1 Împărați 11:14-43 – Vrăjmașii

Dumnezeu nu S-a limitat numai la a-i face cunoscut lui Solomon judecata care, avându-l în vedere pe David, tatăl său, nu avea să cadă asupra lui însuși ci asupra lui Roboam, fiul lui, ci infidelitatea împăratului atrage asupra lui disciplina Domnului în ultimii ani ai domniei lui. Pacea, rodul caracteristic al acestei domnii, a fost distrusă; Solomon a trecut printr-o perioadă cu multe tulburări, răzvrătiri și acțiuni împotriva tronului său, ale unor națiuni ca Egiptul, care altădată și-a onorat alianța, dar care i-au alimentat și i-au înălțat în demnitate pe cei mai răi vrăjmași ai lui. Toate legăturile au slăbit. Jugul împăratului a ajuns să apese mai greu asupra poporului, el urmărind să evite revoltele interne. Din aceasta s-a ajuns la o nemulțumire care nu a fost reprimată temeinic și care a ieșit la iveală odată cu ocazia potrivită (12:4).

Dumnezeu i-a ridicat lui Solomon vrăjmași dintre națiunile spre care îl purtaseră poftele lui. Edom era plin de o ură de moarte împotriva lui Israel deoarece David, prin mâna lui Ioab, nimicise pe toți bărbații din țară (2 Sam. 8:13-14; 1 Cron. 18:12; Ps. 60 titlu). Hadad avea câțiva slujitori care scăpaseră. Îi ura el oare mai puțin pentru că Solomon luase soții edomite? Hadad a fugit în Egipt și a fost primit la curtea lui Faraon, a devenit cumnatul lui, iar fiul lui a fost primit printre moștenitorii tronului. Spre cine se îndreaptă simpatiile și favorurile lumii? Nu spre David, ci spre vrăjmașii lui David. Un sentiment era mai puternic în inima lui Hadad decât onorurile și plăcerile de la curtea Egiptului: ura împotriva lui Solomon. El a lăsat toate avantajele pentru a-și satisface ura. Purtarea slujitorilor lui David era motivul pentru această ură, dar deși Ioab și David erau morți, ura persista. Este, în fond, ura dintotdeauna a lumii împotriva unsului lui Yahve, pentru care purtarea mai mult sau mai puțin condamnabilă a credincioșilor este doar un pretext.

Un alt adversar este Rezon, slujitorul lui Hadadezer, împăratul din Țoba, pe care David în făcuse bucăți (2 Sam. 8:3-8; 10:6). Rezon a ajuns rege al Damascului și a domnit peste Siria. „El a fost potrivnic lui Israel“ (v. 23-25). Lumea este ca Hadadezer și Rezon. Atâta timp cât suntem față de ea în poziția la care ne dă dreptul crucea lui Hristos, „prin care lumea este răstignită față de mine și eu față de lume“ (Gal. 6:14), atâta timp cât considerăm lumea a fi un vrăjmaș învins (Ioan 16:33), ea nu ne poate clătina. Dacă facem alianță cu ea, ea nu poate uita înfrângerea pe care a suferit-o, și, chiar dacă este aparent indiferentă, ne urăște la fel de mult.

Ultimul și cel mai periculos vrăjmaș al lui Solomon este cel din interior, Ieroboam (v. 26-40). El era „slujitorul lui Solomon“, efratit sau efraimit. Solomon îl pusese peste Efraim pentru lucrarea la fortificațiile de la Milo, care apărau Ierusalimul de inamicii care ar fi venit din nord. Era unul dintre cele mai periculoase lucruri, dar ce ar fi putut prevedea Solomon? Numai Dumnezeu știa. Datorită funcției pe care o avea, Ieroboam cunoștea toate secretele fortăreței și, pe deasupra, câștigase și simpatia seminției sale. Tot așa, când apar probleme în mijlocul poporului lui Dumnezeu, cel mai mare pericol vine de la cei care, prin activitatea lor, și-au însușit principiile fraților lor și au reușit să ia locul care I se cuvine lui Hristos câștigând simpatiile multora. Ei folosesc acestea ca arme pentru a produce rupturi în poporul lui Dumnezeu. Motivele lor sunt aparent dezinteresate; ei par să vrea, ca Ieroboam, să elibereze poporul de un jug greu, dar, în realitate, ei sunt instrumente folosite de Satan pentru a distruge mărturia lui Dumnezeu, după cum vom vedea curând. Cu toate acestea, ei sunt slujitori ai lui Hristos, cum Ieroboam era slujitor al lui Solomon!

