1 Împărați 7:13-51 – Hiram și curtea

Solomon l-a chemat pe Hiram din Tir pentru a-i confecționa obiectele de aramă pentru curtea templului. „El era fiul unei femei văduve din seminţia lui Neftali şi tatăl lui era un bărbat din Tir, lucrător în aramă“.

În pustiu, Yahve îi alesese pe Bețaleel din Iuda și Oholiab din Dan pentru lucrarea cortului (Ex. 35:30-35). Numai fiilor lui Israel le revenea atunci să lucreze pentru cort. Poporul complet separat de națiuni nu putea să se angajeze împreună cu ele în vreo lucrare comună. Sub Solomon, scena este complet schimbată: națiunile împăcate cu poporul se angajează în slujba lui Dumnezeu împreună cu poporul Său. Prin nașterea lui, Hiram aparține și poporului lui Dumnezeu și națiunilor, familia lui fiind constituită din unirea acestora, fapt remarcabil, care se potrivește perfect cu scena pe care o studiem.

Hiram „era plin de înţelepciunea şi de pricepere şi de cunoştinţă, ca să facă orice fel de lucrări în aramă“.

Aurul și arama sunt cele două metale preponderente în construcția templului. Aurul este întotdeauna simbolul dreptății divine, prin care suntem primiți în prezența lui Dumnezeu. Prin aceasta putem noi sta înaintea Lui. Aceasta o avem în Hristos în cer. Arama este simbolul dreptății lui Dumnezeu care prezintă pe pământ ceea ce este El pentru păcătos. Ustensilele templului erau de aur, iar cele ale curții erau de aramă, ele având a face cu pământul. Hiram s-a ocupat numai cu cele de aramă.

Am remarcat deja că 1 Împărați nu ne spune despre altarul de aramă deși Hiram l-a lucrat (conf. 2 Cron. 4:1). Acest altar reprezintă dreptatea lui Dumnezeu care se manifestă în favoarea omului păcătos, acolo unde îl găsește ea, pentru a-i permite să se apropie de Dumnezeu în virtutea jertfei oferite pe altar. Cartea Împărați nu desvoltă această temă, ci ne vorbește despre a locui împreună cu Dumnezeu în templul Său, iar atunci când menționează arama, aceasta nu este ca un simbol al dreptății divine prin care noi ne apropiem de Dumnezeu, ci ca manifestare înaintea lumii a acestei dreptăți care caracterizează împărăția și guvernarea lui Solomon sau a lui Hristos. Este dreptatea, însă manifestată în exterior în guvernare. Ustensilele curții, care sunt menționate în capitolul nostru ne arată ceea ce este necesar pentru ca această manifestare să nu fie împiedicată. Duhul lui Dumnezeu na arată că Hiram s-a ocupat de acestea. Prin urmare, în capitolul pe care îl studiem, vedem cu Dumnezeu Și-a deschis casa pentru ca noi să locuim împreună cu El. Hristos ne furnizează dreptatea divină (aurul) necesar în acest scop. Fiul, ca împărat al dreptății, manifestă gloria împărăției Sale, iar Duhul lucrează pentru ca această dreptate să se manifeste, fără vreo piedică, înaintea tuturor oamenilor de pe pământ.

Să vedem acum obiectele pe care Hiram le-a turnat pentru Solomon în câmpia Iordanului. Repetăm că toate erau pentru curtea templului, adică pentru manifestarea exterioară a guvernării glorioase a lui Hristos.

Coloanele (v. 15-22)

Coloanele de aramă amplasate în fața porticului templului sunt primele care atrag privirile. Ele reprezintă manifestarea exterioară a principiilor împărăției. Am spus deja că în templu nu se spune despre nici o coloană. Aceste coloane se numeau Iachin (el va întări) și Boaz (în el este forța). Acestea erau cele două mari adevăruri prezentate simbolic oricui era sub domnia binecuvântată a lui Solomon. Torul este de la El: în El este forța, în El personal. El Se susține prin El Însuși și nu are nevoie de nici un ajutor exterior, indiferent sub ce formă ar fi. Forța Lui este angajată pentru a întări în loc ca ea să aibă nevoie să fie întărită.

