Cea dintâi călătorie misionară a apostolului Pavel

Pavel în Cipru

Barnaba şi Saul, după ce au dat bătrânilor adunării din Ierusalim banii adunaţi de la creştinii din Antiohia, s-au întors în acest oraş. Dar nu erau singuri. Îi însoţea un tânăr creştin din Ierusalim: era Ioan zis şi Marcu, fiul Mariei, la care s-a dus Petru când a ieşit din temniţă şi care era totodată nepotul lui Barnaba.

Adunarea din Antiohia, alcătuită în cea mai mare parte din păgâni întorşi la Dumnezeu, era bogată în lucrători ai Domnului. Erau acolo nişte proroci şi învăţători: unii descopereau gândurile lui Dumnezeu, ceilalţi învăţau pe cei credincioşi.

Domnul Hristos înălţat în cer este Acela care Îşi pregăteşte oameni în stare să aducă la cunoştinţă şi altora lucrarea Sa de har. El a început prin a Se da pe Sine ca jertfă pentru păcătoşi; a câştigat biruinţa asupra Diavolului, păcatului, morţii şi lumii, apoi, după ce a înviat, S-a înălţat la cer. Şi acum, pentru a vesti mântuirea păcătoşilor pierduţi, El dă evanghelişti; pentru a învăţa şi a zidi pe cei care au crezut, care fac parte din Adunarea Sa, El dă păstori şi învăţători.

Un om nu poate să-şi ia singur slujba de evanghelist, de păstor sau de învăţător. Trebuie ca Domnul Hristos să-1 înzestreze cu dar pentru aceasta. Nu pot să-1 numească alţi oameni. Totul trebuie să vină numai de la Domnul Hristos, Capul Bisericii; apoi Duhul Sfânt e acela care lucrează să pregătească, să trimită şi să călăuzească pe slujitorii Domnului Hristos.

Printre prorocii şi învăţătorii din Antiohia se găseau Barnaba şi Saul. „Pe când slujeau Domnului şi posteau, Duhul Sfânt a zis: „Puneţi-Mi deoparte pe Barnaba şi pe Saul pentru lucrarea la care i-am chemat” (Faptele Apostolilor 13.2). Cum le-a vorbit Duhul Sfânt? Fără îndoială că prin gura unuia din proroci. Să băgăm bine de seamă însă că Barnaba şi Saul nu lucrează dintr-o pornire a lor înşile, ci Duhul Sfânt, Dumnezeu Însuşi este Cel care i-a chemat la lucru. Şi care era această lucrare? Era aceea de a merge să vestească Evanghelia neamurilor păgâne. Barnaba şi Saul erau misionari chemaţi de Dumnezeu.

Le venea greu să părăsească pe fraţii lor din Antiohia şi acea adunare atât de înfloritoare, ca să meargă unde nici ei nu ştiau. Oricum, mergeau în mijlocul unor străini, unde aveau să întâmpine împotrivirea ridicată de Satan şi de vrăjmăşia firească a inimii omului. Trebuiau să meargă singuri, fără sprijin omenesc, ca oile în mijlocul lupilor. Însă îi trimitea Domnul, ei mergeau pentru numele Său şi astfel ei puteau să se bizuie pe credincioşia Lui. De altfel, pentru El, care-i iubise şi-i mântuise, pentru dragostea faţă de sufletele la care mergeau să le ducă Evanghelia, ei erau gata să întâmpine toate primejdiile, să sufere toate lipsurile, să-şi dea chiar viaţa. Acesta e duhul care a însufleţit totdeauna pe adevăraţii slujitori ai Domnului.

Înainte de plecarea lor, fraţii care rămâneau în Antiohia s-au unit cu ei în post şi rugăciune. Toţi îşi dădeau seama de însemnătatea acestei slujbe şi de nevoia ajutorului Domnului; şi ca să le dea dovadă că şi ei sunt una cu cei care plecau, şi-au pus mâinile peste ei. N-au făcut aceasta ca să-i sfinţească; Barnaba şi Saul aveau sfinţirea prin chemarea Domnului; punerea mâinilor era ca şi cum le-ar fi zis: „Cu inima, noi suntem împreună cu voi în această lucrare.”

Ei au plecat deci trimişi nu de om, ci de Duhul Sfânt. Ioan, zis şi Marcu, i-a însoţit ca slujitor, adică pentru a le face unele servicii, ca ei să fie mai liberi pentru vestirea Cuvântului. S-au coborât la Seleucia, un port al Antiohiei, şi de acolo au plecat cu corabia la Cipru.

Ciprul este o insulă mare, aşezată în unghiul dinspre miazănoapte-răsărit al Mării Mediterane, având în faţă Siria la răsărit, şi Asia Mică la miazănoapte. E vestită prin bogăţia şi frumuseţea sa. Două lanţuri de munţi o străbat de la răsărit la apus, închizând între ele o frumoasă câmpie numită Massaria. O udă râuri, ale căror ape sunt îmbogăţite de pâraiele ce coboară din munţi. Munţii sunt bogaţi în mine de aramă.

