Introducere – Coloseni

Colose era o cetate din provincia Frigiei, în Asia Mică, situată nu departe de Laodiceea şi de Hierapolis, care sunt numite în epistolă (capitolul 2.1; 4.13-16). Aceste două cetăţi, ca şi Colose, au primit Evanghelia; şi adunările care se aflau acolo par să fi fost, mai ales cea din Laodiceea, în legătură intimă cu adunarea din Colose (4.15-16).

De cine a fost dusă Evanghelia la Colose? Fără ca aceasta să ne fie spus într-un mod sigur, putem trage concluzia din versetul 7 al capitolului 1 că a fost dusă de Epafras, acel slujitor credincios al lui Hristos şi preaiubit tovarăş de slujbă al lui Pavel. Apostolul, cu toate că a fost în Frigia de două ori (Faptele Apostolilor 16.6; 18.23), nu s-a oprit la Colose. Sfinţii din Colose nu au văzut deloc „faţa lui în trup” (Coloseni 2.1). Dar noi ştim că el avea pe inimă toate adunările, mărturie fiind cea din Roma, unde el nu a fost înainte de a scrie sfinţilor care o compuneau. „Şi pe lângă lucrurile de afară, in fiecare zi mă apasă grija pentru toate adunările” (2 Corinteni 11.28).

Oh! să ne fie dat să avem aceeaşi grijă pentru adunările lui Hristos! Ceva trezise grija lui Pavel faţă de adunarea din Colose. Epafras, care a propovăduit Evanghelia la Colose, se afla atunci la Roma lângă apostolul întemniţat pentru Hristos (4.3,10,12). El i-a adus veşti bune privitor la credinţa, la dragostea şi la propăşirea Colosenilor, dar în acelaşi timp, fără îndoială, i-a adus la cunoştinţă pericolele care îi ameninţau din partea anumitor învătători mincinoşi. Cine erau aceştia din urmă? Învăţăturile şi îndemnurile din epistolă ne fac să cunoaştem erorile pe care ei le răspândeau şi prin care căutau să înşele pe sfinţi şi să nimicească, dacă se putea, credinţa lor. Nu erau ca la Galateni, iudaizanţi care voiau să stabilească pentru creştini necesitatea de a fi tăiaţi împrejur şi de a păzi Legea (vedeţi Faptele Apostolilor 15.1-5; Galateni 2.12; 5.2,11,12), anulând astfel harul Evangheliei. Învăţătorii mincinoşi, fiind împotriva învăţăturilor cărora Pavel îi pune în gardă pe Coloseni, erau, într-un sens, şi mai periculoşi, căci ei se legau chiar de Persoana lui Hristos. Pe de o parte ei erau cu adevărat iudaizanţi, voind să-i supună pe creştini la tăierea împrejur, la păzirea ceremoniilor şi a rânduielilor legii, ca şi la tradiţiile omeneşti. Dar pe de altă parte, plini de idei gnostice pe care le împodobeau cu numele de filozofie, ei aveau spiritul plin de speculaţii asupra lumii vizibile, asupra îngerilor cărora le atribuiau o mare putere şi chiar asupra creaţiei, micşorând Persoana lui Hristos, pe care ei o reduceau la rangul creaturilor. Astfel ei nu se ţineau „neclintiţi de Cel ce este Capul”. Plecând urechea la învăţăturile lor, Colosenii pierdeau conştiinţa şi bucuria unirii lor cu Hristos, Capul Trupului. In plus, aceşti eretici, văzând în trup izvorul răului, căutau prin abţineri şi suferinţe la care îşi supuneau carnea să ajungă la o stare duhovnicească, pe care o împodobeau cu numele de sfinţenie. Se înţelege că prin acest mijloc, de asemenea, adevăratul sens al răscumpărării era pierdut şi că el era pus, nu în Hristos, ci în eforturile omului şi în închinarea pe care omul o aducea creaturilor: aceste erori au încoltit mai târziu şi au produs roadele lor triste în Biserică.

