Cel dintâi martir

Cuvântul martir însemnează martor. Domnul Isus a fost numit „martorul credincios şi adevărat” (Apocalipsa 3.14), pentru că El, când a fost pe pământ, a dat mărturie despre Dumnezeu cu credincioşie şi potrivit cu adevărul. Toţi creştinii, tineri sau bătrâni, sunt chemaţi să fie martori pentru Domnul Hristos, mărturisind numele Său şi slujindu-I cu credincioşie; dar numele de martir s-a dat îndeosebi celor care, din dragoste pentru El şi pentru credinţa în numele Său, au suferit chinuri şi chiar moartea. Şi numărul acestora este destul de mare.

Satan, marele vrăjmaş al lui Dumnezeu, al Domnului Hristos şi al oamenilor, este totdeauna gata să facă rău. Cele două mijloace pe care le întrebuinţează, în acest scop, sunt viclenia sau minciuna şi violenţa. El, de la început este mincinos şi ucigaş (Ioan 8.44) şi totdeauna se slujeşte de inima rea a oamenilor, ca să aducă la îndeplinire planurile sale. El caută să ţină pe oameni sub puterea sa, dar, când unii au scăpat de el, crezând în Evanghelie, îşi dă silinţa, prin vicleşugurile sale, să-i facă să cadă în păcat, sau, şi mai mult, îndeamnă pe oamenii săi să prigonească pe sfinţi şi să-i omoare. Am văzut cum apostolii au fost întemniţaţi şi bătuţi pentru numele Domnului Isus şi cum Satan a căutat să introducă păcatul în Adunare, ademenind pe Anania şi Safira. Acum avem să vedem ce ne spune Duhul Sfânt despre omul care, cel dintâi şi-a dat viaţa pentru Domnul Isus.

E vorba despre Ştefan, unul din cei şapte bărbaţi aleşi ca să aibă grijă de împărţirea ajutoarelor la cei săraci din Adunare. El era plin de credinţă şi de Duh Sfânt, plin de har şi de putere. Nu se mulţumea numai să slujească la masa celor săraci, ci făcea în popor semne şi minuni mari şi, cu inima plină de dragoste pentru Domnul Isus şi pentru sufletele păcătoşilor, vestea Evanghelia. Astfel, Cuvântul lui Dumnezeu era primit şi crezut de mulţi oameni, numărul ucenicilor se înmulţea mult şi o mare mulţime de preoţi veneau la credinţă. Aceasta a întărâtat furia Satanei, care s-a slujit de Iudeii necredincioşi, pe care i-a îndemnat să omoare pe Ştefan, aşa cum mai înainte omorâseră pe Domnul Isus.

Unii din aceşti Iudei au început o ceartă de vorbe cu Ştefan, care căuta să aducă suflete la Domnul Hristos. Acest martor credincios al Domnului vorbea însă cu o înţelepciune dumnezeiască, nu cu una omenească; Duhul Sfânt de care era plin îl învăţa ce trebuia să spună. Cine putea să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el? Nimeni; aşa că vrăjmaşii, ruşinaţi de cuvintele lui, s-au năpustit asupra lui, l-au târât în faţa sinedriului, marea adunare a căpeteniilor poporului, şi acolo au adus împotriva lui nişte martori mincinoşi, care l-au învinuit că a hulit pe Dumnezeu şi pe Moise. Ştefan era acolo, înaintea acelei adunări măreţe, care avea ochii aţintiţi asupra lui; însă Duhul Sfânt umplea inima lui de gânduri cereşti. Strălucirea lucrurilor dumnezeieşti se răsfrângea pe faţa sa, încât vrăjmaşilor li se părea că văd faţa unui înger; într-adevăr, Dumnezeu trimisese în mijlocul lor un înger ca să le aducă înştiinţarea cea din urmă (înger înseamnă vestitor, sol).