Binecuvântarea milenară se bazează pe aceste două principii; tot așa și binecuvântarea noastră în prezent.

Tronul lui Solomon, guvernarea lui, relațiile cu Dumnezeu ale poporului său și închinarea lui, toate se bazează, în mod simbolic, pe ceea ce a făcut Dumnezeu: El a întărit împărăția lui. Dar, sub Solomon, coloane Iachin însemna „El va întări“ și nu „El a întărit“, vorbind deci despre o întărire în viitor, a unei împărății pentru care aceea a lui Solomon este doar o imagine palidă. Cât despre coloana Boaz – „În El este forța“ -, Solomon, ca orice împărat evlavios în Israel, trebuie că înțelegea aceasta. Din momentul în care legătura cu Dumnezeu urma să se rupă, nici împăratul, nici împărăția nu mai aveau nici o putere.

Și astăzi avem aceeași experiență. Filadelfia avea „puțină putere“, dar forța ei era în Hristos deoarece El are cheia lui David, iar Domnul spune că o va face: „un stâlp în templul Dumnezeului Meu“. Vei fi un Iachin și un Boaz. Într-un timp viitor, sărmana rămășiță fără putere va fi recunoscută public. Hristos, cu puterea Lui nemăsurată, va fi admirat în toți cei care vor fi crezut în El.

Nu avem de așteptat o perioadă viitoare pentru a avea această experiență deoarece el este încă de azi puterea noastră, cum va fi pentru totdeauna, dar va veni timpul când martorii lui Hristos vor fi întăriți și vor manifesta într-un mod glorios tot ce va fi al lor pentru eternitate. „Voi scrie pe el Numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care coboară din cer, de la Dumnezeul Meu, şi Numele Meu cel nou“ (Apoc. 3:12).

Coloanele aveau la capăt flori de crin, care considerăm că sunt imagini ale gloriei acestei domnii la începutul ei (Mat. 6:28-29). Un detaliu caracteristic este că ele aveau sute de rodii pe capitelurile lor. Rodia credem că ar fi, în Cuvânt, imaginea unui rod adus pentru Dumnezeu. Veșmântul marelui preot era împodobit pe margini cu clopoței și rodii, care alternau una cu alta (v. Ex. 28:31-35). Clopoțeii reprezentau mărturia, iar rodiile rodul. Acestea din urmă erau „din albastru, purpuriu și cărămiziu“, albastrul – rod ceresc, purpura – rod corespunzător demnității Domnului, cărămiziul corespunzând demnității Lui regale ca Mesia. Roadele noastre trebuie să poarte caracterul lui Hristos și să fie demne de El. Pe de altă parte, trebuie să corespundă mărturiei noastre și să fie pe măsura ei, după cum rodiile erau la fel de numeroase ca și clopoțeii de aur. Deseori la creștini găsim mai mulți clopoței decât rodii, mai multe cuvinte decât roade.

Roadele și mărturia nu pot fi aduse decât în virtutea untdelemnului ungerii, adică a Duhului Sfânt, „untdelemnul preţios pe cap, care curge pe barbă, pe barba lui Aaron, care curge pe marginea veşmintelor lui“ (Ps. 133:2). Marginile veșmintelor Marelui Preot suntem noi înșine, care nu putem pretinde a fi creștini dacă nu dăm mărturie pentru Hristos și nu aducem rod pentru Dumnezeu în puterea Duhului Sfânt.

