1 Împărați 2:13-45 – Dreptatea și judecata stau la baza tronului său

Abia a fost inaugurat tronul că s-au și arătat elemente ostile împărăției sau străine de ea, dar caracteristica domniei dreptății este aceea că ea reprimă tot ce este în dezacord cu ea. În prezența lui Solomon, carnea nu se mai poate lăuda, nici nu-și poate urma în mod liber înclinațiile.

Adonia i s-a adresat Bat-Șebei ca ea să-i prezinte fiului ei, împăratului, dorința lui. „Vii cu pace?“ l-a întrebat acea femeie care nu avea încredere în fiul Haghitei știind că dacă i-ar fi reușit planurile atunci ea și fiul ei ar fi fost „socotiți vinovați“ (v. 1:21). Acest om care părea zdrobit era departe de a fi cu inima zdrobită: „Ştii că împărăţia era a mea şi tot Israelul şi-a îndreptat faţa către mine, ca să fiu împărat“ (v. 15). Cum se putea ca o asemenea pretenție să nu stârnească indignarea adevăratului împărat? Adică Adonia să aibă drept de succesiune la coroana și la poporul lui David?! Numai cuvintele lui arătau că avea o inimă bolnavă, o amărăciune ascunsă mult timp, care a ieșit la iveală pentru că el nu s-a judecat deloc pe sine însuși. Sigur că el a spus: „dar împărăţia s-a întors şi este a fratelui meu, pentru că era a lui de la Yahve“. Dar recunoștea el oare voia lui Dumnezeu pentru a se supune de bunăvoie în fața tronului dreptății? Adonia a acceptat aceasta numai pentru că nu putea face altfel. Este clar că el nu făcea parte din acel popor cu bunăvoie (v. Ps. 110) în ziua puterii fiului lui David. După gândul lui, Solomon era un intrus și ce era atunci pentru inima lui Adonia faptul că Yahve îl pusese împărat pe Solomon?

„Şi acum am o singură cerere la tine; nu mă refuza … să-mi dea de soţie pe Abişag sunamita“ (v. 16-17). Abișag, acea fecioară care îi slujise lui David și îl îngrijise cu generozitate, care trăise în intimitate cu împăratul harului să-i fie dată acelui om răzvrătit, pe care răbdarea lui Solomon îl cruțase până atunci! Cât de puțin îi cunoștea el pe David și Solomon! Dacă i-ar fi dat-o pe Abișag, aceasta ar fi însemnat să-i recunoască oarece drept de succesiune, oarece legătură cu împărăția, pe care ar fi putut-o folosi când s-ar fi ivit vreo ocazie favorabilă, ar fi însemnat a accepta ca legitime pretențiile lui și revolta condusă de Ioab și Abiatar (v. 22). Era oare ca femeia care îi slujise lui David ca fecioară să îi fie dată acelui om profan?

Așa va fi și cu Biserica. Va consimți oare împăratul gloriei să o cedeze altcuiva pe Mireasa pe care a ales-o ca împărat al harului? Antihristul, omul păcatului, crede că o poate lua pe Mireasa lui Hristos punând stăpânire pe creștinătatea apostată, care la sfârșit devine Babilonul cel mare, dar eforturile lui de a se substitui lui Hristos pentru a poseda și Mireasa Lui și împărăția Lui vor sfârși în iazul de foc și pucioasă, atât pentru prostituată cât și pentru el. Aici judecata nu a întârziat: Adonia a fost omorât în aceeași zi.

