Acolo EU sunt în mijlocul lor – Introducere

Scrierea de faţă continuă într-o privinţă cartea mea Din întuneric la lumină. În aceasta am încercat să arăt calea pe care omul păcătos poate veni la Dumnezeul Cel sfînt. Faptul că această cale există şi că Hristos este Calea sînt realităţi cu o valoare infinită. Care este poziţia fiecăruia în parte, dacă alege sau respinge această cale, dacă hotărăşte asupra viitorului său, asupra ceru-lui sau iadului, aceasta este o altă problemă. Dar să presupunem – şi această presupunere a devenit în numeroase cazuri realitate îmbucurătoare – că harul lui Dumnezeu a reuşit să aducă un om de la întuneric la lumina Sa minunată, din moarte la viaţă, de la depărtare în apropierea Sa. Ce va face acest om acum?

Cel născut din nou a devenit un copil al lui Dumne-zeu care se bucură de iertarea păcatelor şi de nădejdea slavei lui Dumnezeu. Mai departe însă calea nu-i este clară. Să o parcurgă singur? Să meargă mai departe împreună cu „veacul cel rău de acum”? Nu, acest lucru nu este posibil, din moment ce Hristos a murit pentru el şi l-a „smuls” din lume (Galateni 1.4)! El înţelege această realitate. El priveşte în jur la alţii care au trăit acelaşi adevăr înaintea sa. Vede şi găseşte mulţi copii ai lui Dumnezeu care merg pe căi creştine cu totul diferi-te şi acest fapt îl încurcă mult. Este aproape de necu-prins numărul şi caracterul variatelor „biserici”, comunităţi şi grupări pe teren creştin. Care dintre ele este cea mai potrivită? Sau chiar şi această întrebare este falsă? Sau poate nu are nici o importanţă, nici cel puţin una secundară, pe ce cale merg creştinii, principalul fiind că ei sînt convinşi de această cale şi sînt fericiţi pe ea? Nu este datoria creştinului să respecte părerea celuilalt?

El însă citeşte şi cercetează Cuvîntul lui Dumnezeu şi nu găseşte nimic scris despre existenţa diferitelor biserici. Atunci se naşte în el întrebarea: a vrut Dumnezeu această multitudine de biserici creştine? El descoperă locul din Matei 18, care a dat titlul acestei cărţi. Dar ce înseamnă cuvîntul lui Hristos, că El este în mijlocul celor care sînt adunaţi pentru Numele Său? îi este indiferent dacă aici sau acolo stau la bază diferi-te mărturisiri de credinţă? În parte, învăţăturile se contrazic şi totuşi fiecare grupare are pretenţia că Hristos este în mijlocul ei. Este într-adevăr aşa?

Sînt întrebări peste întrebări care vin ca nişte şuvoaie tocmai peste cel întors de curînd. Dar şi cel care de mai mult timp se bucură că este copil al lui Dumnezeu, nu se va putea sustrage mult timp presiunii acestora, şi aceasta cu atît mai puţin cu cît dă mai multă importanţă Cuvîntului lui Dumnezeu. Poate că el a fost născut într-o anumită comunitate creştină şi părinţii au urmat acea cale. Dar această comunitate este cea adevărată? Odată se va vedea confruntat cu aceste întrebări, cînd va compara ceea ce vede în jurul său cu afirmaţiile Cuvîntului lui Dumnezeu. Această carte vrea să-l ajute pe fiecare copil al lui Dumnezeu să găsească răspunsuri la toate aceste întrebări – răspunsuri care să se bazeze nu pe părerile oamenilor, ci pe Cuvîntul lui Dumnezeu.

