Istoria lui Corneliu

Petru deschide Neamurilor uşa împărăţiei cerurilor

Saul, despre a cărui minunată întoarcere la Dumnezeu am vorbit mai înainte, fusese ales de Dumnezeu să ducă neamurilor Evanghelia. Apostolul Petru însă este cel care, după porunca Domnului, le deschide cel dintâi uşa mântuirii. Domnul Isus îi spusese încă de când era pe pământ: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ, va fi legat în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat în ceruri” (Matei 16.19). În ziua Cincizecimii, Petru deschisese Iudeilor împărăţia cerurilor, vestindu-le iertarea păcatelor în numele Domnului Isus; acum căuta să facă părtaşi la aceeaşi binecuvântare şi pe neamuri, adică pe cei care nu erau Iudei.

Pentru aceasta însă Petru avea nevoie de o poruncă anume din partea lui Dumnezeu, căci Iudeii n-aveau nici o legătură cu neamurile; ei credeau că binecuvântările cereşti li se cuvin numai lor şi chiar Petru încă nu înţelesese că Domnul voia ca iertarea păcatelor să fie vestită în numele Lui tuturor neamurilor, nici faptul că Domnul Isus, prin cuvintele: „când voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine însumi pe toţi” (Ioan 12.32), înţelegea orice neam de pe pământ. Crucea este aceea care a surpat zidul dintre Iudei şi păgâni (neamuri), arătând că şi unii şi alţii erau păcătoşi şi că aveau deopotrivă nevoie de un Mântuitor.

Acest fapt însemnat al primirii neamurilor în Biserica sau în Adunarea creştină a avut loc în Cezareea, nu în Ierusalim, şi avem să vedem ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu în privinţa aceasta.

Oraşul Cezareea era aşezat pe ţărmul mării, spre miazănoapte-apus, la o depărtare de 120 Km. de Ierusalim. În timpul de faţă i se mai văd ruinele; pe vremea apostolilor însă era mare şi însemnat. Acolo era reşedinţa guvernatorului roman şi tot acolo se afla reşedinţa administraţiei civile şi militare a ţării. Puţini Iudei se statorniciseră acolo; era deci un oraş mai mult păgân; totuşi avea un loc însemnat în orânduirile Domnului.

În acest oraş se găsea un ofiţer roman, cu numele Corneliu. El era cucernic şi temător de Dumnezeu, fără a fi, cu toate acestea, un prozelit iudeu. Nu ştim de unde i-o fi venit cunoştinţa despre adevăratul Dumnezeu; poate că îi căzuseră în mână scrierile Vechiului Testament. În acea vreme se găseau printre păgâni multe suflete dezgustate de slujirea la idoli şi pe care Dumnezeu le pregătea pentru lucruri mai bune. Cunoştinţa despre un singur Dumnezeu şi Creator al lumii se răspândea prin Iudeii împrăştiaţi, iar sufletele acestea o primeau cu râvnă.

Evlavia lui Corneliu se vedea în viaţa sa. Întreaga lui casă se temea de Dumnezeu ca şi el; ba chiar în ceata sa de ostaşi avea soldaţi cucernici: dovada influenţei pe care o avea asupra celor din jur. El făcea multe milostenii poporului şi se ruga totdeauna lui Dumnezeu. Aceste două lucruri, iubirea faţă de aproapele şi dependenţa de Dumnezeu arătau clar evlavia sa. Mai mult, tot neamul iudeilor îl vorbea de bine. El era departe de a-i dispreţui sau de a-i prigoni, cum făceau cu bucurie Romanii. Corneliu ne aminteşte pe celălalt sutaş roman, care a venit să ceară Domnului vindecarea robului său bolnav şi care a dat Domnului Isus prilejul de a vesti mai dinainte intrarea neamurilor în împărăţia cerurilor.

Corneliu era deci un om cu inima îndreptată spre Dumnezeu; dar nu în aceasta stă mântuirea: Corneliu nu era mântuit prin evlavia, milosteniile şi rugăciunile sale. Însă Dumnezeu, care începuse o bună lucrare în el, voia s-o şi isprăvească şi l-a făcut să audă vestea bună a mântuirii în Domnul Hristos.

Într-o după amiază, pe la ora trei, pe când postea şi se ruga în casa sa, a văzut lămurit, într-o viziune, un om cu o haină strălucitoare, stând înaintea lui. Era un înger sfânt al lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu l-a trimis ca răspuns la rugăciunile sale. Îngerii sunt duhuri slujitoare, slujitori pe care Dumnezeu îi întrebuinţează spre binele celor ce sunt pe calea mântuirii.

