Introducere – 1 Tesaloniceni

Face să ne amintim de felul cum se scriau epistolele odinioară. Ele nu se scriau cum se face astăzi. Câteodată cunoaştem după scris cine ne-a scris; altădată, mai ales când avem mai multă corespondentă, trebuie să ne uităm la urmă ca să vedem cine iscăleste. Salutările si dorinţele bune sunt scrise de obicei la urmă. De mult însă nu era aşa. Atunci nu se scria pe hârtie, cum scriem noi acum, ci pe piele, care se făcea sul. Dacă scrisoarea era lungă şi iscălitura era la sfârşit, trebuia să desfaci tot sulul ca să vezi cine scria. De aceea, cine scria îşi punea numele la început, apoi veneau salutările, dorinţele pe care le avea şi abia după aceea începea cuprinsul scrisorii.

Cine a scris aici? Pavel, Silvan si Timotei. Cui i-au scris? Către biserica din Tesalonic şi le doreşte „har şi pace.” Apoi începe cuprinsul propriu-zis al epistolei. Despre Pavel, ştim. Silvan este totuna cu Sila, pe care îl întâlnim în altă parte. Despre Timotei, iar ştim.

Aceasta este prima epistolă pe care o scrie Pavel, din cele 13 sau 14, numărând şi epistola către Evrei, care nu are în greceşte decât titlul: „Către Evrei”, nu spune că este a lui Pavel. Unii pun epistola către Evrei pe seama lui Pavel, alţii pe seama altuia care, din smerenie, n-a vrut să-şi dea numele. Alţii îşi dau părerea că este a lui Apolo, alţii a lui Barnaba. Aceasta nu înseamnă că ea n-a fost insuflată de Duhul Sfânt şi nu ar avea aceeaşi valoare ca întreg Cuvântul lui Dumnezeu.

Când întâlnim o epistolă adresată unei adunări dintr-o localitate sau alta este bine să ne aducem aminte din Cuvântul lui Dumnezeu cum s-a format acea adunare. Traducătorul întrebuinţează cuvântul de biserică, pentru ca să nu se certe cu alţii, care i-ar fi găsit vină dacă nu întrebuinţa acest cuvânt; mai exact ar fi tradus însă, dacă în loc de biserică punea cuvântul adunare (eclezia).

Cuvântul lui Dumnezeu ne spune cum s-a format adunarea din Tesalonic, astăzi Salonic. În Faptele Apostolilor 17 citim:

„Pavel şi Sila au trecut prin Amfipoli şi Apolonia şi au venit în Tesalonic, unde era o sinagogă a Iudeilor. Pavel, după obiceiul său, a intrat la ei. Trei zile de sabat a vorbit cu ei din Scripturi, dovedind şi lămurind că Hristosul trebuia să pătimească şi să învieze din morţi. „Şi acest Isus, pe care vi-L vestesc eu”, zicea el, „este Hristosul.” Unii din ei şi o mare mulţime de greci temători de Dumnezeu si multe femei de frunte au crezut şi au trecut de partea lui Pavel şi a lui Sila. Dar Iudeii care nu crezuseră, de pismă au luat cu ei nişte oameni fără căpătâi din mulţime, au făcut gloată şi au întărâtat cetatea. S-au năpustit asupra casei lui Iason şi căutau pe Pavel şi pe Sila, ca să-i aducă afară la popor. Fiindcă nu i-au găsit, au târât pe Iason şi pe vreo câţiva fraţi înaintea dregătorilor cetăţii şi strigau: „Oamenii aceştia, care au răscolit lumea, au venit si aici si Iason i-a găzduit. Ei toţi lucrează împotriva poruncilor Cezarului şi spun că este un alt împărat: Isus.”