Nu vreau să ascund că acest complex de întrebări este de fapt unul dintre cele mai grele. A descrie însă drumul pe care un om păcătos poate veni la Dumnezeu şi poate obţine iertarea păcatelor sale este, în compara-ţie cu acesta, destul de uşor. Dar de ce sînt atît de grele aceste întrebări? Motivul se află oare în faptul că Sfînta Scriptură nu vorbeşte destul de clar despre aceasta? Desigur că nu! Dar ea nu este o carte de reţete, în care, pentru a rezolva diferite întrebări, se poate deschide la reţeta potrivită. Sfînta Scriptură trebuie să fie citită şi înţeleasă ca întreg şi aceasta presupune o serioasă muncă de cercetare atît a Vechiului cît şi a Noului Testament, în puterea şi dependenţa de Duhul Sfînt. Pe lîngă aceasta Dumnezeu îşi împărtăşeşte gîndurile Sale doar aceluia care vine la El într-o stare spirituală corespunzătoare, adică aceluia care este gata să asculte de El.

O piedică foarte serioasă în înţelegerea adevărului lui Dumnezeu o constituie prejudecăţile, părerile pre-concepute. Deseori ele sînt prezente în mod inconştient şi îşi au originea în lucrurile cele mai diverse, cum ar fi educaţia, formaţia, obiceiurile, tradiţiile, caracterul uman etc. Cuvîntului lui Dumnezeu i se opun tradiţii omeneşti, care în ochii multora au dobîndit un caracter obligatoriu şi au pretenţia autorităţii, datorită vechimii lor respectabile. Eliberarea de acestea este o lucrare foarte grea, deoarece este împotriva firii omeneşti. Dar tocmai acesta este un motiv în plus, prin faptul că înţelegerea acestei părţi a adevărului dumnezeiesc se manifestă adesea atît de greu şi este în legă-tură cu încercări adînci ale inimii. Totuşi sper în îndurarea lui Dumnezeu, că El va răspîndi lumină şi va da putere pentru slăvirea Aceluia care a murit pentru noi.

Am spus adesea: Dumnezeu nu-l mustră pe păcătos. Făcînd aceasta, El ar admite că păcătosul nu este chiar atît de pierdut. Dar pe copiii Săi îi mustră. El îi mustră în multe privinţe. Pentru a putea lua seama la aceste avertismente trebuie să învăţăm să înţelegem relaţiile pe care se bazează ele şi în care i-a adus El pe ai Săi. Şi tocmai acesta este punctul cu cele mai multe lipsuri: mulţi credincioşi înţeleg adesea doar incomplet în ce relaţii preţioase au fost aduşi cu Dumnezeu, cu Domnul Isus Hristos şi unii cu alţii, prin harul lui Dumnezeu.

De aceea dorinţa mea este – şi ei îi este dedicată prima parte a cărţii mele – să prezint aceste relaţii dumne-zeieşti în care se află adevăraţii creştini, spre deosebire de cei din Vechiul Testament care formau poporul lui Dumnezeu, poporul Israel. Aproape nimic nu este atît de important pentru înţelegerea celor ce urmează ca faptul de a învăţa să vedem deosebirile dintre căile lui Dumnezeu cu Israel şi felul Său de a lucra cu adevărata Biserică. Acesta este punctul de plecare al cărţii. Dacă am înţeles cu inima aceste deosebiri, atunci sînt create cele mai bune condiţii pentru a înţelege şi a preţui şi poziţia deosebită a Bisericii.

Astfel, prima parte a cărţii, în care este descrisă poziţia binecuvîntată a Bisericii lui Dumnezeu în aspectul ei corporativ, are un caracter mai mult de învăţătură. Ea constituie fundamentul neapărat necesar pentru a doua parte, cu un caracter mai mult practic. Prin aceasta nu vreau să spun că partea a doua nu conţine învăţătură. Dimpotrivă, în această parte însă voi vorbi despre problemele practice, pe care le-am atins mai sus – probleme legate de drumul comun al celor credincioşi. Împreună, cele două părţi vor oferi astfel o imagine cît mai cuprinzătoare despre natura propriu-zisă a adevăratei Biserici, pe de o parte şi despre formele ei de manifestare în practica strîngerii laolaltă, pe de altă parte.