Îngerul nu era însărcinat să vestească Evanghelia lui Corneliu, ci să-i facă doar cunoscut pe omul pe care Dumnezeu l-a ales pentru aceasta. Aceasta era o înştiinţare fericită pentru sutaşul roman. „Corneliu”, îi zice îngerul. Corneliu s-a înfricoşat de această arătare neaşteptată în locul retras unde se ruga. „Ce este, Doamne?” întreabă el, cunoscând că acela care-i vorbea era un trimis al cerului. „Rugăciunile şi milosteniile tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu şi El Şi-a adus aminte de ele” (Faptele Apostolilor 10.4), îi spune trimisul ceresc. Dumnezeu răspunde totdeauna la rugăciunea sinceră. El îşi are ochii îndreptaţi asupra celor care au inima curată şi care lucrează cu credincioşie, după cunoştinţa pe care o au despre El. Cei care se tem de El, îi sunt plăcuţi. Începutul înţelepciunii este frica de Domnul (Proverbe 9.10).

Ce era deci cu rugăciunea lui Corneliu, pe care i-a ascultat-o? Vedem din cele ce urmează. Corneliu dorea să cunoască mai bine pe Dumnezeu; el avea sete de mântuire şi Dumnezeu venea să răspundă acestor nevoi ale inimii sale. Îngerul îşi urmează vorbirea, zicându-i: „Trimite dar la Iope şi cheamă pe Simon, zis şi Petru; el găzduieşte în casa lui Simon, un tăbăcar, lângă mare; când va veni el, îţi va spune cuvinte prin care vei fi mântuit tu şi toată casa ta” (Faptele Apostolilor 10.6; 10.32; 11.13,14). Aşadar, Corneliu dorea să fie mântuit.

Îndată ce a plecat îngerul de la el, Corneliu, cu inima plină de tulburare, de bucurie şi de recunoştinţă faţă de acest Dumnezeu aşa de bun, care-i ascultase rugăciunea, a trimis la Iope două din slugile sale şi un ostaş cucernic, după ce le-a istorisit tot ce i s-a întâmplat. Ce apropiere sufletească era între acest stăpân şi slugile sale! Aceasta, fiindcă toţi se temeau de Dumnezeu.

Iope sau Iafa, la vreo 50 Km. spre miazăzi de Cezareea, era un oraş foarte vechi, aşezat într-o câmpie bogată şi roditoare. Se aminteşte de el şi în cartea lui Iosua, ca fiind în stăpânirea seminţiei lui Dan (Iosua 19.46). Era port la mare, cu oarecare însemnătate; acolo, pe vremea lui Solomon şi a lui Ezra, erau aduse lemne de cedru din Liban pentru facerea templului (2 Cronici 2.16); acolo, prorocul Iona s-a suit într-o corabie (Iona 1.3) ca să fugă departe de faţa Domnului de care nu voia să asculte. În zilele noastre, oraşul şi portul există şi astăzi şi au o însemnătate destul de mare.

Iată acum în ce fel a fost condus Apostolul Petru la Iope.

