Aplicații din parabole

Introducere

Această a treia parte a cărții nu intenționează să explice învățăturile din parabolele spuse de Domnul Isus în evanghelii; sunt multe comentarii bune pe această temă. Am dori mai curând, cu ajutorul acestor parabole, să ilustrăm și să urmărim câteva gânduri cu privire la bani și la bunurile materiale. Este uimitor cât de multe parabole ating acest subiect. Domnul știa cât este de important pentru oameni, acum ca și atunci, să cunoască gândurile lui Dumnezeu asupra acestui aspect din viața lor.

Două case

Matei 7:24-27

În această parabolă Domnul Isus compară auzirea cuvintelor Sale și trăirea omului față de acestea cu zidirea unei case. El arată clar că o temelie bună este esențială pentru stabilitatea casei. Ploi torențiale vin și în lumea economică; sistemul financiar este zdruncinat în mod repetat de crize.

Pe ce temelie am zidit noi? Pe de-o parte, la baza modului în care lucrăm cu banii ar trebui să fie principiul: aude Cuvântul lui Dumnezeu și face. Pe de altă parte, un aspect important este pe ce ne bizuim noi. Am încercat să evaluăm toate riscurile și să ne asigurăm împotriva oricărei influențe negative din domeniul economic care ne-ar putea afecta? O ploaie torențială va face să se arate cum stau lucrurile. Câtor case și câtor investiții aparent sigure nu a ajuns să le scadă brusc valoarea? Și prăbușirea lor a fost mare. Domnul nu dorește ca noi să ne încredem în banii noștri, în averea sau proprietățile noastre, ci în Cuvântul Său:

„Cine se încrede în bogăţiile lui va cădea, dar cei drepţi vor înverzi ca frunza.“ (Prov. 11:28)

„Când creşte bogăţia, nu vă lipiţi inima de ea“ (Ps. 62:10)

Nu putem avea siguranță cu privire la bani și la proprietăți. Le putem pierde oricând, dar binecuvântarea pe care o avem în Isus Hristos nu își va pierde niciodată valoarea. În cere ne este rezervată o moștenire incoruptibilă, neîntinată și care nu se veștejește (1 Pet. 1:4).

Perla de mare preț

Matei 13:45-46

Perla de mare preț este o ilustrație a bisericii lui Dumnezeu. Negustorul este o imagine a Domnului Isus, singurul care este capabil să aprecieze valoarea ei.

În lume, orice are un preț. Dar aici, prețul perlei nu este evaluat în lire sau în dolari, nici în aur sau argint, ci pentru a obține această perlă foarte valoroasă, Domnul Isus a vândut tot ce avea. El Și-a dat propria Sa viață. „Atât de mult a iubit Hristos biserica încât S-a dat pe Sine Însușii pentru ea“ (v. Ef. 5:25). Nu se putea să dea mai mult.

Atunci, la fel ca și acum, o perlă autentică este considerată a fi foarte valoroasă. Același lucru se aplică și la aur și la argint. Aceste metale prețioase au fost întotdeauna considerate a avea o mare valoare. Dumnezeu a avut grijă să fie așa deoarece El Însuși le folosește în Cuvântul Său în comparații pentru a ilustra ceea ce are valoare pentru El. În 1 Petru 1:18-29 citim că am fost răscumpărați nu cu lucruri stricăcioase, cum ar fi argintul și aurul, ci cu sângele scump al lui Hristos. Știm că argintul și aurul sunt foarte prețioase, dar ele sunt descrise de Dumnezeu ca fiind lucruri care se strică tocmai pentru a scoate în evidență mai clar valoarea sângelui Fiului Său.

Oare nu pentru a ne abate privirile de la lucrurile trecătoare și a ni le aținti asupra celor care au valoare înaintea Lui folosește Dumnezeu această parabolă? Aceasta este biserica lui Dumnezeu, pe care a răscumpărat-o cu prețul sângelui Său (Fapte. 20:28). Și dacă ne gândim la prețul pe care L-a plătit Domnul Isus pentru ea, atunci înțelegem măreția și gloria lucrării Sale de la crucea Calvarului. Moartea Lui a fost necesară pentru a ne răscumpăra și pentru a-i strânge laolaltă într-unul pe copiii lui Dumnezeu (v. Ioan 11:52).

Robul nemilostiv

Matei 18:21-35

Domnul Isus spune această parabolă pentru a ne arăta cât de des se cuvine să-l iertăm pe fratele (v. 21). Dacă suntem conștienți ce mare datorie ne-a iertat el trebuie să-i iertăm bucuroși pe frații noștri creștini. Din vreme ce Domnul Isus vorbește aici despre „datorie“, ținem să accentuăm câteva principii cu privire la acest subiect, pe care le-am văzut deja:

a) Primul rob datora stăpânului său 10.000 de talanți. Indiferent dacă erau talanți de argint sau de aur, datoria echivala mai multe milioane de lire sau dolari în zilele noastre, o sumă pe care nimeni nu o putea rambursa vreodată. Aceasta era situația noastră înaintea lui Dumnezeu. Eram iremediabil pierduți și trebuia să ne declarăm în faliment. Atunci Dumnezeu ne-a iertat toată datoria. Cât de mare este harul Său! În mod trist, uneori datoriile în bani ale unui creștin ajung să fie atât de mari încât nu le mai poate plăti deloc. Ce dezonoare pentru Domnul dacă ei trebuie să se declare în faliment!

b) Celălalt rob datora o sumă relativ mică: 100 de dinari. Dacă plata unei zile de muncă în acel timp era de un dinar, suma respectivă era echivalentul salariului pe patru luni. Dar cât de dur a fost primul rob față de tovarășul lui! Cum îi tratăm noi pe cei care ne datorează bani sau bunuri materiale și au dificultăți să plătească datoria? Suntem noi moderați sau luăm măsuri împotriva lor până acolo încât să-i dăm în judecată pentru a ne recupera banii? Am uitat noi ce datorie mare ne-a iertat nouă Dumnezeu? Să ne purtăm cu delicatețe față de alții și, dacă este nevoie, să manifestăm har și să le iertăm datoriile.

c) Această parabolă arată că este valabil principiul din Proverbe 22:7: „Bogatul stăpâneşte peste săraci şi datornicul este slujitorul creditorului“. Nici unul dintre debitori nu avea vreo șansă să se apere de puterea creditorului: amândoi erau la mila lui. Numai cei care nu au nici o datorie sunt liberi de asemenea obligații.

Lucrătorii în vie

Matei 20:1-16

Proprietarul viei a angajat lucrători în diferite momente ale zilei. Cu primii a căzut de acord să le plătească un dinar, dar celor pe care i-a angajat mai târziu le-a spus: „Vă voi da ce este drept“. Seara au primit și cei din urmă tot un dinar, deși lucraseră o perioadă mai scurtă.

Primii lucrători s-au plâns că era nedrept. Nu cumva ați avea o reacție asemănătoare? La urma urmei, și noi avem un sentiment al dreptății. De exemplu, să presupunem că lucrați pentru o companie care tocmai a angajat personal nou, iar oamenii noi sunt plătiți mai bine pentru aceeași muncă. Cum veți primi aceasta? Amintiți-vă că ați semnat un contract cu angajatorul, în care este prevăzut un anumit salariu. Dacă angajatorul vă plătește conform contractului, și-a îndeplinit obligațiile contractuale în această privință.

Proprietarul viei le-a spus ceva foarte important lucrătorilor care s-au arătat nemulțumiți: „Nu-mi este permis să fac ce vreau cu ale mele?“ Se poate ca aceasta să nu se aplice astăzi în cazul angajatorilor noștri de pe pământ, dar se aplică atunci când este vorba de angajatorul nostru divin. Să însemne aceasta că El este nedrept? Nu este El plin de har față de toți oamenii (v. Rom. 2:4)? De ce există atunci invidie chiar și între creștini? Nu are Dumnezeu dreptul să facă ceea ce vrea El cu cele care sunt ale Sale? Fiind Tatăl nostru ceresc, El se îngrijește de toți copiii Săi. Nici unul nu este lipsit de vreun lucru necesar chiar dacă nu are multe lucruri. Fie ca din această parabolă să învățăm să judecăm orice lăstar de invidie de îndată ce răsare. Cât de multe dureri am evita dacă am face aceasta!

Talanții

Matei 25:14-30

Un om care a plecat în străinătate le-a încredințat slujitorilor săi să administreze averea lui pe perioada lipsei sale. El a făcut totuși deosebire între ei. Unuia i-a dat cinci talanți, altuia doi și altuia unul, fiecăruia după capacitatea lui (v. 15). Acești talanți vorbesc despre abilitățile spirituale pe care Domnul Isus le-a dat creștinilor. Acestea trebuie să le punem în lucrare până la venirea Lui. Atunci, El ne va cere să dăm socoteală și ne va răsplăti fidelitatea cu care am pus în slujba Lui acele abilități pe care El ni le-a dat.

Cu siguranță, acest principiu se aplică și în domeniul material, în legătură cu lucrurile pe care Domnul ni le-a încredințat. Unul are mai mult, altul mai puțin, dar Dumnezeu dorește ca noi să administrăm banii și proprietățile noastre cu fidelitate față de El. El ne va răsplăti fidelitatea.

Bunul samaritean

Luca 10:30-37

Domnul Isus a spus această parabolă după ce un învățător al legii L-a întrebat: „Și cine este aproapele meu?“ (v. 29). În această privință se cuvine să ne întrebăm și noi: Cine este aproapele meu? Cine este persoana pe care o pot ajuta cu banii și cu lucrurile pe care le posed? Aproapele meu este persoana care are nevoie de ajutorul meu și de dragostea mea. Se poate ca să fie un necredincios, unul cu care nu am nici o legătură în ceea ce privește credința, sau un copil al lui Dumnezeu cu care sunt în comuniune spirituală.

Nici unul dintre cei trei – preotul, levitul și samariteanul – care l-au găsit pe drum pe omul rănit nu se așteptase la o asemenea întâlnire. Același lucru ni se poate întâmpla și nouă: să întâlnim în mod neașteptat pe cineva care este în nevoie. După cum oricare din cei trei din parabolă ar fi putut ajuta dacă ar fi vrut, și la noi deseori problema nu dacă putem ci dacă vrem să ajutăm.

Inima samariteanului a fost mișcată atunci când a văzut nevoia omului care a fost jefuit și rănit. El a arătat îndurare și a dat ceea ce avea la el. A luat untdelemnul lui și vinul lui și l-a turnat pe rănile omului și nu a avut regrete când a făcut aceasta. El i-a legat rănile cu ceea ce avea el la îndemână, după care l-a pus pe animalul lui și l-a dus la han. El a acordat timpul necesar pentru a-l îngriji. Nu se pune problema numai să-i dăm aproapelui din banii noștri sau lucrurile materiale pe care le posedăm, ci și din timpul nostru. Uneori contează mai mult timpul decât lucrurile materiale.

„Şi a doua zi dimineaţa, pe când pleca, scoţând doi dinari, i-a dat hangiului şi i-a spus: «Ai grijă de el; şi orice vei mai cheltui, eu îţi voi da înapoi la întoarcerea mea»“. Acum chiar este vorba de bani. Samariteanul înțelesese că era datoria lui și că avea o responsabilitate. Un ajutor acordat cuiva care este în nevoie deseori cere mai mult decât un gest ocazional. Domnul dorește ca noi să ne îngrijim de aproapele pe care El a rânduit să-l întâlnim pe cale. Se poate ca aceasta să ne coste ceva. Nu se cuvine să ne dăm laoparte cât mai curând posibil și să lăsăm ca alții să se ocupe. Bunul samaritean a dat nu numai ceea ce a fost necesar pe moment, ci a și promis să suporte costurile care ar mai apărea la îngrijirea rănitului.

Să nu uităm că Domnul Isus, adevăratul „bun samaritean“, S-a îngrijit de noi nu numai o dată – la convertirea noastră – ci El se îngrijește de noi continuu, pe tot parcursul vieții noastre. Și noi se cuvine să ne îngrijim așa de aproapele nostru.

Fermierul bogat

Luca 12:16-21

Aceasta parabolă pornește de la avertismentul pe care ni-l adresează Domnul împotriva oricărei forme de lăcomie (v. 15). Domnul a spus că „viaţa cuiva nu este în belşugul averilor lui“. Averile nu de dau adevărata mulțumire, nici nu ne ajută să avem o perspectivă reală cu privire la ceea ce urmează după viața aceasta.

Din punctul de vedere al lumii, acel fermier era un om deștept. O recoltă deosebit de bogată nu vine numai din întâmplare, ci trebuie că muncise din greu pentru ea. Dar Biblia îl numește nebun. Această judecată nu este doar o remarcă făcută în treacăt, ci vine de la Dumnezeu Însușii. Și ceea ce contează cel mai mult este judecata Lui. Cât de mult bine ne face faptul că oamenii ne laudă? Ce valoare au laudele oamenilor când Dumnezeu rezumă toată viața printr-un singur cuvânt: „Nebunule!“ Dumnezeu nu îi judecă pe oameni cu răutate, nici superficial, nici pripit și judecata Lui este perfectă.

Putem recunoaște cinci aspecte caracteristice acestui om nebun:

Nebunul fără Dumnezeu

În Psalmul 14:1, David spune: „Nebunul zice în inima lui: «Nu există Dumnezeu»“. Această formă de ateism nu numai că neagă convingerea lăuntrică asupra existenței lui Dumnezeu, ci spune „Nu“ guvernării lui Dumnezeu în viața de zi cu zi. O viață care nu ține cont de Dumnezeu este o viață fără Dumnezeu. Acel om nu a strâns bogății pe căi necinstite, dar a uitat că Dumnezeu este Acela care dă orice dar bun și orice dar desăvârșit (Iac. 1:17).

Bogatul care este totuși un sărman nebun

Domnul Isus l-a numit bogat pe acel fermier de succes pentru că avea multe bunuri materiale. Cu toate acestea, el era sărac în ceea ce privește relația lui cu Dumnezeu. Sufletul lui ar fi trebuit să fi fost mulțumit cu multe bunuri materiale, dar inima rămâne nesatisfăcută cât timp nu este într-o relație fericită cu Dumnezeu.

Nebunul egoist

În acest pasaj întâlnim de opt ori referire la persoana întâia (voi face, am, voi dărâma, voi zidi, voi aduna, roadele mele și bunurile mele, sufletului meu), de cinci ori cu privire la ceea ce va face și de două ori cu privire la ce posedă. Vedem cum, pe măsură ce bogățiile lui cresc, acest om își freacă bucuros mâinile: roadele mele, hambarele mele, bunurile mele, sufletul meu. Chiar nu realiza că tot ce poseda el venea de la Dumnezeu? Pentru că se gândea numai la sine însuși nu Îl recunoștea pe Dumnezeu ca fiind sursa oricărui dar bun.

Nebunul ambițios

Omul își urmărea planurile cu multă ambiție. Dorea să aibă siguranță pentru mulți ani și să ducă o viață cât mai confortabilă cu putință. Și urmărea acest scop cu mult entuziasm.

A fi ambițios sau entuziast poate fi o trăsătură de caracter pozitivă. Apostolul Pavel spunea: „De aceea ne şi străduim să-I fim plăcuţi, fie că suntem acasă, fie că suntem departe de casă“ (2 Cor. 5:9). Deci trebuie să ne punem problema pentru cine suntem plini de zel. Suntem noi ambițioși pentru Domnul și pentru lucrurile Lui sau depunem eforturi numai pentru ale noastre?

Nebunul cu vederea scurtă

Cât de solemnă este judecata lui Dumnezeu: „Dar Dumnezeu i-a spus: «Nebunule, în noaptea aceasta ţi se va cerea sufletul; şi cele pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?»“ Fermierul cel bogat nu putea lua cu el în eternitate nici un grăunte din toate hambarele lui pline. El își angajase toată energia pentru viața aceasta scurtă, dar era pierdut pentru eternitate. Cum îi mai puteau fi de folos după moarte hambarele pline cu lucruri de pe pământ? În nici un fel!

Concluzie

În lume sunt milioane de nebuni deștepți. Oameni pe care nu îi poți învăța nimic despre afaceri, care își cunosc temeinic domeniul lor. Dar, pe cât de deștepți sunt ei într-un domeniu, pe atât de naivi sunt pe de altă parte, pentru că nu realizează diferența dintre suflet și stomac. Fermierul și-a zis: „Și voi spune sufletului meu: Suflete, ai multe bunuri, strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mănâncă, bea, veselește-te!“ Oamenii pot trăi în case splendide, pot mânca la mese demne pentru un rege, dar sufletele lor să flămânzească în același timp.

Era fermierul cel bogat chiar așa de bun la calcule? Nu, pentru că bilanțul nu îi ieșea corect in final. Ce trist este că mulți oameni fac aceeași greșeală! Când este vorba de cele care țin de eternitate ei nu mai raționează cu bun simț ci, în mod repetat, lucrează nebunește.

Jim Elliot [N. tr.) Philip James Elliot, misionar, născut la 8 octombrie 1927, ucis la 8 ianuarie 1956 de indigeni din jungla ecuadoriană. Dar s-ar părea că aceste cuvinte au fost rostite cu mult înainte de Philip Henry (1631 – 1696).] scria: „Nu este nebun acela care dă ceea ce nu poate păstra pentru a câștiga ceea ce nu poate pierde“.

Moneda pierdută

Luca 15:8-10

Această istorisire este una din cele trei parabole care merg împreună. Toate trei spun despre bucuria lui dumnezeu când, în har, primește pe cineva care se pocăiește. În parabola noastră, o femeie care are zece monede pierde una dintre acestea. Când o găsește le invită pe prietenele și vecinele ei să se bucure împreună cu ea că a găsit-o. Femeia este o imagine a Duhului Sfânt, care lucrează cu oameni care sunt morți în păcate și fărădelegi. Aceasta simbolizează moneda, un obiect care nu are nici viață, nici sentimente. Așa eram noi înaintea lui Dumnezeu înainte de convertire (v. Ef. 2:1-3). Dar Duhul lui Dumnezeu a lucrat în inimile noastre prin Cuvântul lui Dumnezeu și ne-am pocăit și am primit viața prin credința în Isus Hristos.

Din această istorisire putem învăța ceva și cu privire la modul în care să lucrăm cu banii. Moneda poate să nu fi avut mare valoare în sine. Se poate să ne întrebăm de ce a fost căutată atât de intens. Dar cum cheltuiește o gospodină banii pentru întreținerea casei? Bagi de seamă dacă îți lipsește ceva din portofel? Pentru gospodine este de folos să țină evidențe simple cât cheltuiesc. Se poate întâmpla ca socotelile să nu iasă. Cum una ca asta? Căutăm atunci noi banul pierdut sau ne spunem: S-a dus, asta este, nu-mi mai bat capul cum. Dacă am cheltuit banul, atunci chiar să nu-mi pese pe ce l-am cheltuit?

Fiul pierdut

Luca 15:11-32

Tatăl celor doi fii este o imagine a lui Dumnezeu Tatăl. Fiul cel mai tânăr ilustrează modul în care omul s-a depărtat de Dumnezeu și s-a ruinat prin viața trăită în păcat. Din modul în care s-a întors aflăm ce se petrece în inima și în conștiința unei persoane care se convertește. Întocmai cum tatăl l-a îmbrățișat pe fiul pierdut, Dumnezeu Tatăl ne-a primit în har când ne-am întors la El mărturisindu-I păcatele. Fiul mai mare, pe de altă parte, îi reprezintă pe cei care se cred drepți și care sunt iritați de manifestarea harului divin.

Această istorisire a fost numită coroana sau perla tuturor parabolelor. Nu este ea oare o evanghelie în evanghelie? În același timp, ea cuprinde mai multe lecții cu privire la mânuirea banilor.

Ceea ce tatăl i-a dat fiului

Banii pe care tatăl i-a dat fiului reprezintă capacitățile naturale pe care fiecare persoană le-a primit de la Creator. Cu toate acestea, dorim să aplicăm acest cuvânt la situația dintr-o familie. Un fiu îi cere tatălui său moștenirea deși acesta este încă în viață. Cum am reacționa noi, ca părinți, dacă am avea o asemenea cerere de la copiii noștri? Mulți tați au foarte puțin timp pentru copiii lor pentru din cauza serviciului și carierei. În loc să-și facă timp pentru ei, tații cedează tentației de a compensa dându-le bani. Și nu prea se preocupă ce fac copiii cu banii. Cum sunt bani care vin ușor, copiii îi cheltuiesc cu ușurință. Citim că fiul cel tânăr, nu după mult timp, a strâns tot ce avea și s-a dus „într-o țară îndepărtată și și-a risipit averea trăind în destrăbălare“ (v. 13).

Ce face fiul cu averea

Ce face fiul cu moștenirea atunci când nu mai este sub influența tatălui? El a trăit făcând tot felul de excese, făcând ceea ce dorise dintotdeauna: să ducă o viață în lux. Așa că nu a trebuit mult timp ca să risipească tot ce avea. În acel timp a avut „prieteni“ din aceia care au simțit mirosul banilor și au vrut să stoarcă de la el cât mai mult. Odată ce banii s-au terminat, acei „prieteni“ au dispărut subit. Nimeni nu a fost alături de el când foametea s-a abătut asupra țării.

