1 Împărați – Introducere

Cartea a doua a lui Samuel prezintă întemeierea, prin David, a împărăției lui Israel, iar începutul acestei cărți arată împărăția așezată definitiv de către Solomon. Este de remarcat că domnia lui Solomon constituie un tot cu cea a lui David. Moartea împăratului bătrân nu a condus la nici o întrerupere, ci Solomon s-a așezat pe tronul tatălui său când David era încă în viață. Simbolic, aceasta reprezintă domnia continuă, care are caracteristici clar diferențiate, după perioadele ei, într-o unitate indisolubilă și absolută.

Dacă este să o privim în unitatea ei, această domnie începe cu respingerea adevăratului împărat al lui Israel (1 Samuel), se consolidează după victorie, în mijlocul disensiunilor poporului și al luptelor (2 Samuel), ajunge să fie așezată în pace, în dreptate și glorie, la începutul cărții pe care o studiem. Această relatare, ca și restul Cuvântului, ne îndreaptă privirile spre Hristos și ne prezintă domnia Lui în diferitele ei faze. Respins ca Mesia, el va intra din nou în scenă la sfârșitul timpului, treptat, va strânge laolaltă pe Iuda și semințiile lui Israel sub sceptrul său, va Își extinde dominația asupra popoarelor prin judecăți, dar și prin har până ce va ajunge să fie împărăția milenară universală. Atunci, în pace și în dreptate, Se va bucura de triumful Lui, la care va fi asociat și poporul Său pământesc.

În aceste cărți găsim expunerea ansamblului planurilor lui Dumnezeu cu privire la moștenirea pământească a lui Mesia, Unsul lui Yahve, adevăratul David și adevăratul Solomon. Cu excepția perioadei suferințelor lui David, aceste planuri nu s-au împlinit încă, dar se vor realiza în mileniu, când Domnul va fi pe tronul Său ca împărat al lui Israel și al națiunilor, ca împărat aș dreptății și păcii, adevăratul Melhisedec, preot pentru totdeauna.

Aceste cărți mai prezintă un alt aspect foarte important, fără de care am fi mereu în pericol să facem aplicații greșite ale simbolurilor pe care le găsim aici. Acest aspect am arătat deja cum reiese în legătură cu cartea 1 Samuel: împăratul pus de Dumnezeu este un om aflat sub responsabilitate. Această responsabilitate care va fi îndeplinită de Hristos, cu toate consecințele glorioase și binecuvântate, îi conduce, în mod necesar, la ruină pe oamenii slabi și păcătoși atunci când le este încredințată lor. Cele două cărți ale Împăraților ne prezintă decu ruina împărăției încredințate omului și judecata definitivă.

Susținând certitudinea planurilor harului Său, Dumnezeu susține la fel de ferm certitudinea judecăților Sale în cazul când împăratul nu corespundea cerințelor sfințeniei Lui. Harul și responsabilitatea merg în paralel dar nu se confundă niciodată. În capitolul 7 din cartea 2 Samuel, v. 13-16, cuvintele lui Yahve către David cu privire la Solomon fac să se vadă acest adevăr într-un mod foarte clar. De o parte este alegerea harului, de cealaltă responsabilitatea împăratului și consecințele ei, apoi, după aceste două principii, asigurarea că planurile lui Dumnezeu se vor împlini negreșit.

Acestea sunt cu atât mai evidente cu cât cele două cărți ale Cronicilor ne prezintă împărăția sub un alt aspect. Ele relatează istoria casei lui David din punctul de vedere al harului, după cum vom avea ocazia să constatăm, dacă Domnul ne permite să ajungem la a studia aceste cărți. Este de ajuns să menționăm aici că, potrivit acestui principiu, Cronicile ne prezintă nu istoria împăraților lui Israel, ci cea a împăraților lui Iuda, care au rămas mai mult timp credincioși și cărora le-a fost încredințată mărturia lui Dumnezeu. Duhul lui Dumnezeu scoate în evidență la ei lucrarea harului și tot ce poate aproba Yahve, păstrând tăcerea cu privire la vina lor pentru a face să reiasă mai clar scopul lui, fără însă a căuta să ascundă slăbiciunile lor. Cele două cărți ale Împăraților, dimpotrivă, urmăresc istoria împăraților lui Israel și nu îi menționează pe cei ai lui Iuda decât ca jaloane pentru această relatare sau pentru a arîta relațiile dintre cele două dinastii.

