1 Împărați 9:10-23 – Hiram

Versetele 10-14 ne vorbesc despre relațiile externe ale lui Solomon cu Hiram. Ca recompensă pentru colaborarea lui voluntară la construirea templului și a casei împăratului, după douăzeci de ani cât a durat construirea lor (6:38-7:1), Solomon i-a dat lui Hiram un teritoriu cu douăzeci de orașe în Ținutul Galileei, nucleul a ceea ce mai târziu avea să fie numit „Galileea națiunilor“ (Isa. 9:1; Mat. 4:15). Acest teritoriu cuprindea inițial ținutul lui Neftali și s-a întins mai târziu și în ținutul lui Zabulon, în toată „Galileea superioară“, ajungând până la Capernaum și lacul Tiberiada. Teritoriul inițial i-a fost dat deci lui Hiram. Lucra oare Solomon în acord cu Dumnezeu cedând astfel în folosul națiunilor o parte, fie ea cât de mică, a moștenirii lui Israel? Nu ezităm să răspundem că nu, deoarece țare nu putea fi înstrăinată. Domnul spusese: „Pământul să nu se vândă pentru totdeauna, pentru că pământul este al Meu; pentru că voi sunteţi străini şi oaspeţi ai Mei“ (Lev. 25:23). Țara era a lui Yahve. Fapt remarcabil, cartea Cronici, pentru motive pe care le-am arătat deja, nu pomenește niciodată răul la împărați decât atunci când este necesar ca acesta să fie menționat pentru a înțelege istoria, nu spune despre această donație, ba dimpotrivă, în loc să spună despre aceste orașe, spune despre orașele pe care Hiram i le-a dat lui Solomon după ce le-a zidit și le-a întărit, dându-le fiilor lui Israel ca să le locuiască (2 Cron. 8:1-7). Astfel, în 1 Împărați Solomon a scăzut moștenirea lui Dumnezeu, iar în 2 Cronici a crescut-o. Aceste fapt ne pare a fi extrem de semnificativ. Ceea ce este și mai rău este că acel teritoriu a fost dat unei națiuni a cărei idolatrie l-a invadat treptat până ce întreaga țară a fost numită „Galileea națiunilor“. Cu toate acestea, acolo a început să se descopere harul lui Dumnezeu prin lucrarea Domnului. Astfel, la o mie de ani după Solomon, harul a remediat greșeala lui.

Această greșeală a avut o consecință imediată: ea a aruncat disprețul și batjocora asupra țării lui Yahve. Hiram nu putea aprecia ceea ce avea o mare valoare în ochii lui Solomon și au unui israelit. El a spus: „Ce sunt cetăţile acestea pe care mi le-ai dat, fratele meu? Şi le-a numit ţara Cabul (de nimic), până în ziua aceasta“ (v. 13). Le-a dat acel nume pentru că nu i-au plăcut. Întotdeauna este așa: când lumea, chiar având cele mai bune intenții, ca Hiram, ca atare – adică fără a avea credința – are parte de lucrurile creștinismului, care sunt bucuria noastră, acestea nu îi sunt deloc plăcute, ci o plictisesc și nu au rost în viața ei. Fără-ndoială, le va păstra pentru ca, atunci când se va ivi ocazia, să se laude că le posedă, dar nu le va putea menține caracterul lor inițial. Fără a le prețui, lumea le va folosi pentru a se lăuda, iar Satan se va folosi de aceste aparențe religioase pentru a-și extinde dominația peste mai multe suflete. El le va folosi pentru a le face de batjocură; cu acestea îi va arăta împăratului Tirului că lucrurile pe care le oferă Solomon nu se compară cu splendoarea unei împărății oferite de prințul întunericului. Creștinul care, pentru a fi liberal, va abandona cea mai mică parte a moștenirii sale, nu va câștiga nimic altceva decât înjosirea, dispreț pentru religia lui și, în final, Dumnezeu Însuși va fi batjocorit.

Când a fost vorba să-i dea ceva lui Solomon, Hiram s-a arătat foarte generos (v. 14). Aceasta era potrivit orgoliului șefului celei mai mari puteri maritime și comerciale de atunci – un fel de Anglie a antichității. Hiram i-a dat o sută douăzeci de talanți de aur (aproximativ 18 milioane de franci). Să fie acesta un profit pentru Solomon? Atâta timp cât Hiram era tributar pentru construirea templului, totul avea aprobarea divină, dar acum Hiram îl numea pe Solomon „fratele meu“ și îi făcea cadouri!

Activitatea și înțelepciunea lui Solomon s-au manifestat (v. 15-23) prin întemeierea de cetăți cu depozite, cu care și cavalerie. Este organizarea exterioară a împărăției, fie pentru comerț, fie pentru război. El a primit Ghezerul de la Faraon, care ăi exterminase pe locuitorii canaaniți de acolo și i-a dat-o împăratului pe fiica lui ca soție. Astfel, fără ca această împărăție a păcii să fie tulburată, s-a realizat porunca de a fi nimiciți canaaniții. Cetatea lor era de drept în moștenirea lui Israel. Toți canaaniții cruțați altădată din cauza slăbiciunii poporului, sunt de atunci încolo supuși, ca odinioară gabaoniții. Solomon nu a reeditat greșeala lui Saul față de aceștia din urmă (2 Sam. 21), ci i-a înrobit pe aceia dintre canaaniți care mai erau în mijlocul poporului.

Ca și Solomon, creștinii nu trebuie să reclame drepturi în lumea în care Biserica infidelă s-a lăsat prinsă în cursă; ei nu trebuie să umble după lucrurile lumii. Ceea ce au de făcut este să umble în libertatea de copii ai lui Dumnezeu și să-i lase sub jugul sub care sunt robi, sub singura religie care se potrivește cărnii și pe care o recunoaște carnea. Până la Solomon nu a fost niciodată o separare completă în Israel, dar ea trebuie să fie realizată și se poate realiza și în cele mai rele zile din istoria lui Israel sau din istorie Bisericii.

„Oricine rostește numele Domnului să se depărteze de fărădelege“. „Depărtează-te de asemenea oameni“. Sub domnia glorioasă a lui Hristos, separarea va fi absolută; până și pe zurgălăii cailor va fi scris „Sfințenie lui Yahve“ (Zah. 14:20).