1 Împărați 2:1-12 – Ultimele cuvinte ale lui David

Când era pe moarte, David i-a lăsat o poruncă lui Solomon și a insistat asupra responsabilității. Este, ca să spunem așa, un testament al bătrânului împărat și rodul îndelungatei sale experiențe. Aici avem alte cuvinte decât acelea care ne sunt date în 2 Samuel 23 ca „ultimele cuvinte ale lui David“. Discursul din acest pasaj precede istoric acele ultime cuvinte, care probabil că se intercalează între v. 9 și v.10. Aici nu este vorba de modul cum David și-a judecat toată purtarea lui comparativ cu cea a adevăratului împărat, care stăpânește peste oameni cu dreptate, proclamând infailibilitatea planurilor de har ale lui Dumnezeu (2 Sam. 23:4-5). Nu, pentru că în primul rând trebuia să-l avertizeze pe Solomon, în zorii domniei lui, în legătură cu ceea ce îl putea împiedica sau chiar conduce la ruină.

Există o mare asemănare între cuvintele lui David către fiul său și cele ale lui Yahve către Iosua (Iosua 1). Împăratul trebuia în primul rând să fie „tare și bărbat“. Ascultarea de Yahve și dependența de El sunt dovezile acestei puteri care se va desfășura prin umblarea în căile Lui. Umblarea este dirijată de cuvântul lui Dumnezeu, după cum vedem aici și în Psalmul 119. Acest cuvânt are diferite caracteristici și el trebuie să fie atent șa toate aspectele lui. Aici ni se spune: „păzind rânduielile Lui şi poruncile Lui şi judecăţile Lui şi mărturiile Lui“ (v. 3). Așa este Cuvântul în ansamblu. Rânduielile Lui sunt lucruri pe care el le-a stabilit și care au marca autorității Lui; poruncile sunt expresia voinței Lui, față de care suntem datori să ne supune; judecățile Lui sunt principiile pe care le-a exprimat și în temeiul cărora lucrează El; în fine, mărturiile sunt acele gânduri pe care El le transmite și pe care credința trebuie să le primească. Toate acelea erau, pentru Israelit, „legea lui Moise“, și trebuiau să fie regula divină a umblării credinciosului. O viață rânduită în acest fel trebuia să prospere din toate punctele de vedere: „ca să prosperi în tot ce vei face şi oriunde te vei întoarce“. Acesta trebuia să fie secretul domniei lui Solomon și al succesorilor săi. Păzind aceste principii urma să nu fie niciodată „lipsit de un bărbat pe tronul lui Israel“.

Și pentru noi este la fel: viața noastră se hrănește și capătă putere prin cuvântul lui Dumnezeu și numai păzind cuvântul putem străbate fără teamă o lume vrăjmașă și putem vedea că tot ce facem prosperă (Ps. 1:2-3). El ne învață să umblăm pe calea lui Dumnezeu. Există oare pe pământ vreo fericire mai mare decât să urmezi o cale perfectă, aceea a lui Hristos, la care ochii lui Dumnezeu privesc cu plăcere? Iată deci care era sarcina lui Solomon și a succesorilor săi. Dacă umblau pe calea lui Dumnezeu și înaintea Lui, atunci domnia lor urma să fie pentru totdeauna (Ps. 132:11-12).

Cea de-a doua recomandare a lui David (v. 5-9) pentru fiul lui a fost cu privire la judecățile pe care acesta trebuia să le execute. David, reprezentant al harului, avea înțelegerea clară cu privire la ceea ce se potrivește domniei dreptății. Dacă nu există dreptate atunci harul nu ar fi decât o slăbiciune vinovată. Ca om, pe parcursul vieții sale, David nu prea a fost capabil acorde fiecăruia din acestea locul cuvenit. Așa se face că în multe rânduri îl vedem prea slab pentru a face dreptate, cum a fost cazul cu Ioab, sau acordând har în mod nedrept, cum a fost cazul cu Absalom. Numai Dumenzeu face să domnească harul prin dreptate. Numai El a găsit în Hristos modalitatea de a împăca acestea două: ura Lui perfectă împotriva păcatului și iubirea lui perfectă pentru păcătos.