Să mai stabilim încă un fapt important cu privire la istoria de care ne vom ocupa. În aceste cărți, principiile pe baza cărora Dumnezeu guvernează poporul Său rămân aceleași ca în tot Vechiul Testament. Israel, ca și împărații lui, este sub lege. Dar aici nu este legea în caracterul ei primar, de justiție absolută și fără nimic altceva, așa cum a primit-o Moise la început deoarece tablele pe care a fost scrisă această lege au fost sfărâmate la piciorul muntelui chiar de cel care le-a adus și nu au ajuns niciodată la popor, care, înainte de a le primi, își făcuse deja vițelul de aur. Chiar de la promulgarea ei, această lege ar fi zdrobit poporul sub judecată. De aceea, pe tot parcursul relatărilor pe care le vom studia este vorba de legea pe care a dat-o Dumnezeu a doua oară lui Moise și pe care o găsim în capitolul 34 din Exod. Era o lege mai îmblânzită, dată omului pentru a o împlini, dacă ar fi fost carnea în stare să o împlinească, măcar ca un bine relativ. Ea proclama în primul rând ceea ce legea pură nu putea nicidecum să manifeste, și anume harul și îndurarea lui Yahve. „Yahve Dumnezeu, binevoitor şi milos, încet la mânie şi bogat în îndurare şi adevăr, păstrând îndurare pentru mii, iertând nelegiuirea şi răzvrătirea şi păcatul“. Ea proclamă justiția în al doilea rând: „care nu socoteşte nicidecum nevinovat pe cel vinovat“. Ea vestește în ultimul rând răsplata în guvernarea lui Dumnezeu: „care cercetează nelegiuirea părinţilor în copii şi în copiii copiilor, în cea de-a treia şi a patra generaţie“ (v. 6-8). Pe parcursul istoriei de care ne vom ocupa vom avea ocazia să recunoaștem aplicația principiilor pe care le-am menționat, atât cu privire la împărați cât și cu privire la popor.

În fine, aceste cărți pun în lumină un ultim adevăr general: de la ruina preoției, aceasta încetase să mai fie un mijloc de a menține relația publică între popor și Dumnezeu, iar împăratul, Unsul lui Yahve, a luat locul preotului pentru a îndeplini această funcție (vedeți începutul cărții 1 Samuel). Toată binecuvântarea lui Israel și judecata lui depindeau de atunci de purtarea împăratului. Împăratul, eșuând în îndeplinirea responsabilității sale, afecta de fapt relațiile dintre popor și Dumnezeu. Atunci a apărut un fenomen care a continuat pe toată durata împărăției și dincolo de aceasta: a intrat în scenă profetul. Apariția lui dovedește că harul ți îndurarea lui Dumnezeu nu pot fi anulate nici chiar când totul este în ruină.

Fără-ndoială, profeția exista înainte de perioada de care vorbim. Căderea omului a fost ocazia pentru primul cuvânt profetic. Avraam este profet (Gen. 20:7), Iacov a profețit, Moise este profet (Deut. 18:15; 34:10); dar Samuel a inaugurat seria de profeți pe care o vedem la lucru în cărțile de care ne ocupăm (v. Fapte 3:24). În acele zile întunecate, cum împăratul a eșuat, profetul devine legătura între popor și Dumnezeu. El este purtătorul Cuvântului, lui fiindu-i încredințată revelația gândurilor lui Dumnezeu. Ce har imens! Profetul, fără-ndoială, anunță judecățile grozave care se vor abate asupra poporului și a națiunilor, dar el prezintă în același timp harul care este mijlocul de salvare. El dă mărturie împotriva celui nelegiuit, ba chiar și salvează poporul, cum a făcut Ilie prin ezercitarea puterii, pentru a-l face să reînceapă, dacă este cu putință, să umble pe calea lui Dumnezeu. El dă învățătură, și, ca să folosesc cuvintele altcuiva, dă poporului „cheia căilor lui Dumnezeu, care altfel ar fi de neînțeles“. El dă și mângâiere îndreptând privirile spre timpul restabilirii tuturor lucrurilor, spre împărăția care nu va fi clătinată și în care responsabilitatea casei lui Dumnezeu va fi purtată de Hristos, fiul lui David, spre satisfacția deplină a lui Dumnezeu. Făcând ca ochii credinței să fie asupra persoanei glorioase a Unsului lui Yahve, profetul vestește suferințele lui Mesia și gloriile care vor urma. Profetul s-a smerit pentru popor atunci când poporul nici nu s-a putut smeri și nici nu a știut cum să o facă. Fără el, în zilele întunecate ale împărăției nu ar mai fi rămas nici o rază de lumină pentru sărmanul popor vinovat și pedepsit. Profetul îi ridică și face să renască speranța.

Dar, în virtutea acestor principii proclamate sub lege, îndurarea lui Dumnezeu recunoaște imediat împăratul când el lucrează prin credință și este fidel. Oricât de incompletă ar fi fidelitatea, Dumnezeu totuși o apreciază, iar când legătura este în mod ostentativ ruptă, binecuvântarea poporului este consecința. Prin urmare, sub profeți, zile strălucite urmează unor zile de întuneric și sunt acordate perioade de răgaz în pofida judecăților anunțate atunci când împăratul privește la Yahve. Această fidelitate a împăratului este în general mai des întâlnită în Iuda, unde Dumnezeu a mai menținut pentru un timp „o lampă pentru Unsul Său“, în timp ce Israel și împărații lui au început cu idolatria și au continuat pe acea cale ajungând în scurt timp prada demonilor de care ei nu au vrut să se depărteze în căile lor.