Istoria lui Saul

Marele prigonitor ajunge apostol al Neamurilor

Domnul voia ca vestea cea bună a mântuirii să fie adusă la cunoştinţa neamurilor, pentru ca acei care aveau să creadă să fie mântuiţi şi să intre în Adunare. Ucenicii, pe care prigoana îi izgonise din Ierusalim, s-au împrăştiat până departe şi au vestit Cuvântul lui Dumnezeu. Unii, venind în Antiohia, nu s-au mulţumit să vorbească numai Iudeilor, ci au început să predice Evanghelia şi Grecilor, cu alte cuvinte şi celor ce nu erau Iudei. Domnul a binecuvântat lucrarea lor. Filip, de asemenea, vestise Evanghelia etiopianului care crezuse în Domnul Isus şi fusese şi botezat.

Acesta era începutul marei lucrări de evanghelizare a neamurilor. Până atunci, neamurile fuseseră fără Dumnezeu şi fără nădejde (Efeseni 2.12) în lume; dar lumina strălucea acum şi pentru ele; Domnul Hristos, murind pe cruce pentru mântuirea tuturor, voise să atragă la El pe toţi oamenii. Când însă Dumnezeu vrea să înfăptuiască o mare lucrare, îşi alege un vas pe care-1 pregăteşte pentru acest scop. Aşa a fost ales Moise şi pregătit, ca să scoată pe Israel din Egipt; într-o vreme mai aproape de noi, în unele ţări, au fost aleşi Luther şi alţii, pregătiţi de Dumnezeu ca să aducă la îndeplinire, în Biserica decăzută, marea lucrare a Reformei. Pentru a vesti Evanghelia la neamuri, Dumnezeu a ales un om, pe care Şi l-a pregătit, pe care l-a înzestrat cu darurile trebuitoare şi pe care l-a chemat, prin harul şi puterea Sa, atunci când a sosit vremea. Acest om nu era păgân întors la Dumnezeu, ci un Iudeu; şi pentru a-Şi arăta slava şi harul Său atotputernic, Dumnezeu a ales pe Iudeul cel mai plin de râvnă pentru iudaism şi pe cel mai mare prigonitor al Domnului Hristos şi al ucenicilor Săi.

E vorba de tânărul Saul, care fusese de faţă la moartea credinciosului martir Ştefan şi care îşi dăduse încuviinţarea; acesta, plin de mânie împotriva creştinilor, îi urmărea şi în casele lor şi-i ducea în închisoare. Pe acest înfocat prigonitor l-a ales Dumnezeu, de la naştere, ca să facă din el unul din slujitorii Săi cei mai credincioşi, ca să fie vestitorul credinţei pe care mai întâi voia s-o nimicească. Vreau să înfăţişez aici istoria lui, istorie minunată, care ne arată puterea şi mărimea harului lui Dumnezeu lucrând într-un om, istorie strâns legată de cea a Adunării din cele dintâi timpuri; prin scrierile sale insuflate de Dumnezeu, acest slujitor credincios al Domnului continuă şi va continua până la sfârşit să înveţe şi să zidească Adunarea lui Dumnezeu.

Saul se născuse în Tars, un oraş din Cilicia, care e în fiinţă şi acum. Astăzi e un oraş de mică însemnătate, dar pe atunci era o cetate mare şi bogată, cu mulţi locuitori, cu o însemnată viaţă negustorească şi cu şcoli vestite. Deşi Iudeu, coborâtor din părinţi Iudei din seminţia lui Beniamin, Saul, prin naşterea sa, era cetăţean roman. Această stare îi aducea mari foloase. Cetăţeanul roman avea o stare deosebită în faţa legilor: nu putea fi pedepsit sau închis fără judecată; unele pedepse, cum erau bătaia cu biciul sau răstignirea, nu i se puteau da, şi el avea dreptul, în cele din urmă, dacă nu era mulţumit cu judecata, să ceară să fie judecat chiar de împăratul de la Roma. Nu ştim nimic despre părinţii lui Saul, decât că tatăl său fusese fariseu. Poate că n-au rămas la Tars, ci s-au mutat la Ierusalim, căci Saul însuşi spune că a fost crescut în acest din urmă oraş (Faptele Apostolilor 22.3). Avea o soră, al cărei fiu se afla în Ierusalim într-o împrejurare însemnată din viaţa lui Saul (Faptele Apostolilor 23.16). Acest tinerel auzise cum o ceată de Iudei se legaseră cu jurământ să ridice viaţa unchiului său şi a înştiinţat despre aceasta pe ofiţerul care-1 păzea pe Pavel. Dumnezeu Se foloseşte în felul acesta de acel tinerel, ca să scape viaţa slujitorului Său.

