Viaţa celor dintâi creştini

Înainte de a cerceta mai departe istoria Adunării, aş vrea să spun ceva despre viaţa primilor creştini. Puterea Duhului Sfânt, care locuia în ei, nu se arăta numai prin darul vorbirii în limbi şi prin minuni: lucra în inimi şi făcea să se arate în cei credincioşi o viaţă din cer, care se arăta în afară prin roadele ei minunate. Pentru lume, era o mărturie mai puternică decât minunile pe care le făceau apostolii. Patru lucruri deosebite se văd mai ales în purtarea celor dintâi creştini. În primul rând, ei se ţineau numai şi numai de învăţătura apostolilor.Apostolii fuseseră trimişi de Domnul să vestească tot ce a făcut şi ce a învăţat El cât timp a stat pe pământ. Sfântul Duh aducea aminte de aceste lucruri; mai mult, El le descoperea adevărurile mântuirii în legătură cu jertfa Domnului Isus şi lucrarea Sa de har. Apostolii făceau cunoscut celor credincioşi ceea ce îi învăţa Duhul Sfânt, iar aceştia stăruiau în această învăţătură, lăsând la o parte tradiţia şi învăţăturile oamenilor.

În al doilea rând, cei dintâi creştini stăruiau în legătura frăţească. Ai o legătură strânsă cu cineva când te stăpânesc aceleaşi gânduri, aceeaşi dragoste şi aceleaşi simţăminte. Având aceeaşi ţintă, lucrezi împreună. Apostolul Ioan scrie creştinilor: „Părtăşia noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Isus Hristos” (1 Ioan 1.3). Erau deci gândurile şi simţămintele Tatălui cu privire la Fiul Său preaiubit şi cele ale Domnului Isus cu privire la Tatăl Său, simţăminte care prin Duhul Sfânt umpleau duhul şi inima apostolilor. Ucenicii, care învăţaseră de la ei să cunoască pe Tatăl şi pe Fiul, aveau aceleaşi simţăminte ca şi ei. Gânduri dumnezeieşti şi o dragoste sfântă umpleau de bucurie inimile lor.

Al treilea lucru, în care stăruiau cei credincioşi şi care era şi o mărturie despre părtăşia lor a unuia cu altul, era frângerea pâinii, adică sărbătoarea Cinei Domnului. Ştim că Domnul Isus, înainte de a Se înălţa la cer, chiar în noaptea în care a fost vândut, a rânduit Cina, ca o aducere aminte despre suferinţele şi moartea Sa pentru răscumpărarea alor Săi. Este dovada dragostei Sale mari pentru răscumpăraţii Săi, dragoste mai tare decât moartea. Credincioşii din Ierusalim luau parte la masa Domnului ca răscumpăraţi prin sângele Său şi ca mădulare ale aceleiaşi familii şi îşi aduceau aminte într-un gând de Cel care i-a iubit şi i-a mântuit. În sfârşit, cei dintâi creştini stăruiau în rugăciune.Rugăciunea arată că noi ne dăm seama de slăbiciunea, neputinţa noastră şi de nevoia ce o avem de harul şi ajutorul atotputernic al Dumnezeului nostru. Ea arată deci dependenţa noastră de El şi încrederea în El — siguranţa că ne ascultă şi vrea să ne asculte.

Acestea erau trăsăturile mai de seamă ale vieţii lăuntrice a celor dintâi creştini şi taina frumuseţii vieţii lor, ce se arăta în afară. Puterea lui Dumnezeu, arătată prin minuni, înfricoşa pe oameni; însă viaţa sfântă a ucenicilor influenţa asupra sufletelor, ca să le atragă la Domnul Hristos.

Întrucât în inimile ucenicilor era aceeaşi simţire, acelaşi gând şi aceeaşi dragoste, întrucât erau copii ai aceluiaşi Dumnezeu şi Tată şi răscumpăraţi de acelaşi Mântuitor, ei erau bucuroşi să se întâlnească şi să fie uniţi, arătând astfel înaintea lumii că ei erau una în Tatăl şi în Fiul, aşa cum ceruse Domnul Isus de la Tatăl Său (Ioan 17.21). Această viaţă de legătură strânsă şi de dragoste era o mărturie puternică, pentru ca lumea să creadă că Dumnezeu, într-adevăr, a trimis pe Fiul Său aici pe pământ. Dar vai! această arătare a unirii dintre credincioşii lui Dumnezeu de pe pământ nu mai există. Vrăjmaşul a reuşit s-o nimicească; ea nu se va mai vedea decât în slavă, când Domnul Isus Se va arăta cu cei răscumpăraţi ai Săi şi când lumea va cunoaşte că ei sunt iubiţi de Dumnezeu ca şi Domnul Isus (Ioan 17.23).

Iubirea de sine dispăruse din inima celor dintâi creştini: ce avea unul, avea şi altul. Alipirea de bunurile pământului, atât de puternică la Iudei, nu se mai vedea la aceşti credincioşi; ei aveau bunuri mai mari, bunuri cereşti şi veşnice. Ei nu puteau să sufere gândul că vreunul din mădularele familiei lui Dumnezeu ar putea să ducă lipsă, în timp ce ei ar trăi în belşug; de aceea îşi vindeau ogoarele şi averile lor, şi banii îi împărţeau după nevoie. Apostolul Ioan zicea mai târziu: „Cine are bogăţiile lumii acesteia şi vede pe fratele său în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în el dragostea de Dumnezeu?” (1 Ioan 3.17). Ce privelişte trebuie să fi fost aceasta pentru fariseii iubitori de sine, pentru saducheii iubitori de plăcerile acestei lumi, pentru toţi aceşti bogaţi egoişti, alipiţi de bunurile pământeşti! Ei vedeau acolo oameni care fuseseră ca şi ei iubitori de lume, dar care acum se lepădau de toate, ca să vină în ajutorul altora. Îi vedeau că nu sunt decât o inimă şi un suflet; nu era nimeni în nevoie printre ei: cel cu avere avea grijă de nevoile celui lipsit. Era puterea numelui Domnului Isus care aducea la îndeplinire acest minunat har, care aducea această dragoste adevărată.

