1 Împărați 3:4-15 – Gabaon

În v. 2 și 3 vedem clar că, la începutul domniei lui Solomon, ordinea nu era definitivă: chivotul era tot sub covoare și îi revenea fiului lui David să-I construiască lui Yahve o casă. În acel timp cortul și altarul se găseau pe înălțimea din Gabaon, iar chivotul era la Ierusalim, unde fusese adus de David. David a avut mult pe inimă acest chivot al legământului, tronul lui Yahve, semnul prezenței Sale personale în mijlocul poporului (Ps. 132). Chiar dacă Gabaonul nu-i era indiferent, din momentul în care a adus chivotul în Sion și a avut acolo locul lui de închinare, nu mai vedem Gabaonul menționat în istoria lui David. După ce a adus chivotul la Ierusalim, David a avut grijă să lege închinarea lui înaintea chivotului cu sacrificiile aduse pe altarul din Gabaon (1 Cron. 16:37-43), menținând astfel unitatea închinării. Slujirea înaintea chivotului se desfășura zilnic și tot așa și slujirea înaintea altarului de la Gabaon astfel încât se împlineau în același timp și „necurmat“ cele două părți ale închinării, chiar dacă era o separare locală.

Mai târziu, la porunca lui Yahve, David a ridicat un altar în aria lui Aravna iebusitul și acolo a adus arderi-de-tot și jertfe de mulțumire. Dumnezeul lui nu l-a lipsit mult timp de un altar în legătură cu chivotul. Prin aceasta Gabaonul și-a pierdut valoarea și semnificația lui.

S-ar părea că gândul cu privire la această unitate nu i-a venit lui Solomon la începutul domniei sale. Fără-ndoială, Dumenzeu dă despre el o mărturie frumoasă: „Solomon Îl iubea pe Yahve, umblând în rânduielile lui David, tatăl său“ (v. 3). Însă această mărturie avea anumite limite: „numai că jertfea şi ardea tămâie pe înălţimi“. În această privință el se adapta practicilor religioase ale poporului său, despre care ni se spune în v. 2: „dar poporul jertfea pe înălțimi“.

Acesta era un păcat clar împotriva lui Yahve, după cum a fost mai târziu cazul și cu unii dintre împărații evlavioși ai lui Iuda, când faptul că templul fusese deja zidit ar fi trebuit să înlăture orice pretext pentru asemenea practici. Faptul că ele au continuat atunci a fost ceva foarte neplăcut lui Yahve deoarece acestea u condus, în mor necesar, la practici idolatre. În aceste zile de binecuvântare și de putere sub sceptrul tânărului împărat Solomon nu era așa, ci el „jertfea și ardea tămâie pe înălțimi“ nu numai la Gabaon, care era „înălțimea cea mai mare“, unde se găseau altarul de aramă și cortul cu toate înălțimile lui. Oricum ar fi, această practică era o disipare a închinării în Israel, pierzându-se unitatea deoarece altarul era, printre altele, expresia acestei unități, cum este astăzi pentru creștini masa Domnului.

Odinioară, sub Iosua, când a fost situația cu altarul din Ed (Iosua 22), Israel a înțeles aceasta și s-a ridicat cu o energie plină de zel împotriva jertfelor aduse pe un alt altar decât acela de la cort.

Dumnezeu a suportat acea stare a lucrurilor atâta timp cât nu era deplin manifestată voia lui în legătură cu închinarea pentru că nu era consacrat templul. Cu toate acestea, era o slăbiciune a marelui împărat. Cu mult mai inteligentă spirituală era închinarea lui David chiar înainte de Moria. Pentru David chivotul era totul; acesta era pentru el Yahvem Puternicul lui Iacov (Ps. 132:5), iar închinarea lui era adusă acolo unde se afla chivotul. Solomon nu a fost la înălțimea acestor binecuvântări și nu avea relații atât de apropiate cu Dumnezeu. El nu depășea nivelul religiei obișnuite a poporului său.

Nu întâlnim noi oare, în zilele noastre, aceeași slăbiciune și lipsă de inteligență spirituală acolo unde există totuși dorința de a aduce închinare? Fiecare își alege locul lui fără să-și pună problema unde este chivotul – adică Hristos. Fiecare își ridică altarul lui fără să se gândească la faptul că, de la cruce încolo, ca odinioară de la Moria încolo, nu mai poate exista decât un singur simbol al unității poporului lui Dumnezeu.

Solomon a mers la Gabaon dar Îl iubea pe Yahve și Yahve ține întotdeauna cont de afecțiunea noastră față de El. Acolo I s-a arătat El în vis (v. 5). După cum au remarcat și alții, acesta este un fapt important. În vis omul nu este capabil să ascundă adevărata lui stare de inimă și nu are controlul rațional și al voinței pentru a reprima manifestările a ceea ce este în inima lui. Într-un vis inima este ca descoperită înaintea lui Dumnezeu. Care au fost deci gândurile din inima acelui tânăr împărat când Dumnezeu i-a spus: „Cere ce vrei să-ți dau“? (v.5) Cuvântul divin găsește în această inimă în primul rând recunoștință pentru bunătatea cea mare a lui Yahve față de David: „Tu ai arătat mare îndurare robului Tău David, tatăl meu“ și marea lui stimă față de tatăl lui (v. 6) datorită umblării sale în adevăr și dreptate, care dovedeau că David se temea de Yahve (v. Prov, 14:2). Apoi era recunoștința pentru bunătatea lui Dumnezeu față de el, fiul lui David: „i-ai păstrat această mare îndurare şi i-ai dat un fiu, care şade pe tronul său, ca în ziua aceasta“ (v. 6). Și în cele din urmă este sentimentul că era tânăr, că era neștiutor și sentimentul incapacității: „eu sunt un copil mic, nu ştiu nici să ies, nici să intru“. O asemenea stare a inimii, care prevestea binecuvântări din belșug, se rezumă la acestea: temerea de Yahve, sentimentul harului Său și a-i socoti pe alții superiori și a te considera că ești nimic.