Rodiile de aramă împodobeau capetele coloanelor. Cum ar putea oare să strălucească înaintea tuturor caracterul divin fără să aducă din belșug roade ale dreptății? Domnul dorește să fie încoronat cu roade. Dacă în El este forța, aceasta este pentru a aduce roade. El este pe pământ vița cea adevărată și, ca atare, El nu are altă funcție. Toată grija pe care o arată pentru ai Săi și toată disciplina lui au ca scop să-i facă să aducă roade. El trebuie să se arate înaintea tuturor ca Acela care le produce.

Duhul lui Dumnezeu a înălțat în mod public o coloană. Aceasta este Hristos. El îi poartă pe ai Săi, care nu au putere decât în El. „Despărțiți de Mine nu puteți face nimic“. Ceea ce întărește Dumnezeu, ceea ce are în Hristos sursa puterii, produce în mod necesar belșug de roade. Pasajul nostru se aplică în special rodului dreptății manifestat sub domnia și guvernarea Domnului.

Dacă este vorba de domnia lui Solomon, coloanele de aramă nu s-au putut menține din cauza infidelității împăratului și a succesorilor săi. Ele au fost sfărâmate de caldeeni (Ier. 52:17-23). Împărăția lui nu a putut fi întărită deoarece el nu a căutat în Dumnezeu sursa puterii, dar dacă acele coloane materiale au dispărut, coloanele morale rămân: va veni ziua când Yahve, în care este forța, va arăta înaintea tuturor că a întărit în dreptate o împărăție care nu se va clătina niciodată. Atunci se va spune: „Yahve împărăţeşte, este îmbrăcat cu măreţie; Domnul S-a îmbrăcat, S-a încins cu putere: de aceea lumea este tare, nu se va clătina. Tronul Tău este întărit dintotdeauna, Tu eşti din eternitate“ (Ps. 93:1-2).

Marea de aramă (v. 23-26)

După coloane, în curtea templului mai era marea de aramă. Ni se spune explicit (1 Cron. 18:8) că Solomon a făcut marea de aramă și stâlpii din arama pe care David o luase din cetățile lui Hadarezer. După cum am văzut, arama reprezintă dreptatea lui Dumnezeu care vine la om acolo unde se găsește el pentru a-l elibera și pentru a se manifesta exterior așa cum o vom vedea sub domnia glorioasă a lui Hristos. Această dreptate se arată aici în nimicirea puterii vrăjmașului pe care l-a învins David. Știm că aceasta a avut deja loc la crucea lui Hristos, dar, sub domnia dreptății, puterea lui Satan, legat timp de o mie de ani, va fi anulată pentru ca să nu împiedice curățirea practică a sfinților care Îi vor sluji Domnului.

Marea de aramă diferă de altarul de aramă. Acesta din urmă reprezintă dreptatea divină care vine în întâmpinarea omului păcătos pentru a ispăși păcatul lui prin sângele jertfei și pentru a-l purifica prin moarte pentru ca el să se poată apropia de Dumnezeu. Sub lege, spălarea preoților cu ocazia consacrării lor corespunde purificării prin moarte. Erau spălați complet și o dată pentru totdeauna (Ex. 29:4; Lev. 8:6). Această ceremonie nu avea loc în ligheanul de aramă, nici în marea de aramă și nu se repeta niciodată. Ea era simbolul „spălarea renașterii“ (v. Tit. 3:5), moartea omului cel vechi și purificarea care îl așează pe credincios într-o poziție complet nouă, aceea a lui Hristos înaintea lui Dumnezeu (conv. Ioan 13:10).

Marea de aramă era folosită pentru curățirea zi de zi a preoților. Acolo își spălau mâinile și picioarele. Așa era curățați pentru a-și îndeplini slujba și pentru a locui acolo (deoarece în această carte este întotdeauna vorba de a locui, nu de a se apropia), a locui unde locuiește Yahve. Tot așa, ucenicii nu puteau avea parte cu Hristos în casa Tatălui dacă El nu le spăla picioarele (Ioan 13:8). Această spălare se face prin cuvântul lui Dumnezeu în virtutea mijlocirii lui Hristos ca avocat. Sub lege, acea lucrare se aplica mâinilor și picioarelor – adică lucrărilor și umblării-, dar sub har se aplică numai umblării deoarece noi am fost curățați de lucrările moarte pentru a-I sluji Dumnezeului cel viu, ceea ce a avut loc o dată pentru totdeauna, lucru pe care legea nu îl putea face.