Şi totul se petrecea cu o rânduială care se cuvenea casei lui Dumnezeu. Cei ce-şi vânduseră averile nu dădeau venitul în dreapta şi în stânga, după gândurile lor, îl încredinţau apostolilor, singurii care erau atunci în fruntea comunităţii creştine; iar aceştia, după înţelepciunea pe care le-o dăduse Dumnezeu prin Duhul Sfânt, dădeau fiecăruia după nevoile lui.

Printre cei care s-au lipsit de bogăţiile lor în folosul săracilor, Duhul Sfânt numeşte pe un Levit din insula Cipru, Iosif, pe care apostolii îl mai numeau şi Barnaba, adică „fiul mângâierii”. De ce a fost numit astfel? Scriptura nu ne spune, dar apostolii, dându-i acest nume, văzuseră fără îndoială că exemplul dat de el a fost o mare încurajare pentru Adunare. Vom vorbi mai târziu despre acest slujitor al lui Dumnezeu; dar deocamdată numele său ne face să ne aducem aminte de un alt Levit, care, văzând un rănit aproape mort, pe drumul său, a trecut pe lângă el fără să-l ajute. Era imaginea legii neputincioase să mântuiască pe omul pierdut prin păcat. În Barnaba vedem cum lucrează harul. El învăţase să cunoască pe Domnul Isus, care, fiind bogat în cer, S-a lepădat de toate ca să ne mântuiască; întocmai ca dumnezeiescul său Învăţător, Barnaba şi-a vândut toată averea ca să ajute pe cei săraci. Poate că va întreba cineva: „Sunt chemaţi şi creştinii din zilele noastre să-şi vândă averea şi să împartă banii la săraci?” Cuvântul lui Dumnezeu nu ne dă aceasta nicăieri ca o regulă de urmat. Era ceva pe care cei dintâi creştini îl făceau de bunăvoia lor. Dumnezeu a voit să arate prin aceasta puterea Duhului Sfânt în inimi şi, în acelaşi timp, gândul de căpetenie care, în toate vremurile, trebuie să însufleţească viaţa creştinilor. Acelaşi duh de dragoste, de lepădare de sine şi de râvnă ar trebui să fie şi în inimile noastre şi să se arate în simţămintele şi în faptele noastre faţă de alţii. Ceea ce scria Apostolul Ioan se potriveşte şi pentru noi: „Preaiubiţilor, să ne iubim unii pe alţii! Copilaşilor, să nu iubim cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul!” (1 Ioan 4.7; 3.18). Apostolul Pavel spune ucenicului său Timotei să îndemne pe bogaţi nu să-şi vândă averile, ci să nu se îngâmfe şi să nu-şi pună nădejdea în nişte bogăţii nestatornice, ci în Dumnezeu, care le dă; să facă bine, să fie bogaţi în fapte bune, darnici şi gata să simtă împreună cu alţii (1 Timotei 6.17-19). Vedem totodată, în atâtea locuri din Scriptură, că mai târziu s-au făcut strângeri de ajutoare printre creştini, pentru a se veni în ajutorul săracilor, deci ceea ce a avut loc la Ierusalim în cele dintâi timpuri ale Adunării a fost o arătare vie şi strălucitoare a influenţei adusă de dragostea dumnezeiască în inimă. Această arătare în afară era de neapărată nevoie în mijlocul unui popor firesc şi lipit de bunurile pământului, aşa cum erau Iudeii. Trebuia să li se arate că Hristosul şi Domnul ceresc Şi-a câştigat un popor însufleţit de o viaţă cerească. Viaţa acestor dintâi ucenici era o dovadă vie că Domnul Isus era sus şi răspândea în suflete viaţa de sus. Toate acestea erau împotriva nădejdilor iudaice despre un Mesia pământesc şi despre bucuriile de aici de pe pământ.

Aşa era viaţa celor dintâi creştini: avea ca ţintă dragostea pentru Domnul Hristos, care-i mântuise. Din această dragoste izvora o bucurie şi o smerenie a inimii, care se arătau în toate amănuntele vieţii lor zilnice, chiar în chipul cum îşi luau hrana.

O altă urmare a acestei vieţi cu Dumnezeu era lauda ce se înălţa din inima lor către Dumnezeul oricărui har. Ei mulţumeau pentru toate lucrurile. Ce deosebire faţă de viaţa lor de altădată, când erau apăsaţi de greaua povară a poruncilor după datina oamenilor, când nu se bucurau de pacea cu Dumnezeu şi nu-L cunoşteau ca Tată al lor! Acum erau fericiţi; tot poporul îi vedea şi nimeni nu-l putea opri să le dea dreptate. Viaţa lor sfântă, pusă în slujba Domnului şi veselă era o predică, de care Domnul Se slujea ca să mântuiască alte suflete şi să le aducă în Adunare.