Germania în secolele XVII-XVIII – Pietiștii și Moravii

Alianţele politice dintre prinţii protestanţi au adus în curând urmări nenorocite. Domnul însuşi spusese: „împărăţia Mea nu este din lumea aceasta” (Ioan 18.36). înleremia 17.5-7 se spune: „Blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul. Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul şi a cărui nădejde este Domnul.” Luther nu înceta să vorbească în acest fel.

Doborât pentru moment de loviturile violente care i-au fost date, catolicismul îşi ridica acum capul şi a ştiut să profite cu dibăcie de punctele slabe pe care le vedea la adversari. În timp ce biserica romană se mândrea, şi ea putea să facă acest lucru, cu unitatea doctrinară care n-a încetat s-o caracterizeze, tot mai multe dezbinări se făceau printre rândurile reformatorilor. Lutheranii şi calviniştii nu se înţelegeau asupra unor puncte de seamă, între altele asupra cinei. Calvin şi Zwingli se opuneau pe bună dreptate teoriei făcută de Luther în această privinţă. Asupra unor fapte de acest fel, nu se putea ajunge la un compromis; adevărul nu admite aşa ceva.

Catolicii sinceri, care erau numeroşi, nu puteau să nu-şi dea seama şi să recunoască ticăloşiile care caracterizau biserica lor. Ei mărturiseau chiar unele greşeli de doctrină; astfel, un partid important dintre ei critica puterea acordată papalităţii. Aceste împrejurări au provocat o încercare de reformă, făcută chiar de catolici. Se vor găsi câteva amănunte cu privire la acest subiect, în capitolul care tratează despre consiliul de la Trent. Dar ataşamentul de tradiţie a triumfat asupra încercărilor liberale; departe de a fi zdruncinată, autoritatea papală ieşea din încercare mai viguroasă ca niciodată.

Încurajat de acest rezultat favorabil, catolicismul a început o ofensivă energică pentru a căuta să câştige terenul pe care-l pierduse, în Germania, înainte de toate. Trebuie spus că, deşi protestanţii erau aici în aparenţă numeroşi, aceasta rezulta din nişte cifre adesea îndoielnice cu privire la calitatea întoarcerii lor la Dumnezeu. Potrivit practicii timpului, mulţi n-au îmbrăţişat reforma decât sub presiunea prinţilor lor. Se socotea normal ca poporul să practice acelaşi cult ca suveranul său. Erau, cu toate acestea, multe suflete evlavioase, desigur mântuite şi însufleţite de dorinţa de a asculta de învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu. Dar la marea mulţime nu era decât formalism, pentru care motiv misionarii catolici au putut căpăta cu uşurinţă victoria.

Suveranii protestanţi stăruiau în orbirea lor. Şi-au mărit mult cercul alianţelor, în aşa fel încât, mai târziu, au ajuns să ceară şi ajutoare străine, chiar la unii prinţi catolici, ca regele Franţei, despre care ştiau că este de veacuri pornit contra Austriei, pionul bisericii romane în Germania. împăratul şi-a arătat zelul de a lucra la fel şi astfel Germania, împărţită în două câmpuri, a ajuns locul unui război crâncen care a durat 30 de ani (1618-1648), atât religios cât şi politic, dar al cărui studiu nu intră în cadrul acestei cărţi. Vom spune numai că protestanţii se slăbeau ei înşişi, din cauza rivalităţii dintre ei; astfel, faptul că Ferdinand al V-lea, electorul palatin şi şeful ligii era calvinist, împiedica pe prinţii lutherani să mai adere la această ligă, între care şi electorul de Saxa, unul dintre cei mai zeloşi apărători ai protestanţilor. Trist spectacol al unei case dezbinate împotriva ei însăşi, pentru că cei care o locuiau nu căutau lucrurile care i-ar fi putut uni, adică interesele Domnului, şi au dat primul loc, în preocupările lor, lucrurilor de aici de pe pământ, mai ales invidiilor personale dintre ei.

Războiul de 30 de ani a lăsat Germania ruinată. Provincii întregi erau transformate în pustietăţi. Unele sate au cunoscut scăderea populaţiei lor de la 600 la 20 locuitori. Oraşe bogate şi înfloritoare au fost pustiite şi n-au rămas în ele decât grămezi de ruine; numai era nici comerţ, nici industrie. Haite de lupi alergau pe câmpii, fără ca să se găsească cineva să le vâneze. Tara a căzut într-o semibarbarie si nu si-a revenit din această stare mizeră şi îngrozitoare, decât după ani îndelungaţi.