Pe când vizita adunările din Iudeea, a ajuns în Lida, oraş numit altădată Lod şi aşezat la vreo 20 Km. de Iope, pe drumul Ierusalimului. Şi acum e un orăşel înfloritor, înconjurat cu bogate grădini de măslini, de rodii, smochini şi alţi pomi, în mijlocul unui ţinut foarte bogat. Acolo a vindecat Petru, în numele Domnului Hristos, un om olog numit Enea, care zăcea de opt ani. Acesta a fost mijlocul de care S-a servit Dumnezeu ca să atragă la Evanghelie un mare număr de locuitori din Lida şi din Sarona. Astfel creştea Adunarea creştină. Însă Petru trebuie să meargă să-şi îndeplinească lucrarea la Iope. Dumnezeu voia să-Şi arate şi în acest oraş harul şi puterea Sa minunată; iată de ce împrejurare S-a servit, ca să ducă acolo pe apostol. În adunarea din Iope era o femeie evlavioasă, cu numele Dorca. Viaţa sa era predată în întregime Domnului. Ea se îngrijea de săraci, cărora le făcea o mulţime de milostenii, iar văduvelor sărace, pentru care lucra, le făcea cămăşi şi veşminte. S-a îmbolnăvit şi a murit; dar, cum vom vedea, moartea ei, o mare încercare pentru ucenici, trebuia să fie pentru arătarea slavei lui Dumnezeu. Aşa este totdeauna cu încercările pe care le trimite Dumnezeu copiilor Săi. Creştinii din Iope auziseră că Petru era în Lida, la o mică depărtare de ei şi numaidecât au trimis să-1 cheme, spunându-i jalea în care se aflau. Petru a ajuns la Iope, a fost dus în camera de sus, unde se găsea trupul Dorcăi, înconjurat de văduve, care plângeau pe prietena lor, plecată dintre ele. Apostolul, simţind împreună cu cei îndureraţi, ca şi odinioară cerescul său Învăţător, a scos afară toată lumea şi, singur cu Domnul său, Îl rugă să-Şi arate puterea şi să mângâie pe cei care plângeau, precum altădată mângâiase pe văduva din Nain, pe Marta şi Maria. Petru ştia că rugăciunea sa are să fie ascultată, căci Domnul îi zisese: „Orice veţi cere în numele Meu, voi face” (Ioan 14.13). Întorcându-se spre trup, a zis: „Tabita (sau Dorca), scoală-te” (Faptele Apostolilor 9.40). Şi cea moartă a fost adusă la viaţă. Toată cetatea Iope a aflat de această arătare minunată a puterii lui Dumnezeu, prin mijlocirea apostolului, şi mulţi de acolo au crezut în Domnul. Petru a mai rămas în mijlocul credincioşilor din acest oraş câteva zile şi aici, la Simon curelarul, aveau să-1 găsească trimişii lui Corneliu.

Pe când se apropiau de Iope trimişii lui Corneliu, Petru s-a suit să se roage pe acoperişul casei, pe la vremea prânzului. L-a ajuns foamea şi, pe când îi pregăteau mâncarea, a văzut, într-o răpire sufletească, cerul deschis şi un vas ca o faţă de masă mare, legată cu cele patru colţuri, coborându-se lângă el şi având înăuntru animale cu patru picioare, târâtoare de pe pământ şi păsările cerului, toate necurate după Lege, a căror carne nu trebuia s-o mănânce un Iudeu. În acelaşi timp, s-a auzit un glas din cer, spunând lui Petru: „Petre, scoală-te, taie şi mănâncă!” Petru, ca un Iudeu credincios, a răspuns: „Nicidecum, Doamne, căci niciodată n-am mâncat ceva întinat sau necurat”. Şi glasul i-a zis a doua oară: „Ce a curăţit Dumnezeu, să nu numeşti întinat”. Lucrul acesta s-a făcut de trei ori (Faptele Apostolilor 10.11-16). Prin aceasta Dumnezeu voia să arate apostolului însemnătatea celor ce voia să-1 înveţe. La început, el însă n-a înţeles ce însemnează această viziune.

Dumnezeu nu l-a lăsat, ci a căutat să-i arate lămurit despre ce este vorba. Trimişii lui Corneliu sosiseră în acea clipă la poarta casei şi întrebau dacă Simon, zis şi Petru, găzduieşte acolo. În acelaşi timp, Duhul Sfânt i-a zis: „Iată că te caută trei oameni; scoală-te, coboară-te şi du-te cu ei fără şovăire, căci Eu i-am trimis” (Faptele Apostolilor 10.19-20). Duhul Sfânt călăuzea în chip sigur pe slujitorul lui Dumnezeu în slujba pe care avea s-o împlinească. Acest lucru era de neapărată nevoie într-o împrejurare ca aceasta, căci apostolii, Iudei credincioşi, ţinând încă la tradiţie, n-ar fi voit nicidecum să meargă la un păgân, fără să aibă o poruncă lămurită din partea lui Dumnezeu. Petru deci s-a coborât şi a ascultat cuvintele spuse din partea lui Corneliu. Atunci a înţeles el ce înseamnă viziunea pe care a avut-o; a văzut că zidul dintre Iudei şi neamuri a fost dărâmat şi că aceşti păgâni, socotiţi necuraţi şi înfăţişaţi prin acele animale, din care n-ar fi voit să mănânce, erau curăţiţi chiar de Dumnezeu, ca să aibă şi ei parte de harul mântuirii.

Petru a găzduit pe slujitorii lui Corneliu în noaptea aceea, iar a doua zi a plecat cu ei, însoţit şi de şase fraţi din Iope (Faptele Apostolilor 11.12). În felul acesta, el avea mai mulţi martori ai lucrării pe care Dumnezeu, în marea Sa îndurare, avea s-o facă în folosul bieţilor păgâni, cufundaţi până atunci în întuneric şi în umbra morţii, fără Dumnezeu şi fără nădejde în lume.