Ligheanul de aramă de la cort diferă într-o oarecare măsură de marea de aramă de la templu. Vom vedea că aceasta din urmă era manifestarea dreptății divine care zdrobește puterea vrăjmașului pentru a face posibilă curățirea zilnică a preoților. În pustiu, această victorie nu fusese câștigată. Ligheanul nu fusese turnat din arama capturată de la inamic, ci „din oglinzile femeilor care se strângeau la intrarea cortului întâlnirii“ (Ex. 38:8). Acest pasaj face aluzie la ceea ce a urmat păcatului cu vițelul de aur. Moise ridicase un cort în afara taberei și îl numise „cortul întâlnirii“. În semn de smerire, tot poporul trebuia să-și lase jos podoabele și cei care Îl căutau pe Yahve se duceau la cortul întâlnirii, în afara taberei (v. Ex, 33:4-7). Oglinzile femeilor din Israel care s-au pocăit au slujit pentru a confecționa ligheanul de aramă. Ele și-au recunoscut păcatul și s-au smerit, lepădând ceea ce până atunci slujise vanității lor. Cum să se mai complacă ele cu fața lor firească? Nu mai voiau să și-o vadă și nu mai putea să și-o privească. Ele se judecau pe sine, judecau egoismul lor, ușurătatea lor și tot ce le făcuse să-L abandoneze pe Dumnezeu pentru un idol. Trebuia nimicit ceea ce le reprezenta pe ele în starea lor de păcat. Ligheanul de aramă este deci dreptatea lui Dumnezeu care pronunță judecata asupra omului cel vechi pentru ca apoi credinciosul să poată obține curățirea practică și zilnică prin Cuvânt. Pentru a ne elibera, această dreptate s-a exercitat asupra lui Hristos. În El noi realizăm noi acel „cunoaște-te pe tine însuți“, care pentru omul păcătos era imposibil de realizat.

Obstacolul pe care carnea și Satan îl ridicau în calea curățirii noastre zilnice a fost înlăturat; apa din marea de aramă ne învață că fără această curățare nu putem avea comuniune cu Dumnezeu în slujirea noastră și în umblarea noastră și că orice manifestare a cărnii trebuie să fie suprimată în practica noastră.

În Apoc. 4:6 regăsim marea, ca în curtea lui Solomon, dar o „mare de sticlă asemenea cristalului“. Acesta este rezultatul definitiv al dreptății care a câștigat victoria asupra lui Satan și l-a nimicit. Cei care stau înaintea lui Dumnezeu sunt într-o stare de sfințenie și curăție permanentă, având un caracter neschimbabil și, ca să spunem așa, cristalizat pentru totdeauna. Nu te poți spăla în marea de cristal, ci, înaintea lui Dumnezeu ești, pentru eternitate, ceea ce reprezintă ea.

În Apoc. 15:2 vedem din nou scena cerească. Este o mare de sticlă amestecată cu foc, pe care stau învingătorii Fiarei și ai imaginii ei. Aceștia sunt credincioșii dintre națiuni, care, după ce au trecut prin necazul cel mare și au ținut cu fermitate credința până la martiriu, au parte de prima înviere. Ei ajung să aibă curăția absolută și definitivă numai după ce au suferit botezul cu foc.