Acesta este istoricul adunării din Tesalonic. Trei săptămâni a stat Pavel acolo. El totdeauna se adresa întâi Iudeilor, deşi era apostolul Neamurilor. După trei săptămâni a trebuit să plece de acolo. Focul se aprinsese şi lucrarea mergea crescând, adunarea se închegase. Plecând, a lăsat acolo pe Timotei, care va fi stat mai în rezervă, părând doar un însoţitor al celor doi. El a rămas acolo, i-a strâns pe fraţi laolaltă şi alte suflete s-au adăugat.

Pavel a trăit acolo trei săptămâni de muncă încordată, zi şi noapte, şi a trecut prin clipe foarte grele. Dar adunarea din Tesalonic i s-a scris pe inimă şi se gândea cu mult drag la credincioşii de acolo. Ce-or fi făcând? Nu cumva vor fi dat unii înapoi? A căutat să aibă ştiri de acolo; şi, potrivit cu veştile primite, scrie epistola aceasta, care în general este plină de bucurie.

Epistola a fost scrisă pe la anul 51 sau 52 după Domnul Hristos.

Nu se ştie dacă vreo altă scriere din Noul Testament va fi fost scrisă mai înainte de această epistolă; poate vreuna din Evanghelii. Sigur este că aceasta este cea dintâi epistolă a apostolului Pavel.

În stilul epistolar, omul care scrie dă mai mult pe faţă felul lui de a fi, caracterul lui. Dacă cineva vrea să afle caracterul unui om şi să alcătuiască istoria vieţii acelui om, o monografie, adună scrisorile pe care le-a scris acela. În ele se arată omul. În studii, în tipărituri, omul nu se vede aşa cum se vede în scrisori. În scrisori se vede dacă este un om rece sau cald, dacă este clar sau întunecat, dacă este un om cu talent sau nu. Luaţi seama cum vă scrieţi scrisorile! Nu scrieţi scrisori cu condeiul muiat în cerneala Diavolului, zicea cineva.

Aşa sunt scrisorile cu înţepături, cu insulte şi jigniri. Se cade deci ca toţi credincioşii să fie foarte atenţi când scriu scrisori. În ce mă priveşte, am obiceiul să nu pun îndată orice scrisoare la cutie. Pe câte una, după ce o scriu, o las deoparte ca s-o citesc din nou. Într-un loc este de şters ceva, într- altul de adăugat ceva; un cuvânt este prea rece şi trebuie pus unul mai cald, un gând nu este spus bine si trebuie ceva mai lămurit.

Înţelegerea prin scrisori este adesea destul de grea. Omul poate să ia cuvintele într-un înţeles care nu i-a fost în mintea celui ce a scris. Când eram copil, oamenii începeau scrisorile aşa: „Doresc ca mica mea epistolă să te găsească în momentele cele mai fericite.” Este bine ca scrisoarea să-l găsească, pe cel ce o primeşte, într-o stare bună, căci dacă-l găseşte într-o altfel de stare, poate să ia pe dos cele mai duioase cuvinte, căci aceleaşi cuvinte pot să capete înţelesuri deosebite, după felul cum le citeşti.

Un părinte avea un băiat plecat la şcoală, într-o altă localitate. Băiatul era foarte cheltuitor. Se înhăitase cu alţi cheltuitori, cum se întâmplă adesea cu tinerii. Când scria acasă, nu ştia decât să ceară bani. Odată, a trimis o scrisoare, care a sosit acasă într-un timp când tatăl lui era cam supărat. A citit cu un ton poruncitor: „Tată, te rog să-mi trimiţi şi de astă dată o sumă de bani, că-mi este foarte necesară…” Ce-mi scrie el aşa? zice tatăl si aruncă scrisoarea din mână. Soţia lui s-a uitat si ea la scrisoare şi a început să citească, însă cu un ton duios: „Tată, te rog să-mi trimiţi şi de astă dată o sumă de bani.” „Aşa scrie?” zice soţul. „Da, aşa scrie,” răspunde soţia. „Atunci, să-i trimitem,” adăugă soţul. Aceleaşi cuvinte, citite într-un fel deosebit, pot să dea naştere la înţelesuri deosebite. Unii spun, în puţine cuvinte, multe lucruri, dar sunt si alţii care întrebuinţează multe cuvinte pentru puţine gânduri. Tot aşa, când este vorba de o vizită, unul spune scurt ce are de spus şi capătă lămuriri; altul vine ca să omoare vremea, sub cuvânt ca „să ne mai vedem şi să ne bucurăm împreună”. Cel ocupat, când este întrebat: „Nu cumva vă deranjez?” răspunde: „Da, sunt ocupat. Dar, pentru că ai făcut atâta drum, poftim.” Fraţii care vin de departe sunt mai bine primiţi de cei ce au la dispoziţie timp mult.

Din epistolele lui reiese ce fel de om era apostolul Pavel. Acolo îi vezi inima, cum se văd pietrele pe fundul unei ape limpezi. El era un om înflăcărat, entuziast, o minte ageră, un suflet plin de dragoste, un om neobosit, plin de îndrăzneală, de înţelepciune, de viaţă şi răspândind viaţă din belşug. Ce frumoasă este figura lui aşa cum reiese ea din scrisorile lui! Pentru aceasta, cei ce citesc Cuvântul lui Dumnezeu si mai citesc si scrierile altor oameni credincioşi, nu găsesc pe nici unul pe care să-l poată pune alături de apostolul Pavel. Cercetători serioşi ai Cuvântului lui Dumnezeu spun că Pavel a fost unul dintre cei care au călcat cei mai aproape pe urmele Domnului Hristos. Desigur, nu-i rânduim noi pe oamenii lui Dumnezeu, care este mai sus şi care este mai jos, pentru că toţi sunt înaintea lui Dumnezeu. Figura apostolului Pavel ne este însă foarte simpatică, foarte dragă. De el S-a servit Dumnezeu pentru întemeierea multor adunări creştine. Ce a scris el unora din aceste adunări, ocazional, Dumnezeu a găsit cu cale să ni se păstreze şi nouă, pentru învăţătura noastră. El a călătorit mult. Se numără cel puţin patru călătorii misionare. A fost prin Asia, pe la Ierusalim, pe la Antiohia, pe la Roma, poate şi în Spania. După ce credincioşii din Ierusalim au fost persecutaţi şi au fost nevoiţi să plece de acolo, Antiohia a devenit centrul din care a pornit lucrarea de răspândire a evangheliei. Intre cei de care S-a servit Dumnezeu, Pavel a fost primul şi alţii împreună cu el. După vreo 25 sau 30 de ani de activitate, se zice că i s-a tăiat capul la Roma. Ultimele lui cuvinte, când capul i-a căzut de pe tăietor, se zice că ar fi fost: „Isus, Isus, Isus!” A murit deci moarte de martir şi a primit frumoasa cunună a martirilor şi desigur şi alte cununi.

Numele Silvan nu se mai găseşte în altă parte din Cuvânt. „Silva” pe latineşte înseamnă pădure. Nu ştiu dacă numele acesta vine de la silva. Silvan este numele lui întreg, dar mai pe scurt el se numea Sila. Pe cât se pare, Sila ocupa un loc de frunte în adunarea din Ierusalim. El a fost trimis la Antiohia cu o scrisoare din partea apostolilor din Ierusalim si cu lămuriri.

Inima lui Pavel s-a lipit de Sila. Fiind în Antiohia, Pavel va fi zis lui Sila: „Sila, vrei să mergi cu mine ca să vizităm adunările?” Şi au plecat amândoi. La început, Pavel a fost cu Barnaba, dar mai pe urmă s-a despărţit de Barnaba şi a luat cu el pe Sila. Când era în Listra, Pavel a luat cu el şi pe Timotei. Mama lui Timotei era credincioasă şi bunica lui era credincioasă. Poate că amândouă vor fi fost câştigate pentru Domnul Isus de apostolul Pavel sau poate vor fi fost credincioase mai dinainte. Pavel numeşte pe Timotei „copilul meu în credinţă”. În numele acestor trei, deci, Pavel scrie această scrisoare şi anume din Corint, nu la mult timp după întemeierea adunării din Tesalonic.