A apărut un profet. Cum a fost ridicat Samuel în perioada de faliment al preoției, și la căderea împărăției a fost ridicat un profet. Profetul a devenit, după cum ne demonstrează într-un mod izbitor cursul acestor cărți, legătura dintre popor și Dumnezeu când împărăția a eșuat. Profetul Abia l-a întâmpinat pe Ieroboam în afara Ierusalimului. El și-a sfâșiat mantaua nouă cu care era îmbrăcat (împărăția era încă nouă) și i-a dat lui Ieroboam zece părți. În acem moment împărăția i-a fost smulsă lui Solomon, chiar dacă el și-a dat seama de aceasta mult mai târziu. Casei lui David i-a mai rămas o seminție, aceasta în virtutea alegerii harului cu privire la David și la Ierusalim. „M-au părăsit şi s-au închinat Astarteei, zeiţa sidonienilor, lui Chemoş, dumnezeul moabiţilor, lui Milcom, dumnezeul fiilor lui Amon, şi n-au umblat în căile Mele, ca să facă ce este drept în ochii Mei şi în rânduielile Mele şi în judecăţile Mele, ca David, tatăl lor“ (v. 33). „M-au părăsit“ se referă la Solomon, la împărat! Fără-ndoială, tot poporul a urmat mai târziu această cale, dar în acel moment păcătuise numai unul – împăratul. Având înaintea lui Dumnezeu poziția de responsabilitate pentru tot poporul, infidelitatea lui atrăgea judecata asupra lui Israel. Ce pedeapsă gravă atrăsese Solomon asupra lui!

În v. 34, Dumnezeu a revenit asupra harului pe care l-a arătat față de David și a adăugat: „fiului său îi voi da o seminţie, pentru ca David David, robul Meu, să aibă întotdeauna o lumină înaintea Mea, în Ierusalim, cetatea pe care am ales-o pentru Mine Însumi, ca să-Mi pun Numele acolo“ (v. 36). În ochii lui Dumnezeu harul este mai valoros decât toată gloria sau, mai curând, harul este partea cea mai valoroasă a gloriei deoarece el este, ca să spunem așa, cea dintâi dintre toate perfecțiunile divine.

„Dacă vei asculta de tot ce-ţi voi porunci şi vei umbla în căile Mele şi vei face ce este drept în ochii Mei, păzind rânduielile Mele şi poruncile Mele, cum a făcut David, robul Meu, atunci voi fi cu tine şi-ţi voi zidi o casă statornică, aşa cum i-am zidit lui David, şi-ţi voi da ţie pe Israel“ (v. 38). Lui Ieroboam îi revenea astfel o nouă responsabilitate. Dumnezeu i-a dat o poziție privilegiată. Casa lui trebuia să fie la fel de stabilă ca și aceea a lui David dacă el asculta de poruncile lui Yahve. Dar Dumnezeu a impus o restricție: „Şi voi aduce necaz seminţei lui David, din cauza aceasta, dar nu pentru totdeauna“ (v. 39). La momentul potrivit, harul prin care a fost întemeiată împărăția lui David urma să-și reintre în drepturi deoarece nu harul ci responsabilitatea a stat la baza împărăției lui Ieroboam și chiar la baza aceleia a lui Solomon. Dumnezeu sunt se pocăiește de promisiunile Lui ci Își găsește plăcerea în har. Așa va fi întemeiată împărăția viitoare a adevăratului împărat: pe un legământ al harului, în care Dumnezeu este singura parte angajată, și pe o nouă creație – cum nu a fost cazul cu împărăția lui Solomon.