Să revenim la marea de aramă. Ea era așezată pe doisprezece boi, care priveau câte trei în fiecare dintre cele patru puncte cardinale. Boul este unul dintre cele patru animale care sunt printre atributele tronului (Apoc. 4) și reprezintă calitățile active ale lui Dumnezeu, principiile guvernării Sale. După cum am văzut, boul este fermitatea și răbdarea lui Dumnezeu în căile Sale. Cei doisprezece boi de aramă sunt manifestarea completă și în toate sensurile a răbdării lui Dumnezeu în căile sale prin care a reușit să-l aducă pe Israel sub sceptrul lui Mesia, făcâandu-l capabil să stea înaintea Lui. Aceasta nu înseamnă că în timpul împărăției milenare, pentru care cea a lui Solomon este o imagine simbolică, nu va mai fi necesară curățirea unui popor de preoți. Păcatul nu va fi fost încă înlăturat complet din lume. Fără-ndoială, el va fi înfrânat și manifestările lui vor fi împiedicate deoarece Satan va fi legat, dar carnea nu se va schimba (și nu se poate schimba), cu atât mai puțin nu va fi fost desființată (pentru că ea va fi desființată), iar apa din marea de aramă, Cuvântul în mâinile lui Hristos Marele Preot, va avea și atunci virtutea curățitoare.

Este interesant de constatat că marea nu este menționată în templul din Ezechiel, nu pentru că ea nu ar fi existat acolo, ci pentru că importanța ei este cumva secundară. Dimpotrivă, acolo altarul domină și deși acolo este adusă jertfa pentru păcat, rolul lui principal este acela de a se aduce arderea de tot și jertfe de mulțumire,

Ca și coloanele, marea a fost sfărâmată de caldeeni (Ier. 52:20).

Lighenele și bazele lor (v. 27-40)

Marea de aramă era pentru curățirea preoților, iar cele zece lighene, cinci la stânga și cinci la dreapta erau „pentru spălarea în ele; spălau în ele ceea ce pregăteau pentru arderea-de-tot“ (2 Cron. 4:6). În Lev. 1:9 vedem că preoții spălau cu apă măruntaiele și picioarele jertfei. Trebuia ca această imagine să corespundă cât mai bine realității viitoare a jertfei lui Hristos în curăția perfectă. Cel care S-a oferit pe Sine ca jertfă de bun miros era sfințenia însăși și nu avea nevoie să fie spălat, dar simbolul trebuia să fie spălat pentru a putea arăta perfecțiunea jertfei lui Hristos.

Arderea-de-tot reprezintă sacrificiul lui hristos care S-a dat pe Sine lui Dumnezeu, glorificându-L în tot ceea ce este El, și aceasta în privința păcatului. Dumnezeu ne poate primi potrivit cu perfecțiunea acestei jertfe. Cum jertfa nu trebuia să prezinte nici o urmă de murdărie înaintea lui Dumnezeu, trebuia să se demonstreze că era perfectă, că acea curăție era nu numai în comportament ci și în tot ce era în lăuntrul jertfei. Acest adevăr era reprezentat prin lighenele cu apă. Marea, numai una, era pentru spălarea preoților. Toți aveau acest mijloc unic pentru a fi curățați de întinăciunile umblării lor; Hristos făcut păcat este sursa pentru curățirea alor Săi; Cuvântul Lui este mijlocul. Trebuiau zece lighene pentru spălarea jertfelor care trebuiau să reprezinte curăția înaintea lui Dumnezeu; ele erau, nu ne îndoim de aceasta, simbolul curăției absolute a lui Hristos.

Lighenele nu erau la cortul din pustiu, deși acolo erau, fără-ndoială, vase potrivite pentru spălarea arderii-de-tot (Ex. 27:19; 38:30). Arătând perfecțiunea jertfei, ele arată temeiul pentru care poporul este primit înaintea lui Dumnezeu. Această curăție, această sfințenie a jertfei, satisface toate cerințele guvernării lui Dumnezeu. Vedem că și suporturile pe care erau așezate lighenele și capetele acestor suporturi, prin ornamentele lor, proclamau toate atributele guvernării.