Marele preot l-a întrebat dacă învinuirile aduse împotriva lui erau adevărate. Dar slujitorul lui Dumnezeu nu se gândeşte la el însuşi; el se gândeşte la slava Domnului şi la binele sufletelor. Ştefan n-a încercat să se apere şi să înlăture învinuirile vrăjmaşilor săi. El aminteşte Iudeilor istoria lor din clipa când Dumnezeu, Dumnezeul slavei, a ales şi a chemat pe Avraam, tatăl lor. Le aduce aminte de harul lui Dumnezeu ce s-a arătat necurmat, dar şi de răzvrătirile lor neîncetate împotriva unui Dumnezeu atât de răbdător şi bun; sfârşeşte apoi spunându-le: „Voi totdeauna vă împotriviţi Duhului Sfânt; ca părinţii voştri, aşa faceţi şi voi. Pe care dintre proroci nu i-au persecutat părinţii voştri? Au omorât pe cei care vesteau mai dinainte venirea Celui Drept, pe care acum voi L-aţi dat prins şi L-aţi omorât, voi, care aţi primit Legea dată prin îngeri şi n-aţi păzit-o!…” (Faptele Apostolilor 7.51-53).

Ştefan ar fi vrut să mai adauge câteva lucruri la cuvântarea sa, ca să-i facă să se căiască, dar ei, în loc să le pară rău, ca aceia care ascultaseră pe Petru în ziua Cincizecimii, s-au împotrivit încă odată Duhului Sfânt. Auzind cuvintele slujitorului lui Dumnezeu, îi tăia pe inimă şi scrâşneau din dinţi împotriva lui. Domnul, în harul Său, a voit să dea înaintea mai marilor poporului o măreaţă mărturie şi cea din urmă — şi în acelaşi timp, ca martorul Său credincios să fie sprijinit puternic în lupta sa hotărâtă împotriva vrăjmaşilor. Ştefan, plin de Duhul Sfânt şi de gândurile cerului, unde era Domnul său preaiubit, avea ochii aţintiţi spre cer. Şi deodată Dumnezeu îi deschide cerul. El vede slava lui Dumnezeu şi pe Domnul Isus, stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu. Ştefan nu putea să păstreze pentru el ceea ce îi umplea inima; trebuia să dea mărturie despre slava Domnului Hristos. El spune: „Iată, văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 7.56). Ceea ce a încurajat totdeauna pe martiri este privirea la Domnul Isus în slava Sa.

Pentru Iudei, aceasta era cea din urmă chemare. Domnul Isus era în picioare, gata să vină pentru ei, dacă ar fi crezut. Dar inimile lor se împietriseră. Ei şi-au astupat urechile, ca să nu mai audă glasul slujitorului lui Dumnezeu. Toţi, într-un gând, s-au năpustit asupra lui. Nici unul n-a ridicat glasul în sprijinul lui, ci l-au târât afară din cetate. Acolo l-au omorât cu pietre, ca să şteargă de pe pământ urma acestui martor, care făcuse să strălucească înaintea lor lumina dumnezeiască. Cei care l-au omorât şi-au pus hainele la picioarele unui tânăr, numit Saul. Ce făcea cel dintâi martir, când pietrele curgeau ploaie asupra lui ca să-l omoare? Se plângea, învinuia pe omorâtorii lui, cerea răzbunare? Nu. El privea la Domnul Isus şi era schimbat în chipul Lui. Gândul la Domnul Isus îi umplea întreaga inimă şi Lui şi-a încredinţat duhul. Dar, gândindu-se la Domnul Isus şi la cei care-1 omorau, şi-aduce aminte de ceea ce făcuse Domnul Isus, când a fost răstignit pe cruce. Acest iubit Mântuitor zisese: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23.34). Şi Ştefan se ridică de sub greutatea loviturilor şi, cu toate durerile ce le simţea în mădularele-i zdrobite, se aşază în genunchi şi, după exemplul dumnezeiescului său învăţător, strigă cu glas tare — toţi auzind această cea din urmă mărturie a dragostei: „Doamne, nu le ţine în seamă păcatul acesta!” (Faptele Apostolilor 7.60). Cele din urmă cuvinte ale lui sunt cuvinte de har.

După aceste cuvinte, cel dintâi martir a adormit. Ce dulce odihnă după suferinţele sale! Duhul său s-a dus la Domnul Isus, iar trupul, pe care nişte oameni temători de Dumnezeu l-au luat şi l-au îngropat, aşteaptă în mormânt clipa când Domnul Isus va veni şi când, la glasul Său, morţii în Hristos vor învia. Nu suntem chemaţi să murim loviţi cu pietre ca Ştefan, dar toţi suntem chemaţi să fim slujitori ai Domnului. Dacă vrem să domnim cu El, trebuie să-I slujim şi să suferim pentru El.