Unele rude ale lui Pavel sunt amintite de el în Epistola către Romani. Doi dintre ei, Andronic şi Iunia, erau credincioşi renumiţi prin lucrarea lor în Adunare. Trimiţându-le salutare, el îi numeşte „cu vază printre apostoli”. Se întorseseră la Dumnezeu înainte de el şi, ca şi el, erau închişi pentru Domnul. O altă rudă a lui Pavel, care de asemenea se găsea în adunarea din Roma, se numea Ierodion, dar nu ştim mai mult despre el (Romani 16.7,11). Observaţi cât de simple sunt toate în istorisirile Scripturii! Dumnezeu n-a lăsat nimic, în aceste scrieri sfinte, care să ne mulţumească doar curiozitatea.

Ne-ar plăcea să mai dăm câteva amănunte despre înfăţişarea din afară a lui Saul; aceasta însă nu-i de nici un folos lucrării pentru care îl pregătea Dumnezeu. Dumnezeu Se slujeşte de ceea ce n-are înfăţişare impunătoare în afară, de ceea ce este slab şi neputincios, aşa cum Se poate sluji de ce este mare şi frumos în afară. Nu ne este spus nimic despre înălţimea sau înfăţişarea Domnului Isus, nici despre ale vreunui apostol. În ce priveşte Saul, se pare că, după cum spune el însuşi, înfăţişarea sa din afară era lipsită de frumuseţe şi vrednică de dispreţ, şi că vorbirea sa n-avea nimic atrăgător (2 Corinteni 10.10; 12.7; 1 Corinteni 2.3; Galateni 4.14); însă puterea Domnului, care îşi face lucrarea prin acest vas fără înfăţişare deosebită în afară, se arată în chip foarte izbitor.

Dar dacă vasul pe care Dumnezeu îl pregătea ca să vestească Evanghelia departe, printre neamuri, n-avea o înfăţişare impunătoare, era înzestrat totuşi cu daruri sufleteşti: înţelepciune, cunoştinţe felurite, iar după întoarcerea sa la Domnul i se dăduseră cunoştinţe duhovniceşti şi înţelepciune duhovnicească, fără de care nu se poate pătrunde în lucrurile lui Dumnezeu. Fără îndoială că Saul fusese crescut, ca şi ceilalţi tineri Iudei, învăţând în şcoli să citească şi să cunoască Legea şi Talmudul. Cunoscuse apoi lucrările scriitorilor greci, a căror limbă se vorbea în Răsărit şi care este aceea în care s-a scris Noul Testament. Mai mult, era obiceiul la Iudei, chiar când tinerii erau bogaţi şi urmăreau să ajungă rabini sau învăţători ai Legii, să înveţe şi o meserie. Saul a învăţat şi el o meserie: facerea corturilor (Faptele Apostolilor 18.3). Îl vedem mai târziu, când vestea Evanghelia, lucrând în această meserie şi câştigând cele trebuitoare pentru el şi pentru tovarăşii săi de lucru (Faptele Apostolilor 20.34). Nu ştim la ce vârstă a venit la Ierusalim, dar în această cetate a fost crescut şi a învăţat, ca să ajungă rabin, la picioarele, adică sub grija şi autoritatea lui Gamaliel. Acesta era un învăţător vestit, respectat printre Iudei; el a luat partea lui Petru şi Ioan în sinedriu, când ceilalţi Iudei voiau să-i omoare. Saul a fost învăţat deci de Gamaliel după cerinţele Legii şi a ajuns plin de râvnă pentru Dumnezeu. El se deda cu sârguinţă învăţăturii şi înainta în ea mai mult decât mulţi de vârsta lui, fiind foarte plin de râvnă pentru tradiţia pe care învăţătorii Legii o adăugaseră la Cuvântul lui Dumnezeu, sub cuvânt că-l explică, dar adesea îl desfiinţa, aşa cum a spus Domnul Isus fariseilor.