Pe aceste suporturi erau sculptați lei, boi și heruvimi: forța, răbdarea și inteligența divină. Este evident că ele au fost folosite pentru a pregăti o jertfă prin care poporul putea fi plăcut înaintea lui Dumnezeu identificându-se cu victima. Pe acele suporturi putem citi ceea ce este Dumnezeu, care a oferit poporului un mijloc pentru a putea locui cu El.

Aceste lighene, împinse pe roți, erau aduse aproape de platforma altarului pentru ca jertfele să fie necurmat prezentate curate.

Capetele, adică acele coroane ale suporturilor, aveau doar heruvimi (oameni) și lei cu palmieri, ca și zidurile templului din Ezechiel (Ezec. 41:18-19). Forța și inteligența încununează bazele căilor lui Dumnezeu în guvernare. Dacă Solomon era fidel, atunci nu mai era nevoie de răbdare; aceasta ar fi sfârșit. Forța și inteligența divină ar fi putut atunci, ca în templul milenar, să privească spre palmieri, simbolul triumfului și al protecției pașnice. Pace pe pământ! Domnia păcii era întemeiată în dreptate; lighenele pentru arderea-de-tot o proclamă, ca și zidurile templului.

Dumnezeu a fost glorificat prin arderea-de-tot. Tot ceea ce este El s-a arătat prin jertfa sfântă și aceasta era declarat public. Sub domnia lui Solomon, poporul lui Israel avea peste tot înaintea ochilor aceste lucruri, dar această domnie îi încredința omului o responsabilitate. Putea el oare să mențină acestea?

De remarcat faptul că aceste lighene, care sunt menționate în treacăt în 2 Cron. 4:6, sunt descrise aici în cele mai amănunțite detalii deoarece este vorba despre manifestarea exterioară a ceea ce este Dumnezeu în guvernarea Lui și în împărăția Lui. Această manifestare a lui Dumnezeu se arată în Hristos care domnește în văzul lumii.

Aici se încheie lucrarea lui Hiram. Ea era, ca simbol, desfășurarea în această lume, prin puterea Duhului Sfânt, a ceea ce este Hristos și a ceea ce este Dumnezeu Însuși în guvernarea Lui.

Obiectele de aur (v. 48-51)

Obiectele de aur sunt prezentate în 2 Cron. 4 ca fiind lucrarea nu a lui Hiram ci a lui Solomon. Solomon s-a ocupat de toate cele prin care se arată dreptatea divină în esența ei glorioasă. Hristos este singurul care o poate manifesta. Mijlocirea (altarul de aur), prezentarea în Hristos (masa pentru punerea înainte), lumina Duhului (sfeșnicul), cele mai mărunte unelte ale sanctuarului, toate corespund dreptății stabilite de El. Înseși ușile sanctuarului se mișcă pe balamale de aur: cum să intrii și să locuiești în locul preasfânt fără dreptate divină?

În acest capitol am văzut manifestarea exterioară a împărăției și, ca aparținând de aceasta, un templu glorios care corespunde în mod simbolic părții cerești a aceleiași împărății, în care preoții locuiesc împreună cu Dumnezeu.

Tot ce a fost pregătit sub împărăția harului împodobește casa lui Yahve în împărăția gloriei. Planul pentru toate acestea era de la David și nu de la Solomon, cu atât mai puțin era planul lui Hiram, cum pretind raționaliștii (1 Cron. 28:11-13). Prima împărăție a pregătit-o pe cea de-a doua. Un Hristos în suferință și respins a inaugurat un Hristos glorios. Ceea ce a făcut David era aparent mai puțin valoros decât lucrarea lui Solomon, materialele păreau a fi mai puțin valoroase decât lucrarea finalizată, dar, în realitate, munca lui David era baza indispensabilă pentru ceea ce reprezintă toată binecuvântarea milenară.