Introducere – Galateni (J. N. Darby)

Subiectul epistolei: îndreptăţirea prin har; imposibilitatea unirii legii cu evanghelia

Epistola către Galateni ne înfăţişează marea sursă de întristare şi de lupte pentru apostolul Pavel în locurile unde a predicat evanghelia, sursă care era în acelaşi timp mijlocul principal folosit de vrăjmaş pentru a strica această evanghelie. În dragostea lui, Dumnezeu a făcut ca evanghelia să răspundă nevoilor omului, dar vrăjmaşul a făcut ca ceea ce mai poartă încă acest nume să fie coborât la nivelul voinţei şi orgoliului omului şi al stricăciunii inimii lui naturale, făcând din creştinism o religie pe măsura inimii omului, în loc să fie expresia inimii lui Dumnezeu – a Dumnezeului întru totul sfânt – şi a descoperirii pe care ne-a dat-o, în iubirea Lui pentru noi, pentru a ne aduce în comuniune cu sfinţenia Lui. În acelaşi timp, în această epistolă vedem legătura dintre învăţătura iudaizantă a celor care împiedicau lucrarea apostolului, şi atacurile continue împotriva slujbei sale, pentru că această slujbă îşi avea sursa direct din puterea Duhului Sfânt şi din autoritatea directă a unui Hristos glorificat, arătând că omul este complet falimentar şi că iudaismul, care recurge la resursele omului, era în totul abandonat de Dumnezeu. Combătând eforturile iudaizanţilor, apostolul restabileşte ca o necesitate principiile elementare ale îndreptăţirii prin har.

Referiri la această luptă cu spiritul iudaizant, prin care Satan căuta să distrugă adevăratul creştinism, când apostolul urmărea să susţină libertatea şi autoritatea slujbei sale, se regăsesc într-o mulţime de pasaje în epistolele către corinteni, filipeni, coloseni şi Timotei, şi, ca evenimente istorice, în cartea Faptele Apostolilor. În epistola pe care o studiem acum, aceste două subiecte sunt tratate direct şi în mod oficial. În consecinţă, evanghelia este redusă la cele mai simple elemente, şi harul la cea mai simplă expresie a lui, iar faţă de eroare problema este prezentată cât se poate de categoric, opoziţia ireconciliabilă dintre cele două sisteme – evanghelia şi iudaismul – fiind expusă foarte clar.

Dumnezeu a permis ca Adunarea să fie invadată de principiile iudaismului chiar din primele zile ale existenţei sale pentru ca noi să avem un răspuns dat prin inspiraţie divină faţă de aceste principii care urmau să fie dezvoltate în sisteme organizate, sisteme care cer supunerea copiilor lui Dumnezeu, având pretenţia de a fi Biserica lui Dumnezeu şi singura slujbă recunoscută de Dumnezeu. În această epistolă putem vedea clar care este sursa directă a adevăratei slujiri potrivit evangheliei pe care Pavel o predica naţiunilor;vedem clar imposibilitatea de a uni legea cu evanghelia, de a pune împreună supunerea faţă de porunci şi deosebirea făcută între zile cu libertatea cerească şi sfântă la care am fost aduşi prin Hristosul înviat, altfel spus, imposibilitatea de a asocia religia cărnii cu cea a Duhului.

Introducere – Galateni (H. Rossier)

  Dacă ai întreba pe aceia pe care acest subiect îi preocupă, câte religii sunt în lume, ei ar întocmi fără îndoială o listă foarte lungă, începând de la toate abaterile de la Descoperirea de la început pentru a ajunge în sfârşit la religia iudaică şi la creştinism. Dar, de fapt, n-au existat niciodată în lume decât două religii şi acestea sunt în opoziţie directă una cu cealaltă. Prima este religia cărnii (a firii păcătoase), a doua religia Duhului, acest dar al lui Dumnezeu oferit credinţei într-o mântuire gratuită. Prima din aceste religii este tot atât de veche pe pământ ca şi păcatul omului, a doua tot atât de veche ca şi Răscumpărarea, ceea ce face să le găsim pe amândouă la originea istoriei noastre. Chiar de la început ele sunt personificate în faptele a doi oameni, Cain şi Abel. Ne este de ajuns să-i privim un moment pentru a descoperi caracterele religiilor lor şi a vedea că ele nu se pot împăca una cu alta. Să începem cu Cain:

  Religia sa, aceea a cărnii, oferă trei trăsături distinctive.
1. Ea pretinde că omul căzut este capabil să dobândească o îndreptăţire care să-l facă să fie primit de Dumnezeu. Ea crede că făcând binele — căci ea nu se îndoieşte că omul, în ciuda căderii, nu ar fi capabil să facă binele — el va putea să fie primit şi recunoscut de Dumnezeu ca îndreptăţit. Să notăm imediat că acest principiu nu cunoaşte două lucruri: dreptatea lui Dumnezeu care trebuie neapărat să-l condamne pe păcătos, şi dragostea lui Dumnezeu care îi este oferită în Hristos pentru a-l îndreptăţi.
2. A doua trăsătură distinctivă a religiei cărnii este că ea ignoră total starea de ruină a omului, cum este uşor să ne asigurăm despre acest lucru prin prima trăsătură de care am vorbit. Ea caută ceva bun în om pentru a-1 prezenta lui Dumnezeu. Pentru ea, omul este păcătos, fără îndoială; ar fi cu adevărat nebun cine ar nega-o; dar el nu este definitiv pierdut: căci un obiect pierdut, trebuie să fim de acord, nu poate sluji la ceva.
3. A treia trăsătură distinctivă a religiei cărnii este că ea ignoră starea lumii. Ea nu ştie că lumea este în ochii Iui Dumnezeu un lucru blestemat, care nu mai trebuie să-şi arate aptitudinile şi asupra căruia judecata Sa definitivă este rostită.

  Aceste trei necunoaşteri: a lui Dumnezeu, a omului şi a lumii se întâlnesc în Cain. El, un om nedrept, crede că Dumnezeu trebuie să ia în consideraţie jertfa sa şi să o primească, pe un temei de dreptate, în virtutea eforturilor sale serioase. El, despărţit de Dumnezeu prin păcat, are destulă încredere în el însuşi pentru a se prezenta înaintea lui Dumnezeu cu rezultatele muncii sale. El, blestemat, vine să aducă lui Dumnezeu roadele unui pământ blestemat, ca şi cum această lume putea fi înaintea lui Dumnezeu ceea ce ea era înaintea căderii.

 În contrast cu religia lui Cain, o găsim pe aceea a lui Abel, care n-are nici o trăsătură comună cu prima. Ea nu este bazată nici pe om, pe care îl socoteşte păcătos şi pierdut, nici pe energia şi resursele pe care el poate să le ofere, ci pe o jertfă adusă odinioară de Dumnezeu însuşi, pentru a îmbrăca cu ea pe omul şi pe femeia vinovaţi (Geneza 3.21), pe harul care oferă valoarea ei, care o aduce la Dumnezeu şi permite păcătosului să se apropie de El, ca fiind din plin îndreptăţit de orice păcat. Iată ce este la baza religiei Duhului, care se mişcă în lucrurile nevăzute, singura bază recunoscută de Dumnezeu ; omul, nici carnea (firea păcătoasă) neavând aici nici o parte, după cum epistola pe care dorim să o analizăm ne-o dovedeşte din belşug, nu avem nevoie să ne întindem mai mult asupra acestui punct.

 Dar, veţi spune, între aceste două contraste absolute nu este cazul să se introducă un al treilea element care să le împace? N-a aprobat Dumnezeu religia cărnii, dând Legea poporului Israel? Este adevărat că Dumnezeu a dat o religie omului în firea lui păcătoasă, dar cu ce scop? Tocmai pentru a scoate bine în evidenţă ceea ce este firea păcătoasă a omului, pusă în cele mai bune condiţii de educaţie posibile. Niciodată ruina omului n-ar fi fost dovedită, niciodată incapacitatea sa de a dobândi o îndreptăţire înaintea lui Dumnezeu n-ar fi fost demonstrată, niciodată credinţa ca singur mijloc de a fi îndreptăţit n-ar fi fost stabilită, niciodată n-ar fi fost manifestată starea deznădăjduită a omului şi a lumii care, după ce a încălcat Legea, a lepădat în mod definitiv pe Hristos, singurul mijloc de mântuire, niciodată necesitatea de a te naşte şi de a fi însufleţit din Duhul, carnea neslujind la nimic (Ioan 3.5; 6.63), n-ar fi fost proclamate, dacă Legea n-ar fi fost dată.