Deseori aceia care capătă pe neașteptate mulți bani, de exemplu o moștenire, nu apreciază aceasta așa cum se cuvine pentru că nu au muncit pentru acea avere. Deseori ei cheltuiesc cu ușurință totul, așa cum a făcut fiul pierdut. Banii sunt risipiți mult mai rapid decât ne-am gândi. Fără să ne dăm seama, de la abundență ajungem la lipsă. Fiul care se bucurase de tot felul de delicatese a ajuns să fie atât de flămând încât ar fi mâncat și ceea ce mâncau porcii, numai că nimeni nu-i dădea nici măcar acea hrană. Cu siguranță, este un avertisment solemn pentru cei care ar dori să trăiască din averea părinților lor și nu sunt pregătiți să muncească pentru a se întreține singuri.

Concluzii și consecințe

Când fiul și-a amintit ce bine o ducea atunci când era în casa tatălui său, el s-a întors acasă sperând să fie primit de tatăl său ca un argat plătit. Tatăl l-a văzut venind și l-a îmbrățișat. După ce fiul pierdut i-a mărturisit păcatele, el l-a primit din nou în casa lui, ca fiu.

Un copil îi poate face de rușine pe părinții săi prin gestionarea proastă a finanțelor. Trebuie oare ca aceasta să ducă la o ruptură definitivă între copil și părinți? Este gata fiul sau fiica să mărturisească înaintea lor păcatul? Sunt ei pregătiți să ierte? Poate că și noi am greșit ca părinți în această privință. Ne cerem noi iertare înaintea copiilor pentru aceste greșeli? Să ne întoarcem la exemplul pe care l-am văzut anterior în această carte: acela al fiului care a pierdut atât de mulți bani la cazino și a acumulat datorii așa de mari încât părinții lui au trebuit să vândă casa pentru a achita datoriile. Mișcat de iubirea părinților săi, el s-a pocăit de comportamentul lui complet greșit și și-a mărturisit păcatele înaintea lui Dumnezeu și înaintea lor. A fost restaurat la credință și acum Îl urmează pe Domnul, ca și părinții lui. Ce har din partea Domnului nostru! Acest har este disponibil și pentru noi.

Administratorul nedrept

Luca 16:1-13

Prin această parabolă Domnul ne învață cum trebuie să trateze un creștin bunurile materiale. El a folosit cadrul obișnuit al lumii. Administratorul acuzat risipea bunurile stăpânului. Consecința era: „nu mai poți fi administrator“ (v. 2), dar parabola ia apoi o întorsătură neașteptată. Stăpânul l-a lăudat apoi pe administratorul nedrept pentru că și-a făcut aranjamente pentru viitorul când el nu avea să mai aibă acea slujbă. A făcut aceasta reducând sumele pe care alții le datorau stăpânului său. Aceasta nu avea neapărat aprobarea divină, dar ideea urmărită este aceea de a investi ceea ce ai în prezent (căpătând favoare la datornicii stăpânului) pentru a-ți asigura viitorul. În acest sens el a lucrat cu înțelepciune.

Ce putem învăța noi de aici? În general noi lucrăm exact pe dos, sacrificând viitorul pentru prezent. Știm că vor creșe copiii și că s-ar putea să meargă la universitate. Ne-am pregătit noi pentru aceasta sau lipsa de prevedere le creează mari dificultăți să urmeze această cale?

Totuși, această parabolă merge dincolo de viața pe pământ. Domnul le-a spus ucenicilor Săi: „Faceţi-vă prieteni prind bogăţia nedreptăţii, pentru ca, atunci când se vor termina, să fiţi primiţi în corturile eterne“ (v. 9). Aceasta nu înseamnă că am putea cumpăra cerul cu bani. El le vorbea celor care erau deja ucenici. Mai curând ne spune să folosim banii și bunurile materiale spre gloria lui Dumnezeu, nu risipindu-le în mod egoist, ci folosindu-le spre binele altora. Nu putem lua banii în cer, dar îi putem folosi cu generozitate pentru Domnul. În viitor El ne va recompensa din belșug, după cum ne indică expresia „corturile eterne“. Suntem noi atât de înțelepți încât să investim bunurile pe care le avem acum pentru a căpăta o răsplată în viitor?

Încă un cuvânt despre „mamona nedreptății“. Această expresie înseamnă bani care sunt deseori câștigați sau folosiți în mod nedrept. Banul nu-și pierde gustul nedrept atunci când ajunge în mâna unui credincios. Dorim noi să slujim acestui mamona? Să nu uităm; „Nu puteți sluji lui Dumnezeu și lui mamona“ (v. 13).

Judecătorul nedrept

Luca 18:1-8

Scopul acestei parabole este enunțat în versetul 1: să ne rugăm neîncetat și să nu pierdem speranța. Putem recunoaște imediat aplicația practică a acestei istorisiri la viața noastră de rugăciune.

Dar ea are și un sens profetic. Rămășița credincioasă a poporului Israel va fi învățată în viitor, când va trece prin necazul cel mare, să Îl cheme pe Dumnezeu și să caute numai mântuirea Lui. Cuvintele de încheiere din versetele 7 și 8 pot fi înțelese numai profetic: Dumnezeu va lucra pentru a apăra drepturile aleșilor Săi atunci când Hristos Se va arăta cu putere și va elibera rămășița credincioasă, salvându-i din suferințe.

Trebuie să ne fie clar că judecătorul nedrept nu poate fi o imagine a lui Dumnezeu, care are cu totul alte motive decât acel judecător.

După aceste remarci introductive dorim să vedem ce principii cu privire la bani și la bunurile materiale putem desprinde din această parabolă.

Văduva insistentă

Văduvele ocupă în Biblie un loc important. Când Isus era pe pământ, oamenii disprețuiau deseori văduvele și căutau să profite de situația lor. Mulți oameni săraci nu aveau pe nimeni care să-i protejeze sau să-i întrețină. Dar Dumnezeu se gândea la aceste persoane și a dat instrucțiuni cum se cuvine să se poarte ceilalți față de ei, atât în perioada legii cât și în timpul harului (v. Ex. 22:21-23, 1 Tim. 5:3-16).

Parabola noastră nu ne spune ce problemă presantă avea văduva. Cineva o trata rău și ea avea nevoie de un judecător care să-i facă dreptate. Persistența ei a dat în final rezultate și ea a căpătat ceea ce merita. Le ajutăm noi pe văduvele noastre când au nevoi materiale? Le ajutăm atunci când ele nu se pot apăra? Să apărăm drepturile văduvelor și ale orfanilor chiar de azi.

Să te rogi în loc să te îngrijorezi

Poate că avem probleme cu banii și ne întrebăm cum vom plăti unele facturi. Când am călătorit în străinătate am întâlnit credincioși care deseori nu știau de unde vor face rost de mâncarea pentru următoarea lor masă. Dar Dumnezeu spune: „Deci nu vă îngrijoraţi, spunând: «Ce vom mânca?» sau: «Ce vom bea?» sau: «Cu ce ne vom îmbrăca?», pentru că toate acestea naţiunile le caută; pentru că Tatăl vostru cel ceresc ştie că aveţi nevoie de toate acestea“ (Mat. 6:31-32).

Ce privilegiu că îi putem spune Tatălui nostru ceresc de problemele noastre materiale! El știe de ce avem nevoie și ne va da la timpul potrivit.

Judecătorii dintre oameni

Cum reacționăm noi când oamenii ne nedreptățesc în mod repetat și caută să profite de pe urma noastră pentru că suntem creștini? Să îi dăm în judecată sau să lăsăm aceasta în seama Domnului? În 1 Corinteni 6:1-8, apostolul Pavel ne spune să nu acționăm în justiție pe alți credincioși înaintea necredincioșilor (adică a judecătorilor necredincioși). Între cei care sunt ai Domnului nu trebuie niciodată să fie procese; dacă suntem tratați incorect se cuvine să suferim răul și să îngăduim să fim escrocați (v. 7). Ca și Avraam, putem scoate în evidență nedreptatea care ni se face (v. Gen. 21:25), dar niciodată nu trebuie să luptăm în tribunal pentru drepturile noastre. Aceasta este valabil și atunci când alții ne cheamă la tribunal fără voia noastră.

În această privință Domnul Isus este exemplul perfect: „…care, fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa, ci Se încredinţa pe Sine Celui care judecă drept“ (1 Pet. 2:23).

Parabola minelor

Luca 19:11-27

Parabola talanților (Mat. 25:14-30) prezintă suveranitatea lui Dumnezeu prin aceea că robilor le sunt dați mai mulți sau mai puțini talanți. Dar, la întoarcerea Domnului, toți cei care au câștigat ceva primesc aceeași recompensă.

Parabola minelor vorbește despre responsabilitatea slujitorului de a folosi ceea ce i-a încredințat Dumnezeu. De aceea fiecare a primit o mină. Răsplata este însă diferită, robii fiind puși peste mai multe sau mai puține cetăți, în funcție de fidelitatea pe care a arătat-o fiecare în mod individual. Învățătura este clară: „Şi, chemând zece robi ai săi, le-a dat zece mine şi le-a zis: «Faceţi comerţ cu ele până când vin»“ (v. 13). Când va veni Domnul va trebui să-I prezentăm bilanțul și El va evalua ceea ce am făcut și va răsplăti fidelitatea noastră.

