce au adus caravanele ei. Ochii ei au văzut. Ea îl cunoaște pe împăratul gloriei.