Adresa este: „Către biserica (adunarea) Tesalonicenilor, care este în Dumnezeu Tatăl si în Domnul Isus Hristos: Har vouă şi pace.” Erau şi comunităţi evreieşti şi comunităţi păgâne, şi de aceea numeşte Pavel pe cea din Tesalonic că este: „în Dumnezeu Tatăl si în Domnul Isus Hristos”.

Poate că cititorul epistolei se întreabă: de ce Pavel n-a pus numai adunarea care este în Domnul Hristos? Cuvântul „Tată” înseamnă dulceaţă. Cine a primit pe Domnul Isus ca Stăpân, acela are pe Dumnezeu ca Tată si se bucură de Dumnezeu. Pe buzele si în inima unui astfel de om, cuvântul Tată sună dulce şi plăcut. În adevăr, dulce este cuvântul „Ava”, „Tată”.

Un soldat credincios venise de pe front şi s-a dus la adunare. Cineva l-a rugat să spună şi el ceva din timpul petrecut pe front. Ei bine, el a spus că tot timpul cât gloanţele şi ghiulele vâjâiau în jurul lui, i-a răsunat în inimă mereu cuvântul Tată, Tată iubit, Tată scump, Dumnezeul meu şi Tatăl meu! Aşa a rămas în pace în cele mai grozave atacuri.

Mă întreb si vă întreb: Răsună dulce si în inimile noastre cuvântul de Tată? Să răspundă fiecare. El răsună dulce în toţi câţi au pe Domnul Isus ca Stăpân şi Mântuitor. De când am trecut de partea lui Dumnezeu, nu mai suntem de capul nostru, nu mai facem ce vrem noi. Avem un Stăpân de care ascultăm în toate. — Hai cu noi, îti va zice cineva. Hai la cutare petrecere! Tu însă îi răspunzi: „Nu pot, Stăpânul meu nu-mi dă voie.” Cum asta? întreabă acela; iar tu poţi să-i răspunzi: Mi-am ales să fac voia Domnului şi El mă opreşte de la aşa ceva.

După ce S-a dat în întregime pentru noi, Domnul nostru vrea să ne aibă în întregime pentru El. Nu înseamnă că El ar putea fi mai puţin fericit fără mine; dar, pentru fericirea noastră, El vrea să fim în totul ai Lui, ca să-Şi poată desfăşura lucrarea şi să scoată din noi chipuri asemenea Lui. El este la lucru din momentul când am spus: De acum, eu trec de partea Domnului Isus. La orice gând, la orice vorbă, la orice faptă, regula de purtare este aceasta: „Îţi place Ţie, Doamne, ce fac eu acum, unde merg eu acum, ce vorbesc eu acum, ce gândesc eu acum?” Pentru o inimă înţelegătoare, plină de credinţă şi de Duh Sfânt, este destul această întrebare. Avem însă la îndemână Cuvântul lui Dumnezeu, în care ne este arătată tot mai clar voia lui Dumnezeu.

Dacă Duhul Sfânt îţi spune, prin cugetul pe care ţi l-a dat: „Da, Îmi place”, îţi dă şi puterea să faci ce-I place Lui. Dacă însă îţi spune: „Să nu faci”, atunci îţi dă şi puterea să nu faci. Trecând noi de partea Domnului Isus, El este liber să lucreze în noi şi să scoată din noi chipuri asemenea Lui.