S-ar fi putut crede că această criză dureroasă să fi vorbit conştiinţelor celor care i-au fost martori. „Când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea” — se spune în Isaia 26.9. Din nenorocire, în Germania n-a fost aşa. Formele exterioare ale evlaviei au rămas, este adevărat, dar tăgăduindu-li-se puterea (2 Timotei 2.5). Se sacrifica totul pentru nevoile momentului; grija materială era mai presus de toate. Din ce în ce mai mult, oamenii se retrăgeau în ei înşişi, fără să se smerească înaintea lui Dumnezeu, pentru catastrofa prin care trecuseră şi pe care au adus-o asupra lor, datorită uşurătăţii lor, a nepăsării lor faţă de o viaţă de sfinţenie, fără să-şi aducă aminte că Dumnezeu este Cel care dă toate bunurile, atât cele materiale cât şi cele spirituale.

Raţiunea omenească pretindea să ia locul credinţei. în loc de a primi, cu toată simplitatea, adevărul aşa cum îl descoperă Cuvântul lui Dumnezeu, s-a luat obiceiul de a se tot căuta greşeli. „Dacă cineva nu se ţine de cuvintele sănătoase, de cele despre Domnul nostru Isus Hristos şi de învăţătura potrivită cu evlavia, este plin de mândrie şi nu ştie nimic, având boala cercetărilor fără rost şi a certurilor de cuvinte din care se nasc: invidia, certurile, cuvintele jignitoare, bănuielile rele, zadarnicele ciocniri de cuvinte ale oamenilor stricaţi la minte, lipsiţi de adevăr şi care socoteau că evlavia este un izvor de câştig. Negreşit, evlavia însoţită de mulţumire este un mare câştig” (1 Timotei 6.3-6). Aceste cuvinte s-au împlinit întocmai în Germania din secolul al XVII-lea: peste tot nu erau decât discuţii teologice cu caracter foarte ascuţit şi nesfârşite. Lutheranii şi restul reformaţilor continuau să se mănânce între ei. Deja din timpul vieţii lui Luther, un grup al aderenţilor săi s-a ţinut într-un mod stricat de învăţătura lui, în timp ce se forma un partid de împăciuire sub influenţa lui Melanchton. Acesta din urmă lucra la unirea celor două câmpuri care împărţeau protestantismul; unii dintre partizanii lui se gândeau chiar la o înţelegere cu catolicii. În timpul vieţii lui Luther, aceste direcţii au rămas în faşă, dar după moartea sa a izbucnit războiul între cele două tendinţe. Lutheranii stricţi s-au arătat de o violenţă extremă; au mers până acolo încât au făcut să fie decapitată căpetenia partidei opuse.

Lucru jalnic era că se dezbăteau de la catedră astfel de lucruri în loc de a se urma exemplui dat de apostolul Pavel, care scria Galatenilor: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva, decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos” (6.14). De asemenea, nu se mai urmărea mântuirea sufletelor, nici zidirea lor, era mare agitaţie doar pentru nişte forme găunoase, doar ca să se pună reguli ortodoxe, reguli făurite de cler, fără a se ţine seama de învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu. Acesta ajungea să fie tot mai mult părăsit. Nu se mai inspirau oamenii din el pentru a găsi o direcţie în viaţă. Se înţelege de la sine că moralitatea generală scădea în mod serios. În locul îndreptăţirii prin credinţă, ei propovăduiau îndreptăţirea print-un anumit crez. Aceste lupte lăuntrice, fără nici un rezultat, au sfârşit prin a doborî sufletele evlavioase. Puţin câte puţin, unii au început să caute izvorul de la început, din care se adăpaseră înaintaşii lor. Au fost abateri, exagerări, în noua mişcare. Ea a fost ca o reformă a reformei germane, rezultată dintr-o cunoştere aridă şi pur intelectuală, fără ceva bun pentru zidire. Printre aceşti creştini evlavioşi şi devotaţi sunt două nume de reţinut: al lui Spener şi al lui Francke.