Împotriva acestor erori, apostolul se ridică, înălţând Persoana lui Hristos, aşezându-L înaintea ochilor sfinţilor şi legând din nou astfel inimile lor de Capul de care, fiind credincioşi, erau uniţi în cer, pentru ca ei să se bucure de sentimentul preţios al acestei uniri, înţelegând toate comorile care se află în această Persoană adorabilă. În acelaşi timp el arată lucrarea desăvârşită efectuată de Hristos.

Este imposibil, ca citind epistola către Coloseni, să nu vezi în ea legături izbitoare cu cea adresată Efesenilor. Dar în acelaşi timp, există deosebiri interesante de notat. Nu va fi fără folos să spunem câteva cuvinte despre acestea.

O primă deosebire esenţială este poziţia în care creştinii sunt priviţi în cele două epistole. In aceea către Coloseni, ei sunt văzuţi ca fiind înviaţi cu Hristos, dar încă pe pământ. În aceea către Efeseni, dimpotrivă, ei sunt aşezaţi în Hristos în locurile cereşti. Aceasta vine din faptul că, în epistola către Efeseni, Duhul Sfânt desfăsoară sfaturile lui Dumnezeu faţă de Biserică şi privilegiile acesteia. Pentru aceasta, Dumnezeu a ales o Biserică credincioasă căreia în acel moment nu i se putea reproşa nimic. El poate astfel să pună înaintea noastră toate harurile care aparţin Bisericii în general în baza unirii ei cu Hristos, Capul slăvit, şi de asemenea pe acelea care aparţin în chip individual copiilor lui Dumnezeu. Pericolul care îi ameninţa pe Coloseni din partea învăţătorilor mincinoşi, pericol care, micşorând slava lui Hristos, putea să-i facă să piardă conştiinţa şi bucuria unirii lor cu El, Capul Trupului, îl obliga pe apostol să pună înaintea lor slava lui Hristos, mai degrabă decât privilegiile Bisericii, şi astfel să reînsufleţească afecţiunea lor spirituală pentru acest Cap binecuvântat, sau cel puţin să o împiedice de a slăbi.

De aceea vedem că, în timp ce în epistola către Efeseni, Biserica este „plinătatea Celui care împlineşte totul în toţi” (Efeseni 1.23), în aceea către Coloseni, „toată plinătatea dumnezeirii locuieşte trupeşte în Hristos” şi noi suntem „desăvârşiţi în El” sau „noi avem totul deplin în El” (Coloseni 2.9-10).

O altă deosebire importantă este că, în Coloseni, nu este deloc menţionat Duhul Sfânt, afară de expresia „dragostea voastră în Duhul” (1.8).

Vedem, dimpotrivă, că se vorbeşte destul de mult despre Duhul Sfânt în epistola către Efeseni, ca Acela care pecetluieşte pe credincios, ca Acela care este arvuna moştenirii noastre, ca Acela prin care Iudei şi Neamuri au împreună intrare la Tatăl, ca locuind în Biserică şi în creştin, ca descoperind taina apostolilor, ca puterea în cel credincios pentru a se bucura de Hristos şi de dragostea Sa, ca legătură de unire între creştini şi formând singurul Trup, ca trebuind să-l umple pe creştin şi să depărteze astfel de el toate lucrurile rele, pentru a produce laudele şi lucrările de har, ca îndrumându-l în rugăciunile sale, trezind vegherea sa şi învăţându-l să mânuiască arma Cuvântului împotriva duşmanului (Efeseni 1.13,14; 4.30; 2.18,22; 3.5,16; 4.3,4; 5.18; 6.17-18).

De altă parte, Hristos este mai complet prezentat ca viaţa noastră în epistola către Coloseni. Formarea sufletului în vie asemănare cu Hristos se află mai mult aici pusă în relief. Este Hristos în noi mai degrabă decât noi în Hristos, ca în Efeseni.

Odată stabilite aceste deosebiri, să intrăm în studiul epistolei noastre şi vom putea vedea şi altele pe parcurs.