  Legea era perfectă, sfântă, bună, divină în natura sa, dreaptă în toate cerinţele sale; nu exista o urmă de păcat în ea, dar firea omului, căruia ea îi era dată, o făcea cu totul nefolositoare ca mijloc de a veni la Dumnezeu şi de a dobândi o îndreptăţire înaintea Lui. Ea era „slabă din pricina firii păcătoase”. Legea este deci dată nu ca regulă firii păcătoase, ci pentru a-i închide gura, pentru ca toată lumea să fie „vinovată înaintea lui Dumnezeu”, pentru a-i aduce omului cunoştinţa păcatului şi a-1 face nes-pus de păcătos, pentru a aduce mânia, pentru a omorî; într-un cuvânt, pentru a-1 ucide pe omul vechi şi nu pentru a-1 mântui. Deci era nespus de mare adevărul pe care trebuia să-l probeze şi care nu putea fi dovedit prin nici un alt mijloc decât punându-l pe om sub Lege. Iată pentru ce Legea nu presupune că omul ar fi pierdut; ea vine să dovedească lucrul acesta. Ea nici nu spune mai dinainte că omul ar fi incapabil să se îndreptăţească; ea îi aduce mijlocul de a arăta dacă posedă această capacitate: „Fă aceasta şi vei trăi”. Iată de asemenea pentru ce ea nu dezvăluie dintr-o dată starea lumii. Această stare nu poate fi dovedită decât prin lunga istorie a stării unui popor sub lege, în prezenţa tuturor chemărilor lui Dumnezeu si în sfârşit în prezenţa unui Mântuitor.

 Am văzut simpla religie a firii păcătoase în Cain, apoi Legea, religia lui Dumnezeu dată firii omului păcătos în poporul iudeu. Dar rămâne încă o a treia formă a religiei firii păcătoase, o adevărată capodoperă a Satanei pentru a-1 înşela pe om, religia despre care Epistola către Galateni ne vorbeşte pe larg. Capcana în care Galatenii erau gata să cadă şi care deja îi atinsese în parte, era începutul acestei noi forme a religiei firii păcătoase, care de atunci s-a dezvoltat sub numele de creştinătate.

  Cu ocazia întoarcerii lor la Dumnezeu, Galatenii, ca toţi credincioşii sub har, primiseră Duhul în virtutea credinţei: „Aţi crezut în El”, este spus, „şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei” (Efeseni 1.13). Religia lor nu era deci religia cărnii, ci a Duhului. Ei fuseseră eliberaţi de robia păcatului, pentru a fi introduşi în deplina libertate a copiilor lui Dumnezeu. Ei primiseră, prin credinţă, pe Hristos ca Mântuitorul lor. Ei erau mântuiţi prin har. Credinţa în Hristos fusese punctul lor de plecare pentru a intra în toate drepturile lor. Ei erau copii ai lui Dumnezeu, bucurându-se de libertatea harului, iar slava Mântuitorului lor le era asigurată pentru viitor.

  Dar această privelişte atât de frumoasă şi atât de simplă se schimbase curând. Învăţători iudaizanţi, adversari înverşunaţi ai unui har fără amestec, veniseră să-i înveţe că ei trebuiau să adauge ceva la ceea ce primiseră prin slujba apostolului Pavel. Aceste adunări, ieşite dintre Neamuri, nu ştiau că ceea ce li se propusese să adauge la religia Duhului era religia firii păcătoase. „După ce aţi început prin Duhul”, zice apostolul, „acum să sfârşiţi în firea păcătoasă?” (Galateni 3.3). Aceşti învăţători iudaizanţi nu puneau la îndoială harul, dar vorbeau despre perfecţiunea creştinului prin lege. Acesta era în acelaşi timp un mijloc de a rămâne alipiţi de vechea ordine de lucruri, de a nu termina cu firea păcătoasă, de a păstra legea ca regulă de viaţă şi de a nu întoarce spatele lumii. Legea, dată de Dumnezeu, devenea instrumentul Satanei pentru a îndepărta pe creştin de Dumnezeu şi de Hristos. Puţine reguli ceremoniale însemnau atât de puţin! Creştinii dintre Iudei nu făcuseră, nu făceau ei încă aceste lucruri? Câteva sărbători? Unde era răul? Tăierea împrejur? Nu era aceasta o chestiune de frăţietate mai strânsă, pentru a se alipi mai intim de fraţii iudei? Aceasta nu era fără îndoială acel „nimic de adăugat, nimic de scos” care caracteriza creştinismul Colosenilor si le arăta că totul era în Hristos si că Hristos era totul, dar diferenţa era atât de nesemnificativă! Pentru ce să-ţi pierzi timpul discutând aceste lucruri?

  De fapt, acest amestec distrugea baza însăşi a creştinismului. El devenea baza unui sistem nou care, după ce a restabilit pe omul vechi, nu mai accepta condamnarea sa completă, nici moartea, nici răstignirea firii păcătoase, nici nimicirea îndreptăţirii omeneşti, nici judecarea definitivă a lumii.

  Acest sistem atât de modest în primele lui manifestări, a înflorit de atunci; el este religia de astăzi; el o va părăsi chiar în curând, pentru a cădea în necredinţă completă, căci suntem în ajunul lepădării de credinţă. Dar niciodată nu se găseşte în sistemele religiei omeneşti, sfârşitul celor trei lucruri menţionate la începutul acestor pagini ca trăsătură care caracterizează religia firii păcătoase: sfârşitul omului şi al dreptăţii sale, sfârşitul lumii; când a înţeles puterea acestor lucruri, un credincios nu poate să facă altceva decât să iasă din sistemele religiei omeneşti.

  Religia Duhului cunoaşte aceste lucruri şi se desparte de ele, căci ea este bazată pe o cu totul altă cunoaştere: „Dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă: cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5.17). Iată pentru ce toată epistola noastră, în plin acord cu epistola către Romani, este plină de aceste subiecte: dreptatea divină; omul în întregime dat la o parte; legea fără putere; lumea judecată; un om nou, un al doilea om introdus, Hristos, cu care primul om n-are nici un punct de legătură, decât prin nevoile sale!

  Dacă încercăm să rezumăm ceea ce am spus, găsim aceste patru adevăruri pe care Evanghelia ni le prezintă:

  Sfârşitul omului vechi pentru a introduce pe omul cel nou. Este un fapt absolut definitiv şi complet. Înaintea lui Dumnezeu nu rămâne decât ultimul (adică omul nou).

 Sfârşitul cărnii (adică al firii păcătoase). Eu sunt răstignit. Nu rămâne decât Duhul ca având o valoare înaintea lui Dumnezeu. „Cei care sunt ai lui Hristos Isus şi-au răstignit firea păcătoasă împreună cu patimile şi cu poftele ei” (Galateni 5.24).

 Sfârşitul legii, în acest înţeles că, neadresânduse decât firii păcătoase pentru a o înăbuşi prin măsuri categorice, ea nu mai are raţiunea de a fi pentru a dobândi îndreptăţire, „căci Hristos este sfârşitul Legii, pentru îndreptăţirea oricărui credincios” (Romani 10.4; Matei 5.17; Galateni 3.24). Sfârşitul lumii. Noi am fost smulşi din acest veac rău; dar cerul şi slava ne aparţin, noi fiind una cu Isus (Galateni 6.14).

  A nu recunoaşte aceste adevăruri însemna părăsirea chiar a creştinismului, şi iată pentru ce epistola către Galateni este singura care nu începe prin nici o mărturie de afecţiune, cu toate că ea exprimă durerile adânci ale unei iubiri pline de nelinişte şi care merge până la a pune la îndoială prezenţa vieţii divine (Galateni 4.19).