Spener (1635-1705), originar din Alsacia, a fost pastor la Strasburg, apoi la Frankfurt. În acest din urmă oraş, activitatea sa şi-a luat caracterul definitiv. Prima lui predică a fost cu privire la textul bine cunoscut: „Cel drept va trăi prin credinţă” (Romani 1.17; Habacuc 2.4). Părea că se aude din nou glasul lui Luther, spunând cu toată puterea sa de convingere că Isus este: „piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului. În nimeni altul nu este mântuire, pentru că nu este sub cer alt nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi” (Faptele Apostolilor 4.11-12); adevăruri elementare, dar care trebuiau din nou scoase la lumină. Spener n-a încetat să propovăduiască aceste adevăruri, nu numai în acea zi de început, ci în tot timpul vieţii sale. Cu un curaj extraordinar, el înfiera păcatele epocii sale: formalismul, răcirea unui mare număr, părăsirea dragostei dintâi, dezonorarea aruncată asupra numelui Domnului şi asupra mărturiei creştine. Mai mult, el arăta remediul necesar acestei stări de lucruri şi a adus astfel o minunată trezire spirituală. El înţelegea, de asemenea, nevoia de a construi, în mod solid, edificiul care se ridica pe ruinele deja strânse. Pentru aceasta, lucru nemaiauzit în acel timp, invita pe creştini să se adune între ei, fără nici o autoritate omenească, sub privirea Domnului Isus şi călăuzirea Duhului Sfânt, ca să se roage împreună, să citească din Cuvântul lui Dumnezeu şi să-1 cerceteze. Mulţi dintre aceşti creştini au realizat progrese de seamă în lucrurile lui Dumnezeu. La alţii, din nenorocire, elementul omenesc a luat-o înainte, dezvoltând un spirit îngust şi plin de mândrie spirituală. S-au produs mai multe dezordini şi, peste câţiva ani, Spener a văzut el însuşi nevoia de a întrerupe aceste adunări, care totuşi aduseseră bogate binecuvântări.

Mai târziu, a primit o chemare la Drezda, în calitate de predicator al curţii. El şi-a continuat acolo lucrarea începută la Frankfurt. În afară de aceasta, izbit de profunda ignoranţă a populaţiei, a început să instruiască pe oameni atât în cunoş-tinţele elementare, cât şi în adevărurile evangheliei. Şi-a atras, în felul acesta, batjocura marilor personaje printre care se mişca şi care spuneau că electorul şi-a chemat la postul de predicator, pe un mic învăţător de şcoală. Exemplul râvnei lui a câştigat pe studenţii de la Universitatea din Leipzig, dintre care unii au organizat adunări frăţeşti de zidire, ca acelea care avuseseră loc la Frankfurt. Ele au ajuns la aceleaşi excese şi pentru aceleaşi cauze. Studenţii întorşi la Dumnezeu au început să arate dispreţ faţă de ştiinţă, să arunce în foc cărţile profesorilor lor, să se distingă prin nişte costume şi maniere ieşite din comun. Spener, din partea lui, îi dezaproba cu severitate. Aceste ciudăţenii au făcut ca aderenţii săi să capete numele de Pietişti, poreclă care dă de înţeles, în mod obişnuit, un fel îngust de a privi lucrurile şi o purtare curioasă.

Spener a ajuns în dizgraţie, pentru că a adresat electorului o scrisoare în care îi făcea o mustrare destul de tare, cu totul îndreptăţită pentru purtarea lui. Prinţul (adică electoral) mai întâi a primit acea dojană, dată cu toată dragostea care se potriveşte unui creştin. Dar oamenii de la curtea lui, care în cea mai mare parte nu-l sufereau pe Spener din cauza sincerităţii cu care le reproşa greşelile, au luat acest pretext ca să-l discrediteze pe lângă suveran (prinţul elector). Acesta a jurat că nu va mai merge să-1 asculte pe evlaviosul predicator, iar Spener a fost fericit să accepte o chemare de la Berlin, unde şi-a sfârşit viaţa. Până la sfârşit, el a avut de suferit atacurile aspre care i le-a adus felul ciudat de a se purta al aderenţilor săi, de care pe nedrept îl făceau pe el răspunzător.