Robul cel rău a ținut mina și nu a folosit-o pentru Domnul lui pentru că nu Îl iubea și nici nu Îl cunoștea. Acesta îi reprezintă pe creștinii mărturisitori, care spun că Îl cunosc pe Hristos și pretind că Îi slujesc, dar care, de fapt, nici nu Îl cunosc și nici nu Îl iubesc. Asemenea oameni nu folosesc cunoștințele corecte pe care le au despre Dumnezeu pentru că nu Îl prețuiesc pe Isus Hristos așa cum se cuvine. Când va veni timpul pentru a încheia bilanțul, Însuși Domnul îi va condamna.

După această scurtă privire de ansamblu asupra sensului principal al parabolei ar mai fi câteva lecții cu privire la cum să fie folosiți banii.

Faceți comerț până voi veni

Domnul i-a încredințat câte ceva fiecărui credincios. Ce facem noi cu bunurile noastre materiale? Pentru cine lucrăm noi? Ținem cumva în buzunar tot câștigul nostru? Sau folosim pentru Domnul bunurile materiale pe care El ni le-a dat? Timpul în care facem comerț se va încheia când Domnul Isus va veni pentru răpire. Aceasta înseamnă că noi dorim să „răscumpărăm timpul“ pentru El deoarece El vine curând.

Băncile și dobânda

Domnul i-a spus robului cel rău: „De ce n-ai dat argintul meu la bancă, şi eu, venind, l-aş fi cerut cu dobândă?“ (v. 23) Și în zilele acelea existau bănci și dobânzi. Și schimbătorii de bani făceau afaceri profitabile, chiar dacă într-un loc unde nu se cuvenea. Domnul a trebuit atunci să lucreze energic împotriva lor, răsturnându-le mesele pentru că transformaseră templul într-o peșteră de tâlhari (v. Marcu 11:15-17). În zilele noastre băncile și bursele joacă un rol important în economie. Deși se poate să ne gândim cât de cinstite sunt unele lucruri care se fac în cadrul băncilor, noi nu trebuie să ținem banii „la saltea“ sau ascunși cumva, ci să-i punem unde aduc dobândă. Dar este bine să reținem că, cu cât este mai mare rata dobânzii, cu atât este mai probabil să pierdem investiția. Am avertizat deja asupra pericolului speculațiilor imprudente, care pot duce la pierderi (v. Ecl. 5:12-14).

Dobânda este menționată deseori în Vechiul Testament, începând din Exod 22:25. Deuteronom 23:19 vorbește despre dobânda aplicată la bani, hrană sau alte lucruri. Apoi Dumnezeu spune: „Să iei dobândă de la străin, dar de la fratele tău să nu iei dobândă, pentru ca Yahve Dumnezeul tău să te binecuvânteze în orice vei pune mâna în ţara în care intri ca s-o stăpâneşti“ (v. 20). Deși nu mai suntem sub lege, noi se cuvine să lucrăm după acest principiu în relațiile cu frații noștri în Domnul. Cuvântul avertizează împotriva cametei: „Cine îşi înmulţeşte averea prin camătă şi prin câştig nedrept o adună pentru cel care este milos cu cei săraci“ (Prov. 28:8). Camăta înseamnă a cere dobânzi extrem de mari sau a-i cere cuiva ceva în plus când dă înapoi ceea ce a împrumutat. Un creștin nu trebuie să facă nimic de acest fel.

Un principiu important

Cei de față au fost surprinși când mina i-a fost luată robului cel răi și i-a fost dată celui care avea deja zece mine. „Ei i-au spus: «Doamne, el are zece mine!»“ (v. 25). Răspunsul Domnului cuprinde un principiu important al lui Dumnezeu care se aplică la credincioși: „Pentru că, vă spun, oricui are i se va da; dar de la cel care nu are, şi ceea ce are i se va lua“ (v. 26). Când harul și revelația primită de la Dumnezeu produce în noi un răspuns al dragostei, Dumnezeu poate adăuga și mai mult har, pe care îl vom avea în gloria împărăției Sale. Dar, dacă nu prețuim cum se cuvine adevărul Lui, atunci vom pierde și lumina pe care am avut-o odată. De aceea ne îndeamnă apostolul să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu (v. 2 Cor. 6:1).