Cea dintâi pătrundere a răului

Un om numit Anania şi soţia sa Safira intraseră în Adunarea creştină (Faptele Apostolilor 5.1-11). Poate că fuseseră atraşi în această mare mişcare de trezire care a avut loc, izbiţi de faptele minunate ale harului Domnului. Nimeni nu-i silea să-şi vândă averea, dar ei voiau să pară că sunt tot aşa de buni, de plini de râvnă şi darnici ca şi alţii. Astfel Anania a adus banii apostolilor ca şi cum ar fi fost întreg preţul vânzării; el însă oprise o parte din preţ, cu ştirea soţiei lui. Fără îndoială că făceau aceasta de teamă să nu ajungă săraci, dacă ar fi dat totul. Oricum, în inima şi în faptele lor era zgârcenie, prefăcătorie şi minciună.

Dar Anania şi Safira, care puteau să înşele pe oameni printr-o prefăcătorie dibace, uitaseră un lucru: că Dumnezeu e de faţă în Adunare şi că Adunarea este locuinţa lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt.

Pe Dumnezeu nu-L poţi înşela. Duhul lui Dumnezeu nu era de faţă numai ca să facă minuni şi ca să întoarcă suflete, sau numai ca să lucreze o viaţă sfântă în cei credincioşi, ci şi ca să dea pe faţă răul şi să-l judece în cei care mărturiseau că sunt creştini. Trebuia neapărat să se vadă că Dumnezeul cel sfânt era de faţă în Adunare şi că a înşela pe apostoli însemna a minţi pe Duhul Sfânt şi prin urmare pe Dumnezeu Însuşi.

Apostolul Petru, prin Duhul Sfânt, a priceput minciuna şi prefăcătoria lui Anania şi a dat pe faţă pe acela care îndemnase pe acest nenorocit om să facă un păcat aşa de mare: a dat pe faţă pe Satan, tatăl minciunii. Petru zice: „Pentru ce ţi-a umplut Satan inima, ca să minţi pe Duhul Sfânt?” (Faptele Apostolilor 5.3). Ce grozavă descoperire pentru Anania! Păcatul său este dat pe faţă înaintea tuturor, cum s-a întâmplat altădată cu cel al lui Acan (losua 7). Puterea lui Dumnezeu înmărmureşte inima lui Anania, judecata îl loveşte şi cade mort. Da, Dumnezeul nostru, Dumnezeul harului, este totodată Dumnezeul cel sfânt şi un foc mistuitor. Cam după trei ceasuri, Safira, fără să ştie de judecata lui Dumnezeu ce venise asupra soţului ei, vine şi ea în adunare. La întrebarea lui Petru: „Spune-mi, cu atât aţi vândut moşioara?” ea răspunde fără să şovăie: „da”, rostind astfel hotărât o minciună vădită. Ce uitare şi ce dispreţ faţă de sfinţenia şi starea de faţă a lui Dumnezeu! Mai vedem aici cum un păcat târăşte după el altul mai mare. Dar judecata nu întârzie. Petru rosteşte hotărârea: cade şi ea moartă la rândul ei!

Astfel, starea de faţă în Adunare a Dumnezeului Celui sfânt s-a arătat în chip vădit. Răul a fost dat pe faţă şi judecat, ca şi odinioară în tabăra lui Israel. Totodată, o mare frică a cuprins toată adunarea şi pe toţi cei care au auzit aceste lucruri.

Precum am văzut, Duhul Sfânt lucra cu multă putere în inimile celor credincioşi şi-i făcea plini de râvnă şi de lepădare de sine. Anania şi Safira, făţarnici şi mincinoşi, ar fi voit să se creadă însufleţiţi de aceste simţăminte, în timp ce îi stăpânea iubirea de bani. Dumnezeu a judecat acest rău şi l-a ridicat din Adunare. Dar Satan este totdeauna pornit împotriva Domnului Hristos şi împotriva a ceea ce Îi este scump. El împinsese pe Anania şi Safira să mintă şi-i târâse astfel în moarte. Această lovitură a Satanei împotriva Adunării a fost înlăturată prin puterea lui Dumnezeu. Se vedea că Dumnezeu era în mijlocul creştinilor şi Adunarea creştea mereu ca număr. Atunci Vrăjmaşul, ca s-o dărâme, a încercat un alt mijloc : a căutat să lucreze asupra firii păcătoase care este în noi şi să dea naştere, în inimile celor credincioşi, la gelozie şi invidie, simţăminte potrivnice harului: s-au ivit plângeri şi murmure. Mulţimea ucenicilor era alcătuită din Iudei, născuţi în Palestina şi vorbind limba siriană, şi din Iudei grecizaţi, adică Iudei veniţi din ţări străine, care vorbeau greceşte. Aceştia din urmă se plângeau că văduvele care se aflau printre ei erau trecute cu vederea la împărţirea ajutoarelor de toate zilele: murmurau împotriva Iudeilor din Palestina şi fără îndoială chiar împotriva apostolilor.

Ce putea să vindece acest rău, care ameninţa să aducă dezbinări în Adunare şi care ar fi nimicit acea frumoasă înţelegere dintre cei care la început erau o inimă şi un suflet?

Înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu erau acolo, ca să zădărnicească vicleşugurile Vrăjmaşului. Apostolii nu puteau să lase lucrarea de vestire a Evangheliei, să se ocupe de nevoile fireşti ale celor ce crezuseră. Trebuia să folosească timpul pentru rugăciune şi propovăduirea Cuvântului, două lucruri neapărat trebuitoare în viaţa oricărui slujitor al lui Dumnezeu, care doreşte ca lucrarea sa faţă de suflete să fie binecuvântată. Adunarea, după sfatul apostolilor, a ales deci şapte oameni, plini de Duh Sfânt şi înţelepciune, ca să împartă ajutoarele celor ce aveau nevoie. Aceşti oameni au fost înfăţişaţi apostolilor, care, după ce s-au rugat, şi-au pus mâinile peste ei, încredinţându-i astfel lui Dumnezeu şi unindu-se cu ei pentru lucrarea ce o aveau de îndeplinit.

Duhul Sfânt ne-a păstrat numele acestor şapte oameni, care sunt numiţi diaconi, cuvânt grecesc care însemnează slujitori. Aceste nume, care sunt greceşti, ne spun că toţi erau dintre cei care vorbeau greceşte, ceea ce ne arată duhul de har şi de bunăvoinţă care era în Adunare; era totodată un rod adus de Duhul Sfânt. Astfel vicleşugul şi truda Satanei de a lovi Adunarea au fost din nou date la o parte. El însă avea să-şi arate în curând furia şi să dea atacuri noi.