Deşi avea o constituţie delicată şi era deseori bolnav, Spener a făcut o lucrare din cele mai însemnate: a lăsat 123 de volume. Corespondenţa lui foarte extinsă îl obliga să scrie mai mult de o sută de scrisori pe an. Nu-şi îngăduia nici o clipă de odihnă. Se spune că, în şapte ani, n-a avut decât de două ori răgaz să intre în grădina sa; drumurile necesare pentru numeroasele vizite pe care le făcea, îi ţineau loc de plimbare. În fiecare zi punea deoparte timp pentru rugăciune. Pe patul de moarte, pentru că unul dintre prieteni amintea de binele pe care-l răspândise în jurul său, l-a întrerupt cu aceste cuvinte: „Eu n-am nici un merit, nici unul, nici unul, decât acela pe care îl găsesc în Isus Hristos, prin îndurarea lui Dumnezeu. Din tot binele pe care El mi l-a dat să-l fac, nu-mi atribui absolut nimic. Din toate acestea nu-mi rămâne decât sentimentul lipsurilor mele.”

Augusto-Hermann Francke (1663-1727) era cu 30 de ani mai tânăr ca Spener. Dotat cu frumoase aptitudini intelectuale, şi-a făcut studiile la Leipzig, unde a intrat în legătură cu pietiştii şi a asistat la adunările lor. Dar ştiinţa şi dorinţa de a ajunge celebru îl atrăgeau puternic. Totuşi Domnul veghea asupra lui. Într-o zi avea de pregătit o predică despre Ioan 20.31.,Aceste lucruri au fost scrise pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând în El, să aveţi viaţa în numele Său.” Fusese invitat să vorbească despre adevărata credinţă, dar a fost cuprins de o nelinişte pe care n-o putea spune, pentru că simţea că tocmai aceasta îi lipsea. Se întrebase, în mai multe rânduri, dacă Biblia avea într-adevăr dreptul să fie numită „Cuvântul lui Dumnezeu”. „În acea clipă solemnă — istorisea el mai târziu — mi-am văzut toată viaţa desfăşurându- se înaintea mea, aşa cum ai privi un oraş dintr-un turn înalt. Păcatele mele mi se prezentau în faţa ochilor aşa de clar, încât le-aş fi putut număra, şi în curând am descoperit izvorul acestor păcate, adică pretinsa mea credinţă sau mai degrabă necredinţa mea, care nu slujea la altceva decât să mă facă să mă înşel singur.” Atunci a îngenuncheat şi a strigat către Dumnezeu, cu toată puterea sufletului său: „Dumnezeule, descopere-Te şi mie şi mântuieşte-mă!” Cererea n-a aşteptat mult; o pace divină a coborât în sufletul lui şi a alungat într-o clipă toate îndoielile. I se părea că până atunci ar fi trăit într-un vis. “Am primit în inima mea siguranţa harului lui Dumnezeu în Domnul Hristos şi am simţit că pot să numesc pe Dumnezeu, Tatăl meu. Toată tristeţea, toată neliniştea mi-a fost luată; un torent de bucurie mi-a inundat sufletul.”

Francke a fost profesor mai întâi la Leipzig, unde a ţinut un curs deosebit de renumit despre epistolele lui Pavel; avea mai mult de trei sute de ascultători şi acest succes a trezit gelozia altora. La Erfurt, ca pastor, nu s-a temut să vestească Evanghelia în toată simplitatea ei, fără s-o însoţească de un comentariu filozofic, potrivit obiceiului colegilor săi; de aceea, el a provocat bănuieli şi a trebuit să părăsească oraşul în patruzeci şi opt de ore; se vede şi de această dată că adevărul curat enervează, supără pe cei care se complac în întunecimile greşelii. Puţin după aceea, sub influenţa lui Spener, Francke a primit o chema-re la Halle, ca pastor într-o mahala a oraşului şi în acelaşi timp ca profesor de greacă şi de limbi orientale la Universitate. Toată învăţătura lui tindea să-i facă pe studenţi să citească Biblia; el a avut asupra lor o influenţă atât de binecuvântată, încât Halle n-a întârziat să câştige renumele că formează predicatori sinceri Evangheliei şi cu totul devotaţi pentru răspândirea adevărului.

