Lucrarea lui Pavel la Tesalonic şi la Bereea

Pavel şi Sila, părăsind cetatea Filipi, au lăsat pe Timotei şi pe Luca să înveţe şi să întărească pe sfinţi; iar ei s-au îndreptat spre Tesalonic, altă cetate însemnată a Macedoniei, care există şi azi. Aici se găsea o sinagogă a Iudeilor. Era un centru, unde veneau Iudeii din cetăţile vecine, ca să se adune în zilele de sabat.

Cu toate că suferise mult în Filipi, Pavel era plin de îndrăzneală în slujba scumpului său Stăpân şi gata să vestească Evanghelia, oricât l-ar fi costat. Astfel a intrat cu îndrăzneală în sinagogă, după obiceiul pe care-1 avea de a aduce vestea cea bună, mai întâi celor din neamul său. De bună seamă că a găsit aici mulţi ascultători, Iudei şi Greci prozeliţi, adică păgâni care învăţaseră să cunoască pe adevăratul Dumnezeu şi care luau parte la slujba religioasă ce se făcea în sinagogă. Această slujbă consta din rugăciuni şi din citirea anumitor texte din Scriptură, la care se adăugau unele îndemnuri (vezi Luca 4.16-27 şi Faptele Apostolilor 13.14,15), ce erau date de cei ce se credeau chemaţi pentru aceasta sau de aceia care erau invitaţi de mai marii sinagogii.

Apostolul Pavel s-a folosit de această libertate, ca să înfăţişeze adevărul lui Dumnezeu cu privire la Domnul Isus, adevăr care îi umplea inima. Trei zile de sabat, apostolul a vorbit cu ei din Scripturile Sfinte, pe care aceştia le respectau ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu. Şi ce le înfăţişa el, sprijinindu-se pe aceste scrieri sfinte? Două lucruri: cel dintâi era acela că Domnul Hristos, adică Mesia, pe care-L aşteptau Iudeii, trebuia să sufere şi să învieze din morţi, fiindcă Scripturile spuneau acestea (Isaia 53 şi Psalmul 16) şi pentru că lucrul acesta era de neapărată nevoie pentru mântuirea noastră. Dar Iudeii, plini de gândurile lor pământeşti, nu voiau să vadă în Mesia decât un Împărat puternic, care să-i scoată de sub jugul vrăjmaşilor lor. Ei nu se puteau obişnui cu gândul că acest Mesia trebuia mai întâi să sufere, să moară şi să învieze, apoi să intre în slava Sa.

Al doilea lucru pe care-1 înfăţişa Pavel este că Isus din Nazaret, Cel al cărui nume ajunsese la urechile Iudeilor, era cu adevărat Hristosul, Mesia vestit de proroci. Apostolul putea să arate că s-au împlinit Scripturile în naşterea, viaţa şi moartea Lui. În ce priveşte învierea Sa, nu erau atâţia martori? Nu-L văzuse şi auzise chiar el, Pavel, pe Domnul Hristos în slava dumnezeiască, aşa că din hulitor şi prigonitor a ajuns credincios şi apostol? Dar ruşinea crucii era un lucru pe care Iudeii nu-l puteau suferi. Hristos răstignit era pentru ei o nebunie.

Totuşi puterea harului a lucrat în sufletele multora. Duhul Sfânt a sădit Cuvântul în cugetul şi în inima lor: au primit cu bucurie ce le spunea Pavel, ca fiind nu cuvântul oamenilor, ci Cuvântul lui Dumnezeu. Printre cei care au crezut şi au trecut de partea lui Pavel şi lui Sila se găseau Iudei, o mare mulţime de Greci prozeliţi, femei de frunte în număr destul de mare şi păgâni, care s-au întors de la idoli la Dumnezeu, ca să slujească Dumnezeului celui viu şi adevărat şi să aştepte din ceruri pe Domnul Isus, Fiul Său, pe care L-a înviat din morţi. Întoarcerea Domnului Isus, ca să ia cu El pe preaiubiţii Lui, era totodată un adevăr pe care Pavel îl vestea celor întorşi de curând la Dumnezeu. Apostolul şi-a îndeplinit cu bucurie slujba sa printre aceşti creştini tineri în credinţă, dar plini de dragoste şi de nădejde. El îi îngrijea cum îşi îngrijeşte copiii o doică, lucrând zi şi noapte cu mâinile lui ca să nu fie sarcină nici unuia dintre ei, dându-le astfel, pe lângă învăţături, exemplul unei vieţi de om sfânt, ca şi ei să înveţe să meargă într-un chip vrednic de Dumnezeu (vezi 1 Tesaloniceni 1 şi 2).

Însă, în timp ce lucrarea lui Dumnezeu înainta astfel, Vrăjmaşul nu dormea: în curând a stârnit o prigonire. Ea a venit şi de data aceasta tot de la Iudeii necredincioşi. Plini de mânie, când au văzut că adunarea lui Dumnezeu se alcătuieşte în numele Domnului Hristos, au asmuţit pe nişte oameni fără căpătâi din mulţime şi, cu ajutorul lor, s-au năpustit asupra casei unde locuiau Pavel şi Sila, ca să-i scoată de acolo şi să-i aducă afară la poporul înfuriat. Negăsind pe apostoli, au pus mâna pe Iason, stăpânul casei, care era unul din noii creştini, şi l-au târât împreună cu vreo câţiva fraţi înaintea mai marilor cetăţii. Dar ce vină puteau să le aducă? Că au primit pe aceşti oameni care, ziceau ei, „au răscolit lumea”. Era adevărată această învinovăţire? Nu. Apostolii vesteau pacea: pacea cu Dumnezeu şi pacea între oameni. Cei care „răscoleau” erau Satan şi uneltele lui, oamenii care nu voiau să primească pe Domnul Isus, de teamă că au să fie abătuţi de la faptele lor rele. Însă creştinilor li se mai aducea o învinovăţire. Erau învinