Introducere – Osea

Osea a profeţit în aceeaşi perioadă ca şi Isaia, dar el s-a ocupat mai mult de starea poporului în acel timp, mai ales de starea lui Israel, deşi vorbeşte destul de des şi de Iuda. Profeţia lui are un caracter mai simplu decât cea a lui Isaia, însă stilul lui, dimpotrivă, este foarte puternic şi cu tranziţii bruşte. Perioada împăratului lui Israel care ajută la datarea profeţiei era, sub aspect văzut, una de prosperitate pentru acea ţară, dar profeţia ne face cunoscută starea morală a ţării. Răbdarea lui Dumnezeu a suportat mult timp răzvrătirea poporului său, ale cărui necazuri au atras mila Lui (v. 2. Împ. 14:26), atât timp cât acea răbdare putea fi o mărturie despre caracterul Celui care o manifesta şi nu era o negare a sfinţeniei şi dreptăţii Lui prin nepedepsirea păcatului, fiindu-I încă posibil să binecuvânteze acel popor fără a sacrifica, în ochii naţiunilor, orice mărturie cu privire la ce este Dumnezeu. Într-un cuvânt, Dumnezeu i-a răbdat până când au ajuns într-o situaţie iremediabilă.

Ieroboam a domnit într-o perioadă care a precedat cu câţiva ani domniile lui Ozia, Iotam, Ahaz şi Ezechia, împăraţi ai lui Iuda. Ozia şi-a început domnia cu paisprezece ani înainte de sfârşitul domniei lui Ieroboam şi a domnit cincizeci şi doi de ani. Iotam a domnit şaisprezece ani, Ahaz şaisprezece ani şi Ezechia douăzeci şi nouă de ani, astfel încât Osea a profeţit timp de peste cincizeci de ani*, probabil chiar mult mai mult timp, mărturisind răzvrătirea lui Israel împotriva lui Yahve de-a lungul acelor ani, cu inima întristată şi zdrobită din cauza nelegiuirii poporului pe care-l iubea şi căruia îi dorea prosperitatea pentru că era poporul lui Yahve.

Profeţia lui Osea se împarte în două părţi: descoperirea planurilor lui Dumnezeu cu privire la Israel şi mustrările pe care profetul le-a adresat poporului în numele lui Yahve. Deseori, în această ultimă parte, el vorbeşte de Israel ca despre un tot, dar la fel de des face deosebire între Israel sau Efraim şi Iuda. Dar nu văd ca aici să se i adreseze direct lui Efraim sau celor zece seminţii. El a vorbit despre Efraim şi nu s-a adresat lui Efraim. În rest, profeţia lui are caracterul general al unei plângeri continue, care exprimă neliniştea profetului faţă de starea poporului, desfăşurând toate căile lui Dumnezeu faţă de el, cu excepţia capitolului 14, în care ăl invită pe Israel la pocăinţă, cum se va întâmpla în zilele de la urmă.