Caractertul înfocat al lui Francke l-a împins şi într-o altă direcţie. Printr-un testament se dădea voie pastorului din Halle să primească şi să crească un orfan, acasă la el. în loc de unul, i s-au prezentat patru şi toţi au fost primiţi. în anul următor erau cincizeci. Francke a trebuit să se gândească la construirea unei case; a cumpărat una în apropiere de adunare, apoi o a doua, dar acestea nu erau de ajuns. Tot capitalul pastorului consta într-o „mare credinţă”. Şi ea n-a fost înşelată. „Săptămână de săptămână, lună după lună — spunea el — Domnul mi-a trimis mici daruri, care erau aproape constante.” Francke a ajuns să construiască o clădire la care erau să fie adăugate altele. Pe frontispiciu se vedea un vultur, înălţându-se spre soare, cu această inscripţie: „Cei care se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă şi nu obosesc, umblă şi nu sunt extenuaţi” (Isaia 40.31). La moartea lui Francke, orfelinatul număra 134 copii. De asemenea, el a înfiinţat un mare număr de şcoli şi diverse instituţii de învăţământ.

Însufleţit astfel de o dorinţă aprinsă de a fi folositor semenilor săi, el nu uita lucrul de căpetenie: toate străduinţele lui tindeau să înveţe pe cei pe care îi avea sub conducerea sa, singurul lucru care trebuie: „Partea cea bună care nu li se va lua” (Luca 11.42). Deseori, fiind prins de mari greutăţi, fie materiale, fie morale, credinţa sa, foarte simplă, aproape copilărească, i-a adus un puternic sprijin şi a servit de exemplu binefăcător celor din jurul lui. Deşi n-a fost scutit de unele greşeli ale pietismului strict — de exemplu că sufletul, pentru a se întoarce la Dumnezeu, trebuie mai întâi să treacă prin amarul disperării şi să fie părăsit de Dumnezeu, cum a fost Domnul Hristos pe cruce — Francke a fost un martor credincios şi devotat al lui Dumnezeu. Susţinut de puterea Lui, el a rămas la ceea ce este scris, ceea ce învăţase. Astfel, toată viaţa a dat o mărturie grăitoare a convingerilor lui.

Am văzut, în altă parte, că Domnul, în credincioşia Lui, a păstrat o mărturie printre creştinii din Moravia, urmaşi ai celor ce-l cunoscuseră pe Ioan Huss. Dar persecuţia ameninţa totdeauna. Ei nu se puteau aduna decât în ascuns, pentru că erau constrânşi să facă mărturie de catolicism, asistând la ceremoniile bisericii oficiale. Din această cauză ei sufereau foarte mult în cugetele lor şi s-au hotărât să-şi părăsească patria, de îndată ce Dumnezeu le va arăta un loc potrivit ca să le asigure un adăpost liniştit. În 1722, Zinzendorf, un tânăr conte saxon, întors la Dumnezeu de puţin timp şi plin de râvnă de a face ceva pentru Domnul, le-a oferit să vină să se stabilească pe pământurile lui. Ei au primit cu mare plăcere propunerea lui, în care vedeau un răspuns la rugăciunile lor neîncetate. Ţinutul care le-a fost fixat, la poalele colinei Hutberg, }n curând s-a umplut de numeroase case, aliniate pe străzi, bine amenajate şi înconjurate de grădini pline de flori. Noul oraş a primit numele de Herrnhut (ocrotirea Domnului).

Pierzându-şi foarte de timpuriu tatăl — un om foarte evlavios — Zinzendorf fusese crescut în aceleaşi principii de bunica lui; Spener îi fusese educator. Nu avea decât patru ani când deja şi-a arătat dorinţa de a sluji Domnului. „Ceea ce făcea cea mai adâncă impresie asupra inimii mele — istorisea el — era ceea ce ni se spunea despre dragostea tatălui meu pentru Mântuitorul răstignit.” El a rămas credincios acestei amintiri şi Dumnezeu S-a servit de ea pentru a-1 pune la adăpost de sistemele filozofice care năpădiseră în Germania. Nu atinsese încă vârsta matură, când poziţia sa era deja precizată. „M-am hotărât cu tărie — spunea el — să-mi îmbogăţesc mintea cu toate cunoştinţele omeneşti pe care le voi putea avea la îndemână, dar totodată, în chestiunile de ordin spiritual să ascult — înainte de toate — de glasul inimii mele, dând mărturie adevărului şi să alung, fără şovăire, orice doctrină care ar fi contra acestui adevăr.”