„Dar nu pentru totdeauna“ este ceea ce se găsește în căile lui Dumnezeu în perioade când, ca să spunem așa, judecata eclipsează harul. Harul nu a încetat să existe; el rămâne același, dar nu se mai vede pentru ca să se poată manifesta alte perfecțiuni ale gloriei divine, cum ar fi dreptatea și judecata. Astfel, soarele, care are un diametru de peste o sută de ori mai mare decât pământul, este eclipsat de umbra acestuia. Odată ce a trecut eclipsa, astrul imens strălucește din nou pentru că umbra care l-a acoperit nu i-a luat nimic din splendoarea lui, numai că ochii oamenilor nu l-au putut vedea,

Solomon a căutat să-l omoare pe Ieroboam (v. 40). Acestea au fost sentimentele pe care l-a produs în inima lui disciplina. Obstacolul pe care i l-a pus în cale Dumenzeu, în loc să-l facă să se smerească înaintea Lui, supunându-se pedepsei Sale, a avut numai efectul de a-l irita și a-l incita să-l depășească. Ce trist că o inimă care a pierdut comuniunea cu Dumnezeu nu se judecă pe sine! Ce a ajuns Solomon, împăratul dreptății! Inima lui nu mai este dreaptă înaintea lui Dumnezeu. Cât de mult s-a depărtat de începuturile lui!

Ieroboam a fugit în Egipt și a rămas acolo până la moartea lui Solomon.

Toate faptele relatate în capitolul 11 lipsesc din cartea Cronici, dar câteva cuvinte din capitolul 9 ne fac să înțelegem că ele au fost omise cu un anumit scop. „Şi celelalte fapte ale lui Solomon, cele dintâi şi cele de pe urmă, nu sunt scrise în cuvintele profetului Natan, şi în profeţia lui Ahiia şilonitul, şi în viziunile lui Ido, văzătorul, despre Ieroboam, fiul lui Nebat?“ Orice omisiune a Cuvântului are un scop, după cum am semnalat atât de des încât nu mai este nevoie să revenim.

Doi psalmi

Încheind această istorie dorim să punem doi Psalmi înaintea cititorilor noștri, primul avându-l ca subiect pe Solomon, iar al doilea compus de el. Nu am avea spațiu pentru a expune înțelepciunea lui Solomon în diferitele sale scrieri ca autor inspirat, așa că ne vom limita la această scurtă anexă.

Psalmul 72 este „pentru Solomon“. La prima vedere, rațiunea umană se poate îndoi că acest psalm este profetic și că se aplică la domnia lui Hristos deoarece multe detalii se aplică exact la domnia lui Solomon. „Şi el va domni de la o mare la altă mare şi de la râuj până la marginile pământului. Înaintea lui se vor pleca locuitorii pustiului şi vrăjmaşii săi vor linge ţărâna. Împăraţii Tarsisului şi ai insulelor vor aduce daruri, împăraţii din Seba şi Saba vor prezenta tribut. Da, toţi împăraţii se vor pleca înaintea lui, toate naţiunile îi vor sluji“ (v. 8-11). „Şi el va trăi şi i se va da din aurul Sebei şi se vor rugak neîncetat pentru el; şi el va fi binecuvântat toată ziua“ (v. 15). Cu pricire la caracterul lui ni se spune: „El va judeca pe poporul Tău cu dreptate, şi pe întristaţii Tăi cu nepărtinire“ (v. 2). Cu privire la binecuvântările domniei lui: „În zilele lui, cel drept va înflori; şi va fi belşug de pace“ (v. 7). „Va fi belşug de grâne pe pământ, pe vârful munţilor; rodul lui se va legăna ca Libanul; şi cei din cetate vor înflori ca iarba pământului“ (v. 16). „Toate naţiunile îl vor numi fericit“ (v. 17).