Însă tânărul Saul nu se deosebea numai prin înţelepciune şi înaintarea în învăţătură; avea pe inimă să trăiască după învăţăturile Legii, cu un cuget curat şi-şi dădea silinţa să facă tot ce-i spuneau Legea şi tradiţia. Era deci fariseu, ca şi strămoşii lui. Fariseii erau, printre Iudei, partida cea mai credincioasă religiei lor, spre deosebire de saduchei, care credeau că nu mai e nimic dincolo de lumea văzută şi care iubeau mult bunurile acestei lumi. Fariseii deci păstrau şi păzeau cu grijă adevărurile mai de seamă despre judecată, despre o viaţă veşnică ce urmează după cea pământească şi despre existenţa lumii nevăzute de duhuri; pe de altă parte, păzeau cu mare grijă toate poruncile Legii şi cele adăugate de tradiţia bătrânilor. A păzi Legea era un lucru bun, dar, pentru cei mai mulţi, evlavia nu era decât o formă şi un mijloc de a atrage asupra lor privirile oamenilor. De aceea Domnul Isus îi numeşte făţarnici.

Saul nu era aşa. El era serios, plin de râvnă curată pentru Dumnezeu, iar în ce priveşte dreptatea după Lege, fără vină. Era cu toată inima pentru iudaism, pe care-1 socotea adevărata religie; stătea departe de deşertăciunile şi plăcerile lumii care-1 înconjurau şi voia să slujească numai lui Dumnezeu. însă râvna sa era oarbă: el nu se vedea un biet păcătos pierdut şi voia să dobândească mântuirea prin faptele sale şi prin râvna sa pentru Lege. Fără îndoială că el se afla la Ierusalim când Domnul Isus a fost prins, condamnat pe nedrept şi răstignit. El auzise deci vorbindu-se despre minunile şi învierea Lui. Însă, orbit de gândurile inimii sale şi ascultând de spusele învăţătorilor săi, învăţătorii Legii, ca şi ei, poate că pusese pe seama Satanei minunile făcute de Domnul Isus şi poate că dăduse crezare minciunii că ucenicii Lui I-au furat trupul, ca să se creadă că a înviat. Ca şi învăţătorii lui, credea că Domnul Isus ar fi voit să dărâme templul şi să desfiinţeze Legea şi că, din pricina creştinilor, Romanii voiau să nimicească neamul evreiesc. Şi Saul, fără să cerceteze dacă învăţătorii săi spuneau adevărul, a început să urască numele şi persoana Domnului Hristos. Prin aceasta, el urma povârnişul firesc al bietelor noastre inimi, care sunt vrăjmaşe lui Dumnezeu, deşi socotesc adesea că-I slujesc. Nu era nimic deci pe care Saul să nu creadă că trebuie să-l facă împotriva Domnului Hristos şi împotriva alor Săi. Îşi mai arătase el ura prin felul cum s-a purtat la moartea lui Ştefan, pe care o încuviinţase. Şi în loc ca vorbele pline de dragoste ale acestui martir, care murea, să-i atingă inima, i-au mărit şi mai mult furia împotriva creştinilor. Aşa e omul în starea sa de păcat şi chiar omul religios care n-are viaţa din Dumnezeu: se arată mai înverşunat decât lumea împotriva copiilor lui Dumnezeu. Dragostea Domnului Isus a întâlnit numai ură din partea Iudeilor; dragostea şi răbdarea ucenicilor nu întâlneau decât ură din partea lui Saul şi din partea mai marilor Iudeilor.

Saul începuse să prigonească pe creştini la Ierusalim: intra prin case, târa la închisoare bărbaţi şi femei, îşi dădea încuviinţarea când erau duşi la moarte şi îşi arăta toate silinţele să-i facă să hulească numele Domnului Isus. Cu alte cuvinte, îi prigonea peste măsură. Nemulţumit numai cu ce făcea în Ierusalim, a voit să urmărească pe creştini chiar şi în oraşele străine. În acest scop, a cerut de la marele preot şi de la bătrâni scrisori către sinagogile din alte cetăţi, să pună mâna pe creştini şi să-i aducă legaţi la Ierusalim ca să fie judecaţi. Toate acestea le făcea din neştiinţă, crezând că slujeşte lui Dumnezeu; dar aceasta nu-l scutea de răspundere. Neştiinţa nu dezvinovăţeşte pe cel care săvârşeşte răul. Chiar Pavel a recunoscut mai târziu că era un hulitor, un prigonitor, cel dintâi dintre păcătoşi, şi se învinovăţeşte cu durere că a prigonit Biserica lui Dumnezeu (1 Timotei 1.13; 1 Corinteni 15.9).

Cu toată religia şi dreptatea lui după Lege, cu tot cugetul său bun, Saul alerga pe calea largă a pierzării, când Domnul, pe care-L ura, a venit, în harul Său, să-l oprească şi să-1 mântuiască. Cum? Vom vedea în cele ce urmează.

Întoarcerea la Dumnezeu a lui Saul

Pe măsură ce Saul urmărea pe creştini, creştea şi ura sa împotriva lor şi, cum am mai spus, în pornirea lui nebună împotriva numelui Domnului Isus şi în dorinţa de a face să nu se mai audă pe pământ, a luat hotărârea să urmărească pe ucenicii Domnului într-alte cetăţi, pe unde i-ar fi putut găsi.

Printre aceste cetăţi era una foarte mare şi cu renume. Era Damascul, aşezat la vreo 240 km. spre miazănoapte de Ierusalim, cetate veche, despre care se vorbeşte de mai multe ori în Scriptură, chiar pe vremea lui Avraam (Geneza 15.2), şi care există şi azi. Are cam vreo 200.000 locuitori, dintre care a zecea parte sunt de religie creştină. Pe vremea lui Pavel, se găsea acolo un mare număr de Iudei, care aveau mai multe sinagogi. Printre ei se aflau şi ucenici ai Domnului Isus. Cum veniseră aici? Scriptura nu ne spune, însă poate că erau dintre aceia care se întorseseră la Dumnezeu în ziua Cincizecimii sau poate vor fi fost Iudei creştini care, după moartea lui Ştefan, au fost împrăştiaţi de marea prigonire care s-a ridicat împotriva lor.

Oricum ar fi, Saul, plin de gânduri de ură împotriva ucenicilor Domnului şi dorind să se ducă la Damasc, a cerut de la marele preot să-i dea, către sinagogile din această cetate, scrisori care să-1 încuviinţeze să pună mâna pe ucenicii Domnului Isus care s-ar fi găsit acolo. Voia să-i aducă legaţi la Ierusalim, pentru ca acolo să fie pedepsiţi. Nu e greu să înţelegem cât de bine va fi fost primită cererea sa de către mai marii poporului, care îşi arătaseră ura împotriva Domnului Isus şi-L dăduseră la moarte şi care omorâseră şi pe martorul Său credincios, Ştefan, ca unii care spunea despre Domnul Isus: „Nu vrem ca Omul acesta să stăpânească peste noi.”

Saul pleacă deci cu scrisorile sale. Ni-l închipuim urmându-şi drumul, frământând în minte gânduri de răzbunare împotriva acestor ticăloşi de nazarineni, care, credea el, voiau să desfiinţeze Legea şi să se împotrivească lui Dumnezeu; îl vedem rostind hule în el însuşi împotriva Domnului Hristos, pe care-L privea ca pe un înşelător. Dar nu-i fusese inima mişcată, când a văzut moartea atât de frumoasă a lui Ştefan? Nu. Aşa e inima omenească: oarbă şi împietrită. Cu toată strădania sa de a duce o viaţă curată, cu toată religia sa şi cu toate că-şi tot închipuia că e plăcut lui Dumnezeu, Saul alerga totuşi spre pierzare, pentru că lepăda pe Domnul Hristos. Dumnezeu avea însă gânduri de har faţă de Saul, iar Domnul Isus, pe care-L ura, îl urmărea de sus din cer cu multă iubire: Domnul nu voia să-l piardă, ci să-l mântuiască.

Saul mergea înainte pe drumul Damascului cu însoţitorii săi; poate că aceştia erau oameni daţi de marele preot ca să-1 ajute să aducă la îndeplinire planul său. Se apropia de cetate, când deodată, pe la amiază, ca iuţeala unui fulger, o lumină mai luminoasă decât a soarelui a strălucit împrejurul lui şi împrejurul celor care-1 însoţeau. Toţi, şi Saul împreună cu ei, cuprinşi de frică, au căzut cu faţa la pământ sub zguduirea puternică a acestei arătări cereşti. Din mijlocul acestei străluciri s-a auzit un glas. Cineva se afla în acestă lumină cerească, ce întrecea pe a soarelui, şi i-a zis: „Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti?” (Faptele Apostolilor 9.4). Era Cineva care cunoştea pe Saul, Cineva care vedea ce era în inima lui şi care-i urmărea toate mişcările împotriva ucenicilor Domnului Isus. Saul ştia că acest glas venea din cer; ştia şi că Dumnezeu locuieşte în nor, în întuneric; dar cine era Cel care locuia în această strălucire, în această slavă care-1 orbea? El nu ştia, dar îşi dădea seama că trebuie să fie mare şi puternic! Saul, doborât, culcat cu faţa la pământ, a întrebat: „Cine eşti, Doamne?” Recunoştea că Cel care-i vorbea era vrednic de acest nume. Şi ce mare trebuie să fi fost uimirea sa, înmărmurirea sufletului său, când a auzit un glas zicându-i: „Eu sunt Isus din Nazaret, pe care-L prigoneşti” (Faptele Apostolilor 22.8). Cel care îi vorbea din mijlocul slavei cereşti era Cel răstignit, Nazarineanul dispreţuit, Acela pe care Saul credea că nu-L poate urî de ajuns. N-a rămas deci în mormânt. Era Dumnezeu, oglindirea slavei Sale, Acela pe care Saul îl urmărea cu toată ura! Ce tulburare în inima fariseului fără cusur în ochii săi, care zăcea acum în ţărână! Toate lucrurile cu care s-ar fi putut lăuda în faţa oamenilor: purtarea lui bună, râvna pentru Lege, dreptatea lui însuşi, toate s-au nimicit. El era cel dintâi dintre păcătoşi, pentru că se împotrivise Fiului lui Dumnezeu care era în slavă. Şi aceşti credincioşi aşa de dispreţuiţi în ochii lui, erau atât de strâns uniţi cu El, încât erau una cu El; cine se atingea de ei, lovea chiar în Domnul Hristos!

Însă Domnul Isus, care a trântit la pământ mândria lui Saul şi l-a încredinţat despre starea lui de păcat, voia să-i spună altceva. Avea să-i vorbească despre har, dar aceasta se va petrece puţin mai târziu. Saul, trântit la pământ, umilit, recunoscând drepturile Domnului Isus asupra lui, întreabă cu supunere: „Ce să fac, Doamne?” (Faptele Apostolilor 22.10). Domnul nu-i spune, dar îi porunceşte să se ridice şi să meargă în Damasc. Acolo, cineva din acei pe care el îi dispreţuise trebuia să-1 înveţe pe el, ucenicul lui Gamaliel. Domnul voia să Se slujească de o unealtă a Sa, ca să vorbească lui Saul. Saul n-a aruncat înapoi cu piciorul împotriva ţepuşului, inima sa s-a supus: nu s-a împotrivit viziunii cereşti. S-a sculat de la pământ, însă strălucirea slavei cereşti îi luase posibilitatea de a vedea. Iată-l supus, pe el care nu se supunea şi care nu se călăuzea decât de gândurile sale; iată-1 slab, pe el care era aprins, dârz şi poruncitor. E zdrobit în toate privinţele. Cei care erau cu el l-au condus de mână la Damasc şi acolo, timp de trei zile, fără să vadă, fără să mănânce sau să bea, despărţit de lumea înconjurătoare prin pierderea vederii, rămâne singur cu Dumnezeu, aducându-şi aminte de descoperirea minunată pe care a avut-o şi, sub povara păcatului, se umileşte şi se roagă. Ce durere, ce căinţă! Ce nelinişte în sufletul său, văzându-se dezbrăcat de tot ceea ce crezuse că are preţ în faţa lui Dumnezeu! El se socotise drept, dar dreptatea sa nu era decât o haină mânjită. Cum să scape? Cum să fie mântuit?

Dumnezeu răspunde totdeauna acestor trebuinţe ale unui suflet ce se căieşte, acestor rugăciuni ale unei inimi zdrobite. Domnul Isus S-a descoperit lui Saul în slava Sa, ca să-i arate păcatul şi nimicnicia lui; acum caută să i Se arate în dragostea Sa, ca să-i câştige inima. Aşa lucrează Dumnezeu totdeauna.

În Damasc era un ucenic, numit Anania. Nu ni se spune nimic despre starea lui, nu ne este istorisit nimic despre viaţa sa, nici înainte, nici după întâmplarea care-1 pune în legătură cu Domnul Isus, pe care-L cunoştea.

Domnul Se adresează lui Anania şi acesta, fără să arate vreo teamă, fără să cadă la pământ, ca Saul, auzind acest glas ceresc, răspunde: „Iată-mă, Doamne!” (Faptele Apostolilor 9.10). Şi Domnul spune ucenicului Său să se ducă să caute pe păcătosul care se căieşte şi, dându-i vederea, să-i ducă vestea iertării. „El se roagă”, adaugă Domnul, vorbind despre Saul. Un om care se roagă şi a cărui rugăciune i-o primeşte Dumnezeu, este iubit de El. Ce har pentru Anania să fie ales să ducă o astfel de veste! Dar el nu cunoştea pe Saul decât ca pe un straşnic prigonitor al sfinţilor şi stă la îndoială, când e vorba să meargă să-1 caute. În toată nevinovăţia, el îşi mărturiseşte teama sa Domnului, care, plin de bunăvoinţă faţă de slăbiciunea ucenicului Său, îl linişteşte, spunându-i: „Du-te, căci el este un vas, pe care l-am ales ca să ducă numele Meu înaintea neamurilor, înaintea împăraţilor şi înaintea fiilor lui Israel; şi îi voi arăta tot ce trebuie să sufere pentru numele Meu” (Faptele Apostolilor 9.15,16). Anania ascultă de dumnezeiescul său învăţător şi se duce, ca vestitor al harului, să aducă la cunoştinţă lui Saul, păcătosului zdrobit, vestea bună a iertării, din partea aceluiaşi Domn care i Se arătase în slava Sa şi-l oprise în cale. Anania spune: „Frate Saul, Domnul Isus, care ţi S-a arătat pe drumul pe care veneai, m-a trimis ca să capeţi vederea şi să te umpli de Duh Sfânt” (Faptele Apostolilor 9.17). Apoi îşi pune mâinile peste el, şi numaidecât Saul vede pe trimisul Domnului. Dar în timp ce i-a venit vederea trupului, a dobândit şi vederea sufletului, care l-a făcut să recunoască în Domnul slavei pe Mântuitorul răstignit ca să-i ridice păcatele, pe Fiul lui Dumnezeu, care l-a iubit şi S-a dat pentru el. Mai târziu, putea să spună cu tărie: „O, adevărat şi cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: „Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (1 Timotei 1.15). Saul este botezat şi intră în Biserica lui Dumnezeu pe care o prigonise şi pe care voise s-o nimicească; ajunge astfel un slujitor plin de râvnă. Primeşte Duhul Sfânt, care, adeverindu-i împreună cu duhul său că este copil al lui Dumnezeu, îl umple de putere pentru slujba ce o avea de îndeplinit. Se uneşte cu ucenicii care erau în Damasc şi pe care voia să-i arunce în închisoare, şi vesteşte cu îndrăzneală în sinagogi că Isus este Fiul lui Dumnezeu.

Ce schimbare! Aceasta este minunea harului Domnului Hristos, care a iertat pe cel mai mare păcătos şi a câştigat inima cea mai îndepărtată de El, ca să facă din acest om ucenicul cel mai credincios, slujitorul cel mai devotat.