El şi-a ţinut cuvântul şi, lăsând la o parte subtilităţile filozofice, a privit spre Domnul, pentru a primi ajutorul Lui, în vederea unei activităţi demne de Evanghelie: „să umblaţi într-un chip vrednic de Domnul, ca să-I fiţi plăcuţi în orice lucru, aducând rod în tot felul de fapte bune şi crescând în cunoaşterea lui Dumnezeu” (Coloseni 1.10). Mai târziu, tutorele său în zadar căuta să-l abată de la lucrurile de sus, tot îndemnându-l să facă mai multe călătorii lungi în străinătate, bun mijloc pentru a-l face să se depărteze de astfel de lucruri. „Dacă, pentru a mă face lumesc — spunea Zinzendorf — vor ei numaidecât să mă trimită în Franţa, declar că aceasta nu va fi decât timp şi bani pierduţi, pentru că Dumnezeu, în bunătatea Sa, va menţine în mine dorinţa de a nu trăi decât pentru a-I sluji şi pentru a glorifica pe Domnul Isus. Mă bazez pe El, că îmi va da curajul şi puterea necesară.”

Tânărul bărbat a trebuit să se plece în faţa ordinelor date de cei mai în vârstă ai lui. A plecat la drum şi a trecut prin Dusseldorf, unde a văzut un tablou care-1 prezenta pe Domnul Hristos pe cruce. Dedesubt erau scrise în latineşte următoarele: „Hoc feci pro te; quid facis pro me?” (Iată ce am făcut Eu pentru tine; tu ce faci pentru Mine?) Zinzendorf a simţit o profundă impresie la citirea acestor cuvinte. „Simţeam — spunea el — că nu aveam mare lucru să răspund la această întrebare şi am rugat fierbinte pe Domnul să-mi pună înainte ce dorea El să fac pentru El, apoi să-mi dea puterea de care aveam nevoie.”

Zinzendorf a profitat de şederea sa în Franţa, ca să intre în legătură cu copiii lui Dumnezeu care se găseau acolo şi prin această legătură el a învăţat multe lucruri pe care nu le ştiuse până atunci. Acei creştini tocmai trecuseră prin persecuţii crun-te, altele îi aşteptau, fără îndoială; dar nimic nu zdruncina credinţa lor şi ei priveau viitorul cu o deplină seninătate.

La întoarcerea în ţara sa, Zinzendorf s-a căsătorit. Puţin după aceea, el a cunoscut pe Moravi, nume care se dădea noilor săi protejaţi, în amintirea ţării din care plecaseră. Evlavia lor l-a izbit foarte mult, cât şi faptul că aceşti sărmani oameni, cu toate încercările grele prin care trecuseră, nu înţelegeau deloc să ducă de acum încolo o viaţă sau o existenţă în lenevie. Un sânge care aducea viaţă curgea prin vinele lor. Persecuţiile la care fuseseră expuşi au avut acest efect extraordinar, de a-i dezlipi cu totul de lucrurile din această lume, însufleţindu-i totodată de o dorinţă arzătoare de a comunica şi altora preţioasele adevăruri pe care ei le cunoşteau. Asupra acestui punct, mai ales, ei s-au înţeles cu Zinzendorf, care de asemenea avea o dragoste arzătoare pentru cei neîntorşi la Dumnezeu şi căuta un câmp de lucru în care să vestească Evanghelia, în Germania sau în alte ţări străine.

În curând i s-a prezentat ocazia să-şi urmeze dorinţa. Fiind la Copenhaga, Zinzendorf a întâlnit acolo un negru din insula Sfântul Toma din Antile. Acest om era întors la Dumnezeu şi şi-a arătat contelui dorinţa de a-l vedea interesându-se de evanghelizarea rasei lui. Nu cunoştea temperamentul arzător al aceluia căruia i se adresa. Zinzendorf a plecat de îndată la Herrnhut şi le-a făcut cunoscut fraţilor întâlnirea cu negrul acela. Propunerea lui a avut un ecou imediat. Chiar în aceeaşi seară, doi bărbaţi profund emoţionaţi de ceea ce au auzit, au luat hotărârea de a pleca într-acolo, cât se poate de repede. Au înţeles totuşi că nu trebuiau să se angajeze cu uşurătate la acest lucru şi că prima lor datorie era de a prezenta Domnului această situaţie, pentru ca El şi numai El să fie Cel care le va conduce planurile. Nemaiputând dormi, au rămas în pădure şi acolo au pus deoparte mai multe ore pentru rugăciune. În zorii zilei au intrat în Herrnhut pentru a împărtăşi hotărârea lor lui Zinzendorf, care, auzind, şi-a arătat o mare bucurie. Au plecat puţin timp după aceea, fără să fie reţinuţi de vreo legătură de familie sau de ocupaţie.