Insula avea mai multe oraşe, printre care şi Salamina, port la mare, în partea de răsărit, în faţa Siriei. Aici s-au oprit apostolii mai întâi şi au vestit Cuvântul lui Dumnezeu în sinagogile Iudeilor. Aveau pe inimă acest biet popor, căruia Dumnezeu îi dăduse făgăduinţele Sale şi din mijlocul căruia Domnul chema încă suflete la mântuire. Nu ni se spune nimic despre urmarea predicii lui Barnaba şi Saul printre Iudei. Nu ştim nici dacă ei s-au adresat şi păgânilor; poate că au făcut aceasta şi, fără îndoială, Cuvântul lui Dumnezeu n-a rămas fără rod.

Din Salamina s-au dus la Pafos, alt port al mării, la apus, în faţa Asiei Mici. Ca să ajungă acolo, au străbătut toată insula, trecând prin câmpia Massaria. Nu ne este spus dacă au vestit Evanghelia în timpul trecerii prin insulă. Dar cum să nu fi vorbit despre ceea ce le umplea inima?

Pafos, care acum este un biet sat numit Bafo, pe atunci era reşedinţa guvernatorului roman, un proconsul. Acolo se înălţa un templu măreţ nelegiuitei zeiţe Venus. Cât de dorit era ca Evanghelia să fie vestită acestor bieţi păgâni, pe care Diavolul îi făcuse să se închine unor idoli urâcioşi!

În insula Cipru locuiau şi Iudei, cum am văzut când am vorbit despre Salamina. Printre ei, se găsea în Pafos un om cu numele Bar-Isus, care se afla într-o stare sufletească rea. Nu era un adevărat Iudeu, care să aibă teamă de Dumnezeu în inima sa şi să fie supus Scripturilor. Dacă ar fi fost aşa, ar fi putut să facă un lucru bun, luminând pe păgâni cu privire la adevăratul Dumnezeu, şi i-ar fi pregătit astfel ca să primească Evanghelia. El însă era un vrăjitor, cum de altfel erau mulţi pe vremea aceea, adică un om care se ocupa cu unele lucruri prin care zicea că are legături cu lumea nevăzută, ca să cheme morţii şi să scoată demoni. Dar Scripturile Vechiului Testament condamnă făţiş pe astfel de oameni. Mai mult, Bar-Isus era un proroc mincinos, pretinzând pe nedrept că e trimis de Dumnezeu şi că vorbeşte în numele Lui.

Acest om, prin ce mijloc nu ştim, se afla pe lângă proconsulul sau guvernatorul roman, numit Sergius Paulus. Însuşirea acestuia ne este arătată într-un singur cuvânt: era un om înţelept. Adevărata înţelepciune nu se arată numai în a pricepe repede şi bine ceea ce ni se spune. Ea se arată, înainte de toate, în căutarea adevărului şi a ceea ce este bun în faţa lui Dumnezeu. în înţelesul acesta era înţelept guvernatorul Sergius Paulus.

De bună seamă că religia păgână dezgustase pe Sergius Paulus; învăţăturile filozofilor nu mulţumiseră înţelepciunea sa, iar pretenţiile lui Bar-Isus cu privire la darurile sale suprafireşti nu răspunseseră la trebuinţele sufletului său.

Când a auzit vorbindu-se despre Barnaba şi Saul, a voit să-i asculte. El i-a chemat şi aceştia au lămurit înaintea lui adevărurile sfinte şi folositoare ale Cuvântului lui Dumnezeu. Se înţelege că aceştia i-au vorbit despre dragostea lui Dumnezeu şi a Domnului Isus, pe care L-a trimis ca să mântuiască pe păcătoşi atât Iudei cât şi neamuri, căci în aceasta este cuprins pe scurt Cuvântul lui Dumnezeu.

Acolo era şi Bar-Isus, care asculta pe apostoli. Dar, ca şi Iudeii care s-au împotrivit Domnului şi L-au dat la moarte, apoi au omorât pe Ştefan şi au prigonit Adunarea, Bar-Isus, în loc să primească adevărul, se împotrivea cuvântului lui Barnaba şi Saul, care venea de la Dumnezeu, căutând să abată pe guvernator de la credinţă. Nu voia să primească mântuirea, ba căuta să împiedice şi pe alţii care voiau s-o primească.

Atunci Saul, cuprins nu de o supărare firească, ci plin de Duh Sfânt, şi-a îndreptat vorbirea spre el. Era glasul lui Dumnezeu chiar, rostind judecata asupra acestei unelte nenorocite a Satanei. Saul îi zice: „Om plin de toată viclenia şi de toată răutatea, fiul Diavolului, vrăjmaş al oricărei dreptăţi, nu mai încetezi tu să strâmbi căile drepte ale Domnului?” (Faptele Apostolilor 13.10). Ce cuvinte aspre! Dar îi erau foarte potrivite, căci în timp ce Domnul, în căile Sale drepte, potrivit cu dragostea Sa, voia să mântuiască pe Sergius Paulus, Bar-Isus căuta să-1 ţină în pierzare. Totodată, Dumnezeu nu Se mărgineşte la aceste cuvinte, ci rosteşte împotriva prorocului mincinos, prin gura lui Saul, o pedeapsă care-1 loveşte îndată: „Acum, iată, mâna Domnului este împotriva ta: vei fi orb şi nu vei vedea soarele până la o vreme” (Faptele Apostolilor 13.11). Mâna Domnului, care se întinde ca să binecuvânteze pe cei care se tem de El, loveşte pe cei care I se împotrivesc. Bietul Bar-Isus, imagine a neamului evreiesc care a lepădat pe Domnul Isus, ajunge imediat orb; ceaţa şi întunericul cad asupra celui ce avea pretenţia că era gura lui Dumnezeu; cel care voia să conducă pe alţii, caută încoace şi încolo pe cineva care să-1 ducă de mână. Cum am spus, el este imaginea neamului evreiesc, care, lepădând pe Domnul Isus, este acum împrăştiat, rătăcind în întuneric, cum zice prorocul Isaia: „El va pribegi prin ţară, apăsat şi flămând şi, când îi va fi foame, se va mânia şi va huli pe împăratul şi Dumnezeul lui, apoi fie că va ridica ochii, fie că se va uita spre pământ, iată, nu va fi decât necaz şi întunecime, mâhnirea suferinţei; şi se va vedea izgonit în întunericul gros” (Isaia 8.21-22).