La David, faptul că nu a făcut judecată era doar din slăbiciune. Va veni o vreme când faptele oamenilor vor fi apreciate după regula dreptății, a cărei aplicare a fost mult timp suspendată, dar care își va urma cursul. Când va domni dreptatea, va mai putea ea oare să ignore păcatul? Atunci când împărăția va fi instaurată pe pământ cu putere nu va fi posibil să violezi legile împărăției și să nu fii pedepsit, ci aceia care au călcat în picioare aceste legi sub domnia harului vor suferi consecințele amare ale răzvrătirii lor. Pentru legea lui Dumnezeu nu există prescriere, ca pentru legile oamenilor. Se poate ca nelegiuirea păcătosului să fie readusă în memorie și pedepsită când acesta are părul cărunt.

Ioab este în primul rând (v. 5-6). Am putut să-i studiem destul de bine cariera, așa că nu mai este nevoie să mai revenim aici asupra ei. Slăbiciunea lui David (2 Sam. 3:39) îl împiedicase pe împărat să răzbune imediat moartea lui Abner și, mai târziu, pe cea a lui Amasa, dar el nu i-a uitat. Ceea ce făcuse Ioab acelor oameni îi făcuse lui David: „Știi ce mi-a făcut Ioab“. Poate că acel om sângeros gândea că îi slujea împăratului urmărindu-și interesele personale. Imposibil! Orice face omul pentru sine însuși face împotriva lui Dumnezeu. În timp de pace, Ioab „a pus sânge de război pe cingătoarea lui care era pe coapsele lui şi pe sandalele lui care erau în picioarele lui“. Era o întinare. Prin urmare, trebuia și el să fie lovit de război; trebuia să afle că pentru el nu era pace, deoarece pacea este numai pentru aceia care fac pace (v. Iac. 3:18). Nici domnia păcii, a lui Solomon, nici domnia dreptății nu puteau admite asemenea lucruri. Ioab trebuia să fie sacrificat fără ezitare și fără milă. „Fă după înțelepciunea ta“, i-a spus David (v. 6). Da, există o răsplată potrivit cu înțelepciunea lui Hristos (v. Apoc. 5:12). Fără aceasta, gloria Lui nu ar străluci deplin.

Dar, în contrast cu cele de mai înainte, David găsește plăcere să se gândească la ceea ce a făcut Barzilai pentru el (2 Sam. 19:31-40). Acelui bătrân devotat îi oferă, în persoana fiului său, mult mai mult decât ceea ce dorise el. La început era vorba numai de Chimham, dar acum toți fiii lui Barzilai aveau dreptul să fie la masa împăratului ca o recompensă pentru fidelitatea tatălui lor. Ei se bucură de gloria împărăției într-o poziție de onoare și de intimitate deosebită. Să ne amintim de familiile noastre. Devotamentul părinților față de Hristos este recompensat în copiii lor. „aducându-mi aminte de credinţa sinceră care este în tine, care a locuit întâi în bunica ta Lois şi în mama ta Eunice“ (2 Tim. 1:5).

Un al treilea personaj este Șimei, beniamitul care îl blestemase pe David, după care, la revenirea lui, arătase semne de pocăință mărturisindu-și păcatul. Acel Șimei nu urmase partida lui Adonia, ci rămăsese alături de vitejii lui David și îl urmase pe Solomon. David i-a spus despre el: „iată, la tine este Şimei, fiul lui Ghera beniamitul“. El părea a fi restaurat, dar dacă, în har, David îl cruțase, totuși nu îl socotea nevinovat. Totul urma să depindă de purtarea lui sub împăratul dreptății, purtarea lui urmând să arate dacă pocăința lui era reală. Ca și cazul lui Ioab, cel al lui Șimei a fost lăsat spre a fi tratat după înțelepciunea lui Solomon (v. 9).

David a murit (v. 10-12) și cuvântul consemnează aici începutul domniei lui Solomon, iar ceea ce caracterizează în mod general și în ansamblu domnia lui est că „împărăția s-a întărit foarte mult“ (v. 12). Aceasta este caracteristica împărăției dreptății, în contrast cu cea a harului, care este plină de tulburări și de revolte.