Solomon era înaintea lui Dumnezeu cu o inimă neîmpărțită și dorea un singur lucru: să-I slujească Domnului în situația în care El îl pusese conducător al poporului. I-a cerut lui Yahve „o inimă care ascultă“ deoarece ascultarea este ușa care deschide calea discernământului și inteligenței: „Ferice de omul care mă ascultă“ (Prov. 8:34). Cu aceasta începe orice slujire adevărată. Solomon nu știa „să iasă și să intre“ și numai prin ascultare putea învăța acestea. Acela care nu începe prin a urma școala înțelepciunii nu va fi niciodată un slujitor adevărat. Așa a fost calea de slujire a lui Hristos Însuși ca om: „El îmi trezeşte dimineaţă după dimineaţă, îmi trezeşte urechea, ca să ascult ca un ucenic“ (Isa. 50:4).

Să remarcăm faptul că Solomon i-a cerut lui Yahve „o inimă care ascultă“. Omul ajunge să cunoască cu adevărat gândurile lui Dumnezeu cu inima și nu cu inteligența. Adevărata inteligență se naște din afecțiunea față de Hristos. Inima ascultă, iar atunci când a primit lecțiile de care are nevoie ajunge să fie înțeleaptă, capabilă să deosebească între bine și rău și să guverneze poporul lui Dumnezeu. Ceea ce face ca inima să aibă un rol atât de important în slujire este faptul că nici o judecată nu poate fi potrivită gândului lui Dumnezeu dacă nu are iubirea ca punct de plecare. Avem asemenea experiențe în cazul disciplinei, al purtării sufletelor, al conducerii sfinților și adunărilor.

Cuvântul lui Solomon „a fost bun în ochii lui Yahve“ (v. 10). Ce har să avem aprobarea Lui în tot ceea ce Îi cerem și să primim mărturia că Îi suntem plăcuți Lui! Yahve i-a dat lui Solomon tot ceea ce i-a cerut și a găsit plăcerea de a adăuga tot ce Solomon nu Îi ceruse. I-a dat cea mai mare înțelepciune astfel „încât n-a fost nimeni asemenea ţie înaintea ta şi nu se va ridica nimeni asemenea ţie după tine“. I-a dat și atâtea „bogăţii şi glorie, încât nu va fi nimeni asemenea ţie între împăraţi în toate zilele tale“ (v. 12-13). Smerita dependență a lui Solomon l-a înălțat cel mai sus, după cum este scris: „oricine va fi cel dintâi între voi să fie robul vostru; după cum Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi“ (Mat. 20:27-18). În toate aceste lucruri El rămâne neegalat. Și înțelepciunea, bogățiile, coroana de glorie și onoare și toate lucrurile Îi vor aparține în ziua pe care a făcut-o Dumnezeu, iar lucrurile cele mai mari și mai strălucite vor așternute sub picioarele Lui.

În v. 14, ca și în toate cărțile pe care le studiem, se pune problema responsabilității împăratului: „dacă vei umbla în căile Mele, păzind rânduielile Mele şi poruncile Mele, cum a umblat David, tatăl tău, atunci îţi voi lungi zilele“. Iată acest „dacă“, ale cărui condiții nici chiar Solomon nu le-a putut îndeplini, care l-a condus la ruină și la dezbinarea împărăției sale.

După ce a primit acele binecuvântări, Solomon a părăsit Gabaonul pentru a se întoarce la Ierusalim și a sta „înaintea chivotului legământului lui Yahve“, act al unei inimi supuse, care are înțelegerea gândului lui Dumnezeu, prima manifestare a înțelepciunii pe care el o primise. El a părăsit formele pentru a-și însușii realitatea; a abandonat învelișul exterior al religiei sale pentru a veni în prezența lui Dumnezeu reprezentat prin chivot (simbol al lui Hristos). Altarul de la Gabaon nu i-a mai fost suficient; a abandonat acel loc, care a încetat să mai joace vreun rol în viața lui religioasă. Domnul i s-a descoperit din nou mai târziu (9:2), dar nu la Gabaon.

Solomon a jertfit înaintea chivotului aducând „arderi-de-tot şi jertfe de pace şi a făcut un ospăţ tuturor slujitorilor săi“ (v. 15).

Înaintea chivotului este mai multă bucurie decât la Gabaon chiar dacă împăratul adusese mai multe jertfe la Gabaon (v. 2 Cron. 1:6) decât. Înaintea chivotului vedem că au fost aduse jertfe de mulțumire, adevăratele jertfe ale comuniunii și a dat un ospăț pentru toți slujitorii lui.