Alţii i-au urmat. Nu este cazul aici să facem istoria misiunii morave; va fi de ajuns să cităm încă unul sau două fapte, pentru a caracteriza spiritul care însufleţea pe aceşti creştini.

Zinzendorf auzise că Eschimoşii din Groenlanda trăiau în cea mai mare ignoranţă cu privire la nevoile lor spirituale, până şi noţiunea de Dumnezeu le lipsea cu totul. El se întreba dacă cineva ar vrea să meargă în această ţară neospitalieră. Într-o zi, el a oprit pe stradă pe un oarecare Sorensen şi l-a întrebat, fără nici o introducere, dacă ar fi dispus să plece.

„Iată-mă, trimite-mă” — a fost răspunsul.

„Foarte bine” — a răspuns contele — „dar va trebui să pleci mâine.”

„Cu plăcere. Aş pleca chiar azi, numai dacă aş avea pantofi; ai mei sunt complet uzaţi.”

„Îi vei avea” — spuse Zinzendorf; şi bravul om, primind îndată încălţămintea de care avea nevoie, şi-a făcut bagajul şi a plecat la drum.

Cu privire la aceste chemări, n-ar fi potrivit să vorbim de entuziasm, de distracţie sau de lipsă de gândire. De mult timp aceşti tineri aşteptau chemarea Domnului; ei erau gata să-I răspundă la prima chemare. Nu vroiau să ştie de greutăţi; ei nu vedeau decât scopul pe care aveau să-1 atingă şi îşi puneau toată încrederea în Dumnezeu, pentru ca El să îi umple de un entuziasm sfânt. Tocmai aceasta o arată istorisirea următoare:

Doi Moravi, Feder şi Israel — acesta din urmă era foarte mic de statură şi şchiop — au plecat spre insula Sfântul Toma. Puţin înainte de a ajunge la destinaţie, vaporul a naufragiat şi echipajul i-a abandonat pe nişte stânci, la suprafaţa apei bătute de valuri. Feder a avut ideea nefericită de a căuta să ajungă la coastă, sărind de pe o stâncă pe alta, cu toate că ele deveniseră foarte periculoase şi alunecoase, din cauza valurilor care le udau fără încetare. Accidentul s-a produs. Nefericitul a căzut în mare; un val enorm l-a luat şi l-a aruncat cu toată puterea de un colţ de stâncă, încât şi-a pierdut conştiinţa şi a dispărut în valurile ce se frământau, sub ochii tovarăşului său, care nu era în stare să-i dea nici cel mai mic ajutor.

„Şi tu — a fost întrebat mai târziu Israel — ce ai făcut, văzând pe colegul tău dispărând?”

„I-am strigat: mergi în pace, dragă frate! Şi am început să intonez o cântare.”

Trebuia să ai un suflet mare şi eroic, pentru a cânta într-o împrejurare atât de critică. Numai Domnul putea da slujitorilor Săi puterea cerească pentru a nu da înapoi şi ei trebuiau să aibă foarte mult pe inimă interesele Stăpânului lor, ca să poată înfrunta în felul acesta, fără să dea înapoi, atâtea strâmtorări, pericole şi oboseli de tot felul.

Ce a agravat şi mai mult situaţia lor este că în acel timp nu avea nimeni ideea de ce înseamnă adaptarea misionarului la câmpul său de lucru, pregătirea sa mai dinainte, apoi măsurile de igienă cele mai elementare. În timpul primilor ani, pierderile în vieţi de oameni au fost foarte mari, pentru că erau cu totul necunoscute condiţiile de viaţă la tropice. Se instalau acolo, fără să se gândească la pericol, în ţinuturi mlăştinoase, unde dom-neau frigurile şi nu se cunoştea nici un mijloc de combatare. În fiecare an lista victimelor se mărea. în 1734 au fost trimişi în insulele Sfânta Cruce (Antile) 18 misionari, care au fost urmaţi în curând de încă 11. În primăvara lui 1735, la Herrnhut a ajuns vestea morţii a zece dintre ei. Înmărmurirea era mare: era drept să fie lăsaţi să se expună fraţii lor de bunăvoie, unor astfel de pericole care îi ameninţau? Trebuiau să mai lase şi pe alţii să plece, de acum încolo, în faţa unei morţi aproape sigure? Însă în curând biserica din Hermhut şi-a revenit din această emoţie. Focul care riscase să se stingă, s-a aprins şi mai frumos. Spărturile făcute de moarte în rândurile misionarilor s-au umplut şi lucrarea s-a continuat. Dragostea Domnului şi o încredere nemărginită în puterea Lui înlăturau toate piedicile şi făceau să amuţească orice şovăială.

În 1760, anul morţii contelui Zinzendorf, 226 misionari erau deja plecaţi în 28 ţinuturi diferite, câte 8 misionari pe an. Zinzendorf s-a dus el însuşi în America de Nord, împreună cu fiica sa, pentru a întări pe cei credincioşi. El a trecut prin mari pericole, evanghelizând pe Indieni, pe care-i căuta în locurile în care se retrăgeau, traversând chiar munţi abrupţi şi culmi de-ale vânătorilor, pe care numai pieile roşii le ştiau, de-a lungul prăpăstilor ameţitoare sau a torenţilor năvalnici. Dar nimic nu-l tulbura; el rămânea cu totul calm în mijlocul privileştilor celor mai sălbatice şi în tăcerea adâncă o pădurilor aproape de nepătruns. El ştia că Domnul lui era alături de el şi-l va păzi de orice rău.

În prezent, activitatea misionară continuă să distingă pe Moravi. Nici o altă comunitate creştină n-a făcut atât de mult în acest domeniu. S-a putut scrie cu privire la ei şi pe drept cuvânt: „în Groenlanda şi în Labrador, pe gheţurile Polului Nord, în Antile şi Guiana sau pe plăjile arzătoare ale Africii sau Indiei, fraţii moravi au fost totdeauna în fruntea misionarilor Evangheliei şi au dat celorlalţi creştini exemplul unui sacrificiu de sine fără rezervă şi al unui adevărat devotament.” Nu trebuie să se uite nici grija pe care o dau aceşti creştini, educaţiei tineretului. Şcolile lor sunt într-adevăr celebre datorită calităţii învăţământului care se dă în ele. Toată această educaţie se sprijină pe învăţămintele Cuvântului lui Dumnezeu: „învaţă pe copil calea pe care s-o urmeze şi când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Proverbele 22.6).

În ce îl priveşte pe Zinzendorf, el a fost un martor foarte credincios şi convins al adevărului. Adânc pătruns de dragostea Domnului Hristos pentru păcătoşi, el nu înceta să-L arate ca pe Mielul lui Dumnezeu, ca o jertfă oferită pentru mântuirea lumii. Cu toată talia lui înaltă şi aspectul lui impunător, el se arăta totdeauna modest, amabil şi plin de dragoste în conversaţiile şi în predicile sale. Se povesteşte că, într-o zi, într-o călătorie pe jos, a fost oprit de un tâlhar care i-a cerut punga. Călătorul a ascultat, dar a adăugat, bătând pe umăr pe bandit:

„Acum, dragul meu, când vei fi în faţa spânzurătorii, să-ţi aminteşti că Domnul Isus a murit pentru păcatele tale şi vei putea fi chiar şi atunci mântuit.” Omul a plecat, înmărmurit de aceste cuvinte originale şi pline de milă; puţin timp după aceea, el a primit mântuirea, prin Domnul Isus Hristos.

Moravii au rămas întotdeauna strâns alipiţi de cuvintele Bibliei. Dumnezeu i-a binecuvântat în mod deosebit, în perioadele când triumfa raţionalismul şi necredinţa, întrebuinţându-i pentru a face să fie preţuită credincioşia cea mai strictă faţă de adevărurile date la început, pentru a insista, de asemenea, foarte mult asupra învăţăturii curat evanghelice, a mântuirii prin credinţă. Din acest punct de vedere, ei sunt foarte apropiaţi de reformatori, de Luther înainte de toate.