În adevăr, de aici nu lipsește nici o caracteristică a domniei de care ne vom ocupa. Există totuși aici ceva care nu este menționat în domnia lui Solomon: harul. Acesta este motivul pentru care domnia lui Solomon vorbește mai puțin inimii și conștiinței decât aceea a lui David. Solomon, în toată gloria lui, nu era înveșmântat ca un crin de pe câmp. Gloria lui spunea mai puțin sufletului decât bunătatea tandră a unui tată față de copiii săi și harul cu care îi înconjoară dragostea lui. Acest curent al harului, care îl caracterizează mai mult pe David decât pe Solomon îl regăsim pe tot parcursul acestui Psalm.

Trebuie deci să privim la Acela care va reuni în persoana lui caracterele atribuite acestor doi oameni ai lui Dumnezeu pentru ca să înțelegem domnia milenară a lui Mesia. Împărăția dreptății a lui Mesia o va depăși pe cea a lui Solomon, atât de jalnic întreruptă, nu numai în splendoare și ca durată pentru că „se vor teme de Tine, din generaţie în generaţie, cât va fi soarele şi luna“ (v. 5) și „va fi belşug de pace până nu va mai fi luna“ (v. 7), ci ea va începe cum nu a început aceea a lui Solomon: „va coborî ca ploaia pe câmpul cosit“ (v. 6), aducând binecuvântarea acolo unde judecata și-a desăvârșit lucrarea și nu a mai lăsat nimic de recoltat. Sub influența Lui blândă se va naște o nouă recoltă. David a prezis aceasta în legătură cu unul mai mare decât fiul lui: „din strălucirea soarelui, după ploaie, iarba verde încolţeşte din pământ“ (2 Sam. 23:4). În Psalmul nostru vedem acest har care aduce mângâiere, eliberare și mântuire pentru a-i scoate pe cei necăjiți de sub jugul asupritorului: „El va judeca … pe întristații tăi cu nepărtinire“ (v. 2). „El va face dreptate întristaţilor poporului, va salva pe fiii săracului şi va zdrobi pe asupritor“ (v. 4). „El va scăpa pe săracul care strigă şi pe întristatul care n-are ajutor. Va avea milă de cel lipsit şi de cel sărac şi va salva sufletele săracilor. Va răscumpăra sufletul lor din asuprire şi violenţă şi sângele lor va fi preţios în ochii lui“ (v. 12-14). Ceea ce constituie o marcă fără seamăn pentru această împărăție glorioasă a lui Hristos, după cum am spus deja, este: „voi sătura cu pâine pe săracii Săi“ (Ps. 132:15). Așa gândea Mesia când era respins pe pământ și hrănea mulțimile și, dacă poporul L-ar fi dorit, El S-ar fi arătat ca Mesia și ar fi luat împărăția Lui. Dar, când va lua puterea și va străluci ca Soarele dreptății, El se va bucura de lucrarea harului Său și va aduce sănătate sub aripile Lui.

Psalmul 127 este singurul al cărui autor este Solomon. El vorbește despre casă, marele obiect al împărăției lui, dar anunță un timp viitor, când oamenii se vor angaja să lucreze degeaba. Când vor veghea zadarnic pentru a păzi cetatea de inamici. Aceasta nu a avut loc sub domnia lui. Dar ceea ce a așezat Solomon nu a fost definitiv, iar ceea ce vor așeza oamenii nici atât. Dar vor veni zile când Yahve Însuși va zidi casa și va păzi cetatea. Atunci Preaiubitul Lui va putea cu adevărat să aibă somn, odihna despre care este scris: „Se va odini în dragostea Lui“ (Țef. 3:17). Atunci va avea fii ca moștenire de la Yahve, un popor nou, roua unei tinereți care ca veni din sânul zorilor (Ps. 110:3). Atunci va fi numit fericit.

Solomon, ca și David, privea spre Hristos. Fiecare dintre ei știa că nu poate fi acela care stăpânește cu dreptate peste oameni. Amândoi s-au bucurat să vadă că demnitatea lor I-a fost conferită Celui care nu o va folosi altfel decât spre gloria lui Dumnezeu.