Ce se petrecea la Cezareea? Corneliu nu voia să se folosească singur de înştiinţarea pe care i-o trimitea Dumnezeu prin Petru. El şi-a strâns rudele şi prietenii de aproape. Când avem cu adevărat pe inimă mântuirea sufletului nostru, dorim ca şi alţii să audă Evanghelia, ca şi noi. Când Petru a intrat în casă, Corneliu i-a ieşit înainte şi i s-a aruncat la picioare, ca să i se închine. Dar apostolul l-a ridicat, spunându-i că şi el nu e decât un om. Închinarea se cuvine numai lui Dumnezeu. Petru urmează pe Corneliu în locul unde erau adunaţi cei ce doreau să audă vestea bună. A început să le spună că el, ca Iudeu, n-ar fi putut să vină la ei, dar Dumnezeu i-a arătat că nu trebuie să socotească pe nici un om necurat. Apoi i-a întrebat cu ce gând au trimis după el. Corneliu i-a istorisit viziunea pe care a avut-o şi a încheiat cu cuvintele: „Am trimis îndată la tine şi bine ai făcut că ai venit. Acum dar, toţi suntem aici, înaintea lui Dumnezeu, ca să ascultăm tot ce ţi-a poruncit Domnul să ne spui” (Faptele Apostolilor 10.33). Corneliu avea simţământul stării de faţă a lui Dumnezeu şi o puternică dorinţă de a auzi Cuvântul Lui! Aceasta a fost o întâlnire binecuvântată, căci Sfântul Duh a lucrat cu putere prin cuvântul apostolului. Petru a început să recunoască, în adevăr, în faţa ascultătorilor săi dintre neamuri, că „Dumnezeu nu este părtinitor, ci că, în orice popor, cine se teme de El şi practică dreptatea, este primit de El” (Faptele Apostolilor 10.34, 35). Apoi le-a vestit Evanghelia, vestea bună cu privire la Domnul Isus Hristos, Domnul tuturor, al neamurilor şi al Iudeilor. Le-a spus cum Dumnezeu a trimis fiilor lui Israel vestea bună a păcii prin Domnul Isus Hristos; cum Domnul Isus din Nazaret, uns cu Duhul Sfânt şi cu putere, umbla din loc în loc făcânt bine şi vindecând pe cei care erau apăsaţi de Diavolul; cum Iudeii L-au dat la moarte pe cruce, dar totodată, cum Dumnezeu L-a înviat din morţi şi L-a rânduit judecător al celor vii şi al celor morţi. Petru termină cuvântarea sa atât de simplă prin cuvintele: „Toţi prorocii mărturisesc despre El că oricine crede în El, primeşte prin Numele Lui, iertarea păcatelor” (Faptele Apostolilor 10.43). Oricine, nu numai Iudeii, ci şi neamurile sunt cuprinse în acest cuvânt.

În timp ce Corneliu şi prietenii săi ascultau cele din urmă cuvinte ale lui Petru, care vesteau harul lui Dumnezeu, fără îndoială că au fost cuprinşi de bucurie în inimile lor şi au crezut, căci Petru încă vorbea, când Duhul Sfânt S-a coborât peste cei ce-l ascultau. Se putea spune despre ei ca despre Efeseni: „Şi voi, după ce aţi auzit cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt, care fusese făgăduit” (Efeseni 1.13).

Iudeii veniţi din Iope cu Petru s-au mirat când au văzut că neamurile s-au făcut părtaşi la acelaşi har ca şi ei; dar nu puteau să aibă îndoială în privinţa aceasta: puterea Duhului Sfânt se arăta în aceşti credincioşi de curând, prin faptul că vorbeau în limbi străine şi li se deschisese gura ca să slăvească pe Dumnezeu. Fiind pecetluiţi cu Duhul Sfânt, ei făceau parte din adunarea creştină, întocmai ca şi Iudeii. Petru a poruncit să fie botezaţi în numele Domnului Isus Hristos, fapt care era semnul văzut al primirii în Adunare.

Petru îşi îndeplinise sarcina cu privire la neamuri; el le deschisese uşa şi acum Dumnezeu, prin slujba lui Pavel şi a altora, voia să aducă în Biserică o mare mulţime de oameni dintre neamuri, care trăiseră până atunci în neştiinţă despre Dumnezeu.