Ca salutare şi dorinţă, apostolul spune: „Har vouă şi pace.” Aceste două cuvinte se întâlnesc des în scrisorile apostolului Pavel. Cuvântul de har n-a intrat în vorbirea noastră de toate zilele. În greceşte sună foarte dulce şi este un cuvânt cuprinzător. El nu poate fi dat în româneşte. Unii îl dau prin milă, alţii prin bunătate, alţii prin dragoste. Dar nici unul din acestea nu corespunde în totul cu ce cuprinde harul. Har este tot ce vine de sus de la Părintele luminilor: toate lucrurile bune si orice dar desăvârşit (lacov 1.17). „Am aflat har” se întâlneşte de multe ori în Scriptură şi înseamnă că am căpătat trecere înaintea lui Dumnezeu. Harul cuprinde multe daruri de la Dumnezeu: şi dragoste, şi bunătate, si milă, si îndurare si toate. Acestea le doreşte apostolul.

Pe de altă parte, le doreşte şi pace. Arătându-Se ucenicilor Săi, după înviere, Domnul Isus i-a salutat cu „Pace vouă”. În ziua de azi, unii Evrei credincioşi se salută cu această salutare: „Şalom”, adică: pace ţie! În legătură cu cuvântul pace sunt două idei de căpetenie: pacea cu Dumnezeu şi pacea lui Dumnezeu.

Nu poţi să te bucuri de pace până nu te-ai împăcat cu Dumnezeu. Pentru asta, Domnul Isus a luat asupra Sa păcatele noastre şi prin jertfa Lui de pe cruce ne-a împăcat cu Dumnezeu, săvârşind mântuirea noastră. Cuvântul spune că El este pacea noastră, pentru că El ne-a împăcat cu Dumnezeu. Prin păcatele pe care le face omul, el este în război cu Dumnezeu, război care este nenorocirea omului. În adevăr, unde are să ajungă omul cu împotrivirea lui faţă de Dumnezeu? Este drept că cei mai mulţi nu se gândesc la lucrul acesta, dar este spre nefericirea lor. De aceea trebuie să vină pentru orice om timpul ca, printr-o cercetare a lui Dumnezeu, prin vestirea Cuvântului sau într-altfel, să se trezească din starea în care se găseşte şi să se întrebe: Unde mă duc eu, trăind în păcat şi în felul lumii? Unde o să ajung?… Dumnezeu îi spune atunci: Uită-te la Golgota! Acolo este locul unde Unul a murit pentru voi toţi şi unde păcatele v-au fost ispăşite. Crezi lucrul acesta? Aceasta este pacea ta. Nu crezi lucrul acesta? Altă pace cu Dumnezeu nu este. În momentul în care sufletul crede cu adevărat şi primeşte iertarea, se bucură de pace cu Dumnezeu, ştie că între el si Dumnezeu nu mai este nimic care să-l despartă. Ai tu păcatele iertate? — Da. — De unde ştii? — Domnul Isus a murit pe cruce pentru mine. — Eşti sigur? — Aşa mărturiseşte Cuvântul lui Dumnezeu.

La cel care are această pace cu Dumnezeu, pentru că se ştie cu păcatele iertate, vine în suflet şi pacea lui Dumnezeu. Pacea lui Dumnezeu se bazează pe ascultarea de Dumnezeu. Când ascultarea este întreagă, pacea şi bucuria înfloresc; când însă ascultarea lasă de dorit, pacea lui Dumnezeu se tulbură. „Cei răi n-au pace.”

Multe suflete umblă agitate, se frământă şi vorbesc de rău pe alţii socotind că în felul acesta îşi vor astupa glasul cugetului care le mustră. Dar ce, cutare nu face aşa, cutare nu zice aşa? îşi zic ei si pace nu au. Purtarea rea a altuia nu îndreptăţeşte păcatul nimănui.

Ascultă de Dumnezeu şi atunci pacea lui Dumnezeu va fi în sufletul tău. Cu cât este cineva mai ascultător, cu atât este mai plin de pace şi de bucurie. Cu cât mai puţină este ascultarea, cu atât mai puţină este pacea şi bucuria inimii.

Har şi pace dorea apostolul Pavel Tesalonicenilor. Acestea ni le dorim si noi unii altora.