După ce capul conspirației, împăratul fals, a primit ce merita, dreptatea lui Solomon a lovit preoția (v. 26-27), mult timp suportată de David, dar asupra căreia Yahve pronunțase deja sentința în urechile lui Eli (1 Sam. 2:35). Aici regăsim principiul exprimat în cuvintele: „L-am iubit pe Iacov și l-am urât pe Esau“ (Mal. 1:2), rostite la treisprezece secole după ce Domnul spusese: „Cel mai mare va sluji celui mai mic“ (Gen. 25:23). Yahve a ales cu toată libertatea, dar sentința a fost pronunțată numai după ce Esau s-a arătat vrăjmașul neîmpăcat al lui Dumenzeu și al poporului Său. Așa este și cu Abiatar. La o sută treizeci și cinci de ani după ce fusese pronunțată judecata, el a fost scos din preoție, după ce a dat un motiv pentru judecată prin aceea că s-a aliat cu cel răzvrătit.

Domnia dreptății este astfel inaugurată prin judecata tuturor acelora care sub har și în timpul îndelungatei răbdări a lui Dumnezeu nu au profitat de acestea pentru a-și pune inima și faptele de acord cu această domnie. Abiatar era cu atât mai vinovat cu cât el purtase „chivotul Domnului Yahve înaintea lui David“ și fusese părtaș cu el în suferințele de la început (1 Sam. 22:20). A avut deci parte de mărturia Unsului lui Yahve și a suferit pentru el. Solomon a recunoscut aceasta, dar în singurul caz în care fidelitatea lui Abiatar a fost pusă la încercare și când era vorba de gloria fiului lui David, el a eșuat și l-a părăsit pe stăpânul lui. Cuvântul pronunțat de Yahve cu mult timp înainte s-a împlinit, Abiatar fiind lepădat.

A urmat Ioab. Despre el ni se spune în mod special că nu l-a urmat pe Absalom (v. 28), indiferent ce înclinații va fi avut, după cum am văzut în cartea 2 Samuel, dar era cu mult mai grav că s-a abătut chiar la începutul domniei dreptății deoarece aceasta arăta o lipsă de teamă în prezența celui care era destinat să șadă pe tron ca împărat glorios.

Ioab a fugit la cort și s-a apucat de coarnele altarului, dar aceasta nu-l putea salva deoarece cuvântul lui Dumnezeu era împotriva lui: „Dar dacă cineva se va ridica intenţionat împotriva aproapelui său şi-l va ucide cu viclenie, îl vei lua de la altarul Meu, ca să moară“ (Ex. 21:14), iar Solomon și-a amintit de acel cuvânt. Când a fost decretată judecata lui Ioab era prea târziu ca el să-și mai poată găsi adăpost la altar. Trebuia să fie executată răzbunarea asupra lui pentru ca „pacea să fie de la Yahve peste David şi peste sămânţa lui şi peste casa lui şi peste tronul lui pentru totdeauna“ (v. 33), deoarece fără aceasta sângele ar fi rămas asupra casei lui David. Judecata era necesară pentru gloria lui.

În ultimul rând a fost Șimei (v. 36-46). El a fost așezat de Solomon pe temelia responsabilității și a acceptat aceasta. El arată cât de ignorant era el cu privire la starea lui de păcat și, prin urmare, de incapacitatea lui de a asculta. Nu spusese oare Israel aceleași cuvinte când i se propusese legâmântul? „Tot ce a spus Yahve vom face“ (Ex. 19:8). Și Șimei a spus: „Bun este cuvântul acesta; cum a vorbit domnul meu, împăratul, aşa va face slujitorul tău“ (v. 38). Nenorocitul știa că neascultarea însemna moartea și că atunci sângele lui avea să fie asupra capului lui, dar nu a putut asculta: nu a putut renunța la doi robi fugari și pentru a recupera acele bunuri de o zi și-a sacrificat propria viață! Ce imagine a lumii care cunoaște legea lui Dumnezeu și care nu vrea să i se supună atunci când un interes trecător se interpune între ea și voia lui Dumnezeu. Ea este judecată după propriile cuvinte: „Bun este cuvântul acesta pe care l-am auzit“ (v. 42). Omul care s-a plasat sub responsabilitatea pe care a acceptat-o și nu a împlinit-o nu se poate să fie suportat sub domnia dreptății.