Dar, ca şi pentru Bar-Isus, aceasta e numai pentru o vreme, în curând se va arăta îndurarea lui Dumnezeu faţă de acest sărman popor. De aceea prorocul adaugă: „Poporul care umbla în întuneric a văzut o mare lumină; peste cei care locuiau în ţara umbrei morţii a strălucit lumina” (Isaia 9.2). Când va fi aceasta? Când va veni Domnul Isus, iar rămăşiţa evreiască îl va recunoaşte ca Mesia şi împărat al ei.

Şi ce-a zis guvernatorul în faţa acestei arătări a puterii lui Dumnezeu? A crezut, însă nu din cauza minunii, deşi a fost izbit de ea; a crezut, fiind uimit de învăţătura Domnului. Această învăţătură, Evanghelia mântuirii, a răspuns din plin la nevoile sufletului său. Numai ea poate răspunde şi la ale noastre.

Iată cel dintâi rod al misiunii lui Saul. Din această clipă, el îşi părăseşte numele iudeu şi-şi ia numele roman: Pavel. Nu ni se spune din ce pricină, dar acest nume se potrivea bine, pentru că el era mai ales apostolul neamurilor. Această istorie a lui Sergius Paulus şi a lui Bar-Isus ne înfăţişează trăsătura de pretutindeni a lucrării lui Pavel. Vedem aici pe apostolul care aduce adevărul lui Dumnezeu cu privire la Domnul Isus, neamurile dornice să-1 asculte, şi Iudeii împotrivindu-se lucrării harului. Cei care au fost poporul lui Dumnezeu ajung cei mai mari împotrivitori. Cât de trist!

Vestirea evangheliei în Antiohia din Pisidia

După ce şi-au împlinit lucrarea pe care le-o dăduse Domnul s-o facă în insula Cipru, apostolii împreună cu Marcu au plecat din Pafos, ca să se ducă în Asia. S-au dat jos din corabie în ţinutul Pamfiliei, la miazănoapte-apus de Cipru, şi s-au dus la Perga, oraş însemnat al acestui ţinut. Acest oraş există şi azi şi poartă numele Karahisar sau Castelul Negru.

Acolo Ioan, numit şi Marcu, a părăsit pe Pavel şi Barnaba şi s-a întors la Ierusalim. Cauza nu ne este dată aici, dar putem s-o pricepem din ce ni se spune mai departe: s-a înspăimântat şi s-a descurajat, văzând de aproape greutăţile lucrării. Credinţa şi încrederea lui în Domnul nu erau destul de tari ca să înfrunte greutăţile şi luptele pentru Evanghelie.

Însă e mângâietor când ne gândim că aceasta a fost doar pentru o vreme. Domnul, în harul Său, l-a învăţat şi l-a întărit pentru slujba Sa. După câtva timp îl vedem iarăşi pe lângă Pavel, în închisoare la Cezareea; iar apostolul, în Epistola către Coloseni, spune credincioşilor să-l primească dacă vine la ei (Coloseni 4.10). Era socotit de Pavel în numărul tovarăşilor săi de lucru: scriind lui Timotei, îi spune să i-l aducă, fiindcă îi este de folos pentru slujbă (2 Timotei 4.11). Apostolul Petru, cu care se afla în Babilon, îl numeşte fiul său (1 Petru 5.13). În cele din urmă, Domnul l-a ales ca să scrie Evanghelia ce-i poartă numele, dându-i astfel o slujbă de preţ. Aşa lucrează puterea şi harul Domnului. El nu frânge o trestie ruptă, ci Se slăveşte în slăbiciuni (Matei 12.20; Isaia 42.3; 2 Corinteni 12.9).

Aşadar, Pavel şi Barnaba, singuri, s-au dus să vesteasca Evanghelia într-un ţinut pe care nu-l cunoşteau. Ei întâlneau pretutindeni sinagogi evreieşti, dar peste tot Iudeii necredincioşi se arătau vrăjmaşi de moarte ai apostolilor, ai învăţăturii lor şi ai numelui Domnului Isus.

Nu ştim dacă, în trecere prin Perga, ei au vestit Evanghelia. Au străbătut ţara şi au ajuns într-un oraş cu numele Antiohia, ca şi cel de unde plecaseră, dar aşezat în ţinutul Pisidiei, la miazănoapte de Pamfilia. Acest oraş, din care n-au mai rămas decât nişte măreţe ruine, ce vorbesc de vechea strălucire, era aşezat pe coasta muntelui Taurus, nu departe de un loc frumos. Dar dacă oraşul cu strălucirea lui a pierit de pe faţa pământului, au rămas din el, în cer, urme nepieritoare: suflete mântuite, rod al lucrării celor trimişi de Domnul. Pavel şi Barnaba, potrivit obiceiului lor, s-au dus mai întâi, în ziua sabatului, în sinagoga în care se adunau Iudeii, ca să se roage şi să audă citirea Legii şi a prorocilor. Întrucât erau străini, intrarea lor a fost băgată de seamă numaidecât şi fruntaşii sinagogii care conduceau slujba religioasă, bănuind că simt nişte Iudei învăţaţi, le-a trimis vorbă, dacă vor, să spună un cuvânt de îndemn pentru popor, într-adevăr, apostolii aveau un cuvânt, un cuvânt de preţ pentru cei care se găseau adunaţi în sinagogă. Care era acest cuvânt? Acela al mântuirii prin Domnul Hristos, cuvântul împăcării.

Duhul Sfânt Şi-a îndreptat cuvântul, prin Pavel, către Iudeii din Antiohia, în această zi de sabat. Era o zi destul de însemnată aceea când, pentru întâia oară, le era vestită Evanghelia. Cei care îl ascultau aveau să creadă şi să fie mântuiţi sau să rămână necredincioşi şi în păcatele lor, şi astfel să fie în primejdia de a pieri pentru totdeauna. Aşadar, Pavel s-a sculat ca să vestească pe Domnul Isus. Cu ce bucurie făcea aceasta! El, care fusese un Iudeu prigonitor şi hulitor, dar care căpătase îndurare şi învăţase să cunoască dragostea Domnului Hristos, cât de fierbinte dorea ca cei din neamul său, poporul pe care Dumnezeu îl binecuvântase atât şi care avea făgăduinţele (Romani 9.3-5), să creadă în Acela în care se împlineau toate făgăduinţele.

Printre ascultători erau nu numai Iudei, ci şi prozeliţi, care se temeau de Dumnezeu. Pavel îşi îndreaptă vorbirea către toţi: le aminteşte îndurarea cu care copleşise Dumnezeu pe poporul lui Israel, alegându-l, scoţându-l din Egipt şi ducându-l în Canaan. Apoi ajunge repede la alegerea pe care o făcuse Dumnezeu punând împărat pe David, despre care a zis: „Am găsit pe David, fiul lui Iese, om după inima Mea, care va împlini toate voile Mele” (Faptele Apostolilor 13.22). Dar dacă Pavel vorbeşte despre David, face aceasta ca să vestească ascultătorilor săi pe Acela pe care Dumnezeu L-a născut din sămânţa lui David ca să fie Mântuitorul lui Israel, adică pe Domnul Isus. El mai zice: „Fraţilor, fii ai neamului lui Avraam şi cei ce vă temeţi de Dumnezeu, vouă v-a fost trimis Cuvântul acestei mântuiri” (versetul 26). Apoi arată cum locuitorii din Ierusalim, cetatea mult iubită de Dumnezeu, şi mai marii poporului, nerecunoscând pe Domnul Isus ca Hristos şi neînţelegând pe prorocii care vorbesc despre El şi pe care-i citeau totuşi în fiecare zi de sabat, fără să ştie, împliniseră cuvintele lor, judecând şi condamnând pe Domnul Isus şi cerând lui Pilat să-L omoare, măcar că nu găsiseră în El nici o vină de moarte.

„Şi după ce au împlinit tot ce este scris despre El” — urmează Pavel, lucruri cu privire la suferinţele şi moartea Sa, pe care le putem citi îndeosebi în Psalmul 22 şi în capitolul 53 din prorocul Isaia — când Domnul Isus a fost mort pe cruce, „L-au dat jos de pe lemn şi L-au pus într-un mormânt”.

Putea El să rămână însă în mormânt? Nu. „Dumnezeu L-a înviat din morţi”, zice Pavel. Timp de mai multe zile, a fost văzut de ucenicii Săi, de aceia „care acum sunt martorii Lui înaintea poporului” în Iudeea. Dumnezeu voia ca Evanghelia să fie vestită şi mai departe, nu numai acolo unde Domnul Isus a trăit, a suferit, a murit şi a înviat. Apostolul zice mai departe: „Şi noi vă aducem vestea aceasta bună, că făgăduinţa făcută părinţilor noştri, Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus; după cum este scris în psalmul al doilea: „Tu eşti Fiul Meu, astăzi Te-am născut”. Acest Isus, dat la moarte pe o cruce blestemată, era Fiul lui Dumnezeu. Şi cum s-a arătat aceasta? Şi Pavel adaugă, aducând ca sprijin Scripturile: „Că L-a înviat din morţi, aşa că nu Se va mai întoarce în putrezire… De aceea mai zice… Nu vei îngădui ca Sfântul Tău să vadă putrezirea.” Acestea sunt cuvintele lui David din Psalmul 16. însă David nu vorbea despre el însuşi, pentru că el a văzut putrezirea, „dar Acela pe care L-a înviat Dumnezeu, n-a văzut putrezirea.”

Vorbind astfel despre moartea şi învierea Domnului Isus, Pavel arată ascultătorilor săi urmarea slăvită a lucrării Domnului Hristos: „Să ştiţi, dar, fraţilor, că prin El vi se vesteşte iertarea păcatelor; şi oricine crede, este îndreptăţit prin El de toate lucrurile de care n-aţi putut fi îndreptăţiţi prin Legea lui Moise” (Faptele Apostolilor 13.38-39).