Dar mai este un grup de credincioşi cărora doresc să mă adresez prin această carte. Ei sînt copii ai lui Dumnezeu, care doresc să ocupe un loc potrivit după Scriptură. Ei au avut posibilitatea să tragă foloase de nepreţuit din slujirea şi luptele slujitorilor Domnului, care au mers înaintea lor pe această cale. Prin această slujire, ei sînt „întăriţi în adevărul” pe care-l au (2 Petru 1.12). Dar tocmai ei au nevoie să li se aducă în permanenţă aminte de „aceste lucruri”, deşi în principiu le cunosc, ca să le fie trezită „mintea sănătoasă” (2 Petru 3.1). Poate că ei înşişi nu au trebuit să lupte niciodată pentru adevăr, se bucură însă de o mare lumină prin cei care au făcut-o. Mulţi au ajuns pur şi simplu prin naştere în acest loc şi în parte nici nu prea ştiu de ce merg pe această cale. Cine nu s-a văzut silit să lupte „pentru credinţa care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 3), nu se găseşte oare în marele pericol de a renunţa uşor la bunătăţile care, mai mult sau mai puţin, „i-au căzut în braţe”? „Cumpără adevărul şi nu-l vinde”, este îndemnul lui Dumnezeu (Proverbe 23.23) şi este dorinţa mea din inimă, să-i ajut pe aceşti credincioşi şi pe toţi copiii lui Dumnezeu să împlinească acest sfat.

Aş vrea să arăt cît de minunate sînt gîndurile lui Dumnezeu şi ce binecuvîntări sînt legate de preocuparea şi de ascultarea de ele. Faptul acesta, conducînd la adorare şi la o atitudine smerită, îi va feri pe aceşti fraţi şi pe aceste surori în Domnul de a se înălţa deasupra altora, care poate nu au avut privilegiul de a fi instruiţi atît de clar în Cuvîntul lui Dumnezeu ca ei. Adevărata cunoaştere a Domnului şi a Cuvîntului Său produce smerenie. Se poate să fii mîndru de ceva ce îţi aparţine doar prin har? Cînd ne este prezentat adevărul lui Dumnezeu, cînd lumina dumnezeiască străluceşte în viaţa şi în inima noastră, nu vom simţi cu putere că toţi au eşuat, mai mult sau mai puţin, în realizarea a ceea ce am recunoscut cu adevărat? Şi nu va trebui să recunoaştem că Domnul Isus nu poate fi mulţumit cu ocuparea formală de către noi a locului nostru potrivit? Credem cu adevărat în ceea ce a spus El? „Acolo sînt şi Eu în mijlocul lor” – într-adevăr promisiune de mare preţ! Dar poate că Domnul a fost de faţă şi noi nici nu am observat! Este permis ca aceasta să fie o stare de durată?

În acest context se mai impune o întrebare: nu este de trecut cu vederea pericolul că ne putem obişnui atît de mult cu lucruri de preţ, cu minunăţii, cu privilegii, datorită faptului că beneficiem ani de zile de ele, încît să nu mai însemne nimic deosebit pentru noi? Lucrul acesta nu trebuie să fie în nici un caz aşa. Cînd adevărul lui Dumnezeu nu mai are însă nici o influenţă asupra inimii noastre, deoarece am permis intrarea altor gînduri, atunci va fi aşa. În acest caz este doar o problemă de timp, cînd anume vom pierde lumina pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Să ne păzească Dumnezeu! O, de-ar reuşi să trezească în noi toţi o „gîndire curată”! Să binecuvînteze Dumnezeu, în harul Său, slabele străduinţe ale autorului şi să deschidă larg inima sa şi a cititorului pentru Sine şi pentru Cuvîntul Său şi să ne facă peste măsură de fericiţi în cunoaşterea Aceluia care ne-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru noi!