Aşa cum Petru spusese lui Corneliu, tot astfel şi Pavel vesteşte iertarea păcatelor prin Domnul Isus, Mântuitorul, pentru oricine crede. Acesta era cuvântul mântuirii, vestea bună a împlinirii făgăduinţelor de îndurare.

Pavel îşi încheie cuvântarea printr-un îndemn stăruitor ca ascultătorii săi să nu dispreţuiască o mântuire aşa de mare.

Care a fost urmarea acestei cuvântări aşa de puternice? De bună seamă că ea a lovit pe toţi ascultătorii, pentru că ei au cerut apostolilor să le vorbească din nou despre aceste adevăruri şi în sabatul următor. Ba mai mult; mulţi din Iudei şi din prozeliţii evlavioşi, care slujeau lui Dumnezeu, au fost mişcaţi prin harul Domnului şi au urmat pe Pavel şi pe Barnaba, care-i îndemnau să stăruiască în cele ce au primit.

A venit sabatul următor. Vestea despre cuvântarea apostolilor se răspândise şi aproape toată cetatea s-a adunat ca să audă Cuvântul lui Dumnezeu. Aceasta ar fi trebuit să umple de bucurie pe Iudei, dacă ar fi avut cu adevărat pe inimă binele sufletelor şi slava lui Dumnezeu; ei însă s-au umplut de invidie. În loc să cerceteze şi să vadă dacă e adevărat, după Scripturi, ceea ce Pavel şi Barnaba vesteau, ei s-au împotrivit şi au batjocorit sfântul nume al Domnului. Ce stare tristă! Ei şi-au închis pentru ei calea mânturii; şi nu numai atât: voiau să împiedice şi pe neamuri (Faptele Apostolilor 13.4-6).

Însă harul pe care Iudeii nu-l primesc se îndreaptă spre neamurile dispreţuite de poporul iudeu. Pavel şi Barnaba amintesc Iudeilor cuvintele din Isaia: „Te-am pus ca să fii Lumina Neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului” (Isaia 49.6).

Harul lepădat de Iudei se îndreaptă spre neamuri, care se bucurau când au înţeles că sunt obiectul dragostei lui Dumnezeu. Au fost mulţi în Antiohia în care sămânţa aruncată a adus rod: au crezut şi au fost mântuiţi. Dar Cuvântul Domnului n-a dus rod numai în Antiohia, ci s-a răspândit şi în ţinuturile din împrejurimi.

Însă Vrăjmaşul nu dormea. El s-a slujit de invidia şi de răutatea Iudeilor, care au întărâtat împotriva apostolilor pe femeile cucernice cu renume, care erau prozelite şi a căror stare le făcea să aibă oarecare trecere. Fără îndoială, ei le-au înfăţişat pe Pavel şi pe Barnaba ca pe nişte înşelători religioşi care aduc învăţături primejdioase. S-au îndreptat şi către fruntaşii cetăţii, cărora le vor fi spus, poate, că apostolii sunt nişte tulburători ai ordinei obşteşti. Astfel au stârnit o prigonire împotriva lui Pavel şi Barnaba, care au fost izgoniţi de acolo.

S-a nimicit însă prin aceasta lucrarea săvârşită prin harul lui Dumnezeu? Nicidecum. Au fost smulse suflete de sub stăpânirea Satanei, mântuite pentru veşnicie şi adăugate Adunării. Cu toată prigonirea „ucenicii erau plini de bucurie şi de Duh Sfânt”, comoara de preţ, pe care nimeni n-o poate smulge din inima celui ce o are.

Vestirea evangheliei în Iconia, Listra şi Derbe

Apostolii, izgoniţi din Antiohia, s-au dus în Iconia, capitala ţinutului Licaonia. Iconia era un oraş vestit, cu mulţi locuitori, cam la 100 km. spre miazăzi-răsărit de Antiohia şi care dăinuieşte şi azi sub numele de Konieh. Ajunşi acolo, Pavel şi Barnaba au intrat în sinagogă, ca să vestească Evanghelia.

Vedem că aceşti credincioşi slujitori ai lui Dumnezeu nu se lăsau descurajaţi de prigonitori. Ei iubeau pe Domnul Isus, scumpul lor Învăţător, care-i trimisese, şi nu se temeau să sufere pentru numele Său. Ei iubeau şi pe bieţii păcătoşi pentru care a murit Domnul Isus. Erau bucuroşi să vestească mântuirea tuturor oamenilor, Iudei şi Greci, cu toate suferinţele pe care le îndurau din pricina aceasta. De aceea zicea Pavel: „Rabd totul pentru cei aleşi, pentru ca şi ei să aibă parte de mântuirea care este în Hristos Isus, împreună cu slava veşnică” (2 Timotei 2.10). Cu toată răutatea Iudeilor, Pavel şi Barnaba se îndreptau tot spre ei în primul rând. De ce? Trebuie să ne amintim că Iudeii erau poporul ales al lui Dumnezeu, iubit de El din pricina părinţilor lor, Avraam, Isaac şi Iacov, şi astfel ei aveau dreptul, cei dintâi, să se bucure de împlinirea făgăduinţelor lui Dum-nezeu în Domnul Hristos. Apostolii ştiau aceasta destul de bine şi, ei înşişi Israeliţi, erau bucuroşi să vestească Evanghelia fraţilor după trup, în nădejdea că vor crede şi astfel vor fi mântuiţi.

Au intrat deci în sinagoga din Iconia şi, plini de îndrăzneală în Domnul, au vorbit către o mare mulţime de Iudei şi de Greci, care dobândiseră, prin mijlocirea Iudeilor, o oarecare cunoştinţă despre adevăratul Dumnezeu. Astfel, ei erau pregătiţi să primească Evanghelia. Aceasta ne mai arată o pricină pentru care apostolii începeau totdeauna să vestească Evanghelia în sinagogi.

Astfel Duhul Sfânt dădea putere cuvântului acestor trimişi ai Domnului. Dar şi aici, Iudeii necredincioşi nu puteau suferi să vadă Evanghelia vestită şi primită în inimi. În răutatea lor, au căutat nu numai să împiedice pe păgâni de a crede, dar i-au şi întărâtat împotriva fraţilor. „Fraţi”, era numele plăcut pe care şi-l dădeau creştinii între ei, ca mădulare ale familiei lui Dumnezeu.

Însă apostolii nu s-au lăsat înfricoşaţi. Ei au rămas acolo destul de multă vreme, vorbind cu îndrăzneală sufletelor. De unde le venea curajul? De la Domnul, pe care se sprijineau; de la Domnul, care are toată puterea în cer şi pe pământ şi care a făgăduit ucenicilor Săi că este cu ei până la sfârşit. Domnul era cu Pavel şi Bamaba şi întărea cuvântul harului Său prin minu- nile ce le făcea prin mâinile lor. Să luăm seama la spusele Scripturii: „Cuvântul privitor la harul Său”. Prin urmare, ceea ce vesteau apostolii era harul lui Dumnezeu, care aduce mântuirea şi care s-a arătat tuturor oamenilor în persoana Fiului Său preaiubit, ca să fie mântuiţi (Tit 2.11).

Dar Satan nu poate suferi vestirea harului mântuitor, care smulge de sub stăpânirea sa pe sărmanii păcătoşi. A stârnit deci o împotrivire mai mare faţă de apostoli. Oraşul s-a împărţit în două tabere: unii erau cu Iudeii, alţii cu apostolii. Şi cum cei răi nu se tem să întrebuinţeze bătaia şi uciderea, mai marii oraşului, fie păgâni, fie Iudei, s-au pus în mişcare ca să batjocorească pe apostoli şi să-i omoare cu pietre. Pavel şi Barnaba, înţelegând lucrul acesta, au ascultat de Cuvântul Domnului, care le spusese: „Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi într-alta” (Matei 10.23) şi au fugit din Iconia. Trebuie să fi îndurat multe aici, căci mai târziu Pavel scria lui Timotei: „Tu însă ai urmărit de aproape… prigonirile şi suferinţele care au venit peste mine în Antiohia, în Iconia şi în Listra. Ştii ce prigoniri am răbdat.” Dar — adaugă el cu un adânc simţământ de recunoştinţă — „Domnul m-a scăpat din toate” (2 Timotei 3.10-11).

Apostolii n-au fugit din Iconia ca să părăsească lucrul Domnului. Ei erau bucuroşi să sufere pentru numele Domnului Isus. Ei erau trimişi împuterniciţi ai Domnului Hristos şi nu le păsa de viaţa lor. Au înţeles că rostul lor e să ducă oamenilor, cu orice preţ, solia împăcării cu Dumnezeu prin sângele Domnului Hristos. Au pornit deci mai departe într-alte oraşe ale Licaoniei: la Listra, la Derbe şi în împrejurimi, ducând pretutindeni vestea bună a mântuirii.

Apostolii se găseau într-o ţară cu totul păgână, unde domnea cea mai grozavă idolatrie. Pavel zice în epistola către Romani 1.23: Oamenii „au schimbat slava Dumnezeului nepieritor, într-o icoană care seamănă cu omul supus putrezirii…” Nenumăraţi erau zeii şi zeiţele cu care oamenii umpluseră cerul, pământul şi marea, pe care-i înfăţişau sub chipuri de oameni şi de femei, şi pe socoteala cărora puneau toate patimile cele mai josnice ale inimii omeneşti, găsind astfel dezvinovăţire pentru patimile de care erau şi ei cuprinşi. După cum spune Apostolul Pavel, păgânii aceia slujeau demonilor când se închinau zeilor şi zeiţelor, aducându-le jertfe idoleşti.

Zeul mai de seamă din Listra era Jupiter, pe care păgânii şi-l închipuiau că este stăpânul cerului şi acela care, de sus din cer, trimitea trăsnetul. Un alt zeu era Mercur, numit zeul vorbirii frumoase. Se povestea că în vremurile de demult, Jupiter, însoţit de Mercur, care mânuia cuvântul, venise în acest ţinut al Licaoniei, ca să pedepsească pe oamenii răi. Ceea ce spunem acum ne va ajuta să înţelegem mai bine urmarea istorisirii noastre.

Aşadar, Pavel vestea Evanghelia locuitorilor din Listra. Printre ascultătorii săi se găsea un om neputincios, olog din naştere, care nu umblase niciodată. El a ascultat pe apostol, când a vorbit despre un Dumnezeu puternic şi plin de îndurare, şi inima lui a primit Cuvântul, căci „credinţa vine din cele auzite, iar cele auzite prin Cuvântul lui Hristos” (Romani 10.17). Pavel a văzut lucrarea lui Dumnezeu în inima acestui om, care avea credinţă că va fi vindecat în trupul său şi mântuit în sufletul său. De aceea i-a spus cu glas tare: „Scoală-te drept în picioare!” (Faptele Apostolilor 14.10). Ce ciudată vorbă, îndreptată către un olog din naştere! Însă ologul credea în puterea lui Dumnezeu. S-a sculat dintr-o săritură şi a început să umble. Vindecarea se făcuse deplin într-o clipă.

Putem să ne închipuim ce înrâurire trebuie să fie avut asupra acelor păgâni o astfel de arătare a puterii lui Dumnezeu. Istorisirile închipuite de altădată, cu care fuseseră hrăniţi din copilărie, le-au venit în minte şi au strigat în limba licaoneană, graiul lor vechi — poate — în care li s-au păstrat tradiţiile religioase: „Zeii s-au coborât la noi în chip omenesc”. Pe Barnaba îl numeau Jupiter, iar pe Pavel, Mercur, pentru că mânuia Cuvântul (Faptele Apostolilor 14.11,12). Un templu al lui Jupiter se afla la intrarea cetăţii; preotul acestui zeu a adus tauri împodobiţi cu coroane, după obicei, ca să jertfească lui Pavel şi Barnaba, pe care-i credeau zei.

Văzând orbirea acestor păgâni, apostolii au fost cuprinşi de o mare durere, pe care au arătat-o rupându-şi hainele. Cum ar fi putut ei să primească o închinare ce se cuvenea numai lui Dumnezeu? Ca să scoată mulţimea din amăgire şi ca să le arate adevărul, au sărit în mijlocul poporului şi au strigat: „Oamenilor, de ce faceţi lucrul acesta? Şi noi suntem oameni de aceeaşi fire cu voi” (Faptele Apostolilor 14.15). Apoi i-au îndemnat să se întoarcă de la idolii lor morţi la „Dumnezeul cel viu”, Creatorul tuturor lucrurilor, care, în marea Sa înţelepciune, putere şi iubire, stăpâneşte toate, are grijă de toţi oamenii şi-Şi găseşte plăcerea să le facă bine.

Abia au putut să împiedice mulţimea să le aducă jertfă. Multe suflete au fost trezite, o dovadă lămurită despre puterea adevăratului Dumnezeu care a fost dată locuitorilor din Listra cu privire la Dumnezeul Cel viu şi i-au înştiinţat că, în dragostea Sa, El a trimis pe Fiul Său preaiubit, ca să mântuiască pe oamenii pierduţi.

Duhul Sfânt a lucrat în Listra, făcând să pătrundă Cuvântul harului în multe inimi. Şi aici au fost mântuite suflete şi adăugate Adunării. Printre cei care au crezut se găsea un tânăr, al cărui nume ne este bine cunoscut şi pe care-1 regăsim mai târziu. Este Timotei, pe care Pavel îl numeşte „copilul lui preaiubit”.

Astfel a lucrat Domnul în Listra. Dar Satan, vrăjmaşul, veghea. Văzând că sufletele sunt abătute de la închinarea la idoli, a stârnit şi aici o cumplită împotrivire. Aceasta tot prin mijlocirea Iudeilor, celor ce pretindeau că sunt poporul lui Dumnezeu. Ei urâseră pe Domnul Isus şi-L prigoniseră, iar acum urau şi prigoneau şi pe ucenicii Săi. Le plăcea mai bine să lase pe bieţii păgâni să se închine la zeii lor morţi, decât să-i vadă că se fac creştini. Cât de stricată şi ticăloasă e inima omului!

Se pare că în Listra nu locuiau Iudei; însă au venit unii din Antiohia şi Iconia, poate pentru afacerile lor. Recunoscând pe apostoli, văzând influenţa pe care au câştigat-o, cum şi lucrarea harului lui Dumnezeu, li s-a trezit vrăjmăşia împotriva Evangheliei. Ei au ştiut, prin minciuni defăimătoare, să abată de la apostoli duhurile oamenilor din Listra şi, trăgându-i de partea lor, să-i instige împotriva acelora pe care-i slăviseră cu puţin mai înainte. Cât de schimbătoare este inima noastră firească şi ce gata este să primească tot felul de influenţe! Oamenii din Listra văzuseră puterea şi harul lui Dumnezeu şi voiseră să aducă jertfă apostolilor ca unor zei; nu trece mult însă şi îi părăsesc, socotindu-i vrăjmaşi.

Prigonirea a mers mult mai departe. Iudeii, văzând că sunt sprijiniţi de oamenii din Listra, au pus mâna pe Pavel, l-au împroşcat cu pietre şi, crezând că a murit, l-au târât afară din cetate. Credeau astfel că au scăpat de acela care, după ce prigonise Adunarea, ajunsese un vestitor plin de râvnă al credinţei în Domnul Hristos. Ce gânduri va fi avut acest scump, slujitor al lui Dumnezeu, când pietrele aruncate de vrăjmaşii săi înverşunaţi îi loveau trupul? Altădată, fusese de faţă la omorârea cu pietre a lui Ştefan, martorul credincios al Domnului Hristos, şi se învoise la uciderea acestuia. Iată-1 acum suferind la fel şi pentru acelaşi Stăpân. Cum trebuie să-şi fi amintit el de acea întâmplare! Dar Pavel acum nu mai găsea greutate în nimic; viaţa nu-i mai era scumpă; şi-o dădea acum de bunăvoie pentru Domnul Isus, care-1 iubise şi-1 mântuise. Privirea sa se îndrepta în sus, unde Ştefan văzuse pe Fiul Omului stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu şi de unde el însuşi, Pavel, pe drumul Damascului, auzise glasul Domnului Isus şi, privind acolo pe Mântuitorul său, sufletul îi era sprijinit în suferinţe.

Însă viaţa lui Pavel era de preţ pentru Domnul său, care voia să Se slujească mai departe de el, ca să vestească Evanghelia. Ucenicii, roade ale lucrului apostolilor în Listra, urmăriseră pe Iudei când târau afară din oraş trupul lui Pavel, pe care credeau că l-au omorât. După ce prigonitorii s-au îndepărtat, ucenicii au înconjurat pe Pavel şi fără îndoială că au plâns pe scumpul slujitor al lui Dumnezeu, care le vestise mântuirea. Însă puterea lui Dumnezeu, putere de viaţă, păzise pe Pavel de moarte, chiar sub lovituri. Întărit de această putere, cu toate rănile sale, apostolul se scoală, intră în cetate şi a doua zi, împreună cu Barnaba, îşi continuă lucrarea de vestire a Evangheliei. Se pare că ura Iudeilor s-a îndreptat mai ales împotriva lui Pavel, de bună seamă, din pricina prea marei lui hărnicii. Părăsirea iudaismului, după ce arătase o arzătoare râvnă pentru el, făcea să fie urât nespus de mult de aceia din neamul lui care erau vrăjmaşi ai Domnului Isus.

Apostolii, după ce au părăsit Listra, au plecat la Derbe, cetate aşezată la o mică depărtare. Şi acolo au vestit Evanghelia şi o mare mulţime de oameni au crezut şi au fost adăugaţi Adunării. Astfel, prigonirea care alunga pe apostoli din oraş ajungea un mijloc de a răspândi vestea cea bună. Numele unuia din cei care au crezut în Derbe ne-a fost păstrat: este Gaius, care mai târziu a ajuns unul din însoţitorii lui Pavel şi care este, poate, acela căruia îi scrie Ioan epistola a treia (Faptele Apostolilor 20.4). Cetatea Derbe a fost sfârşitul călătoriei celor doi slujitori ai lui Dumnezeu în vederea vestirii Evangheliei. De acolo ar fi putut să se ducă la Tars, locul de naştere al lui Pavel şi nu tocmai departe de Derbe, ca apoi să se întoarcă în Antiohia; dar au simţit nevoia să vadă din nou pe aceia care, prin mijlocirea lor, fuseseră aduşi la Domnul. Ei au trecut iarăşi prin acele locuri în care suferiseră pentru Domnul Hristos: prin Listra, Iconia şi Antiohia. Pretutindeni întăreau sufletele ucenicilor prin învăţăturile lor: îi îndemnau să stăruiască în credinţa care ne arată pe Domnul Hristos, Mântuitorul în slavă şi ca Unul care va veni iarăşi ca să ia pe ai Săi cu El. Şi, aşa cum a făcut şi Domnul, înştiinţa pe credincioşi că singura cale pentru a merge în slavă unde este Domnul Hristos este suferinţa.

În acele localităţi, cei credincioşi întemeiaseră adunări. Cu alte cuvinte, ştiind că erau toţi mădulare ale marei Adunări, care e trupul Domnului Hristos şi care cuprinde pe toţi credincioşii, ucenicii din fiecare localitate se adunau ca unii care înfăţişau Adunarea întreagă a lui Dumnezeu. Erau acum în Derbe, Listra, Iconia şi alte localităţi, adunări ale lui Dumnezeu, spre deosebire de adunările Iudeilor de o parte şi ale păgânilor de altă parte. Şi pentru a conduce aceste adunări, a veghea asupra lor şi a le păstori, apostolii, în puterea autorităţii pe care o aveau, ca fiindu-le dată de-a dreptul de la Domnul, au rânduit bătrâni în fiecare din ele. Apoi, după ce s-au rugat şi au postit, înainte de a părăsi pe creştinii întorşi de curând la Dumnezeu, i-au încre-dinţat în mâna Domnului.

Pavel şi Barnaba au venit iarăşi, prin Pisidia şi Pamfilia, la Perga, unde au vestit Evanghelia. De acolo s-au coborât la Atalia, port la mare, spre miazăzi-apus de Perga, şi care acum se numeşte Satalieh. Acolo s-au urcat în corabie şi s-au întors la Antiohia, de unde plecaseră.

Ei au făcut această călătorie, aleşi şi trimişi de Duhul lui Dumnezeu. Adunarea îi sprijinise în rugăciune, pentru lucrarea pe care aveau s-o facă. Puterea şi harul Domnului fusese cu ei şi astfel au împlinit lucrarea pentru preaiubitul lor Stăpân. După multe osteneli şi suferinţe, Dumnezeu i-a adus iarăşi în scumpa adunare care, cu inima, fusese tot timpul cu ei. Ei au istorisit adunării tot ce făcuse Dumnezeu prin ei în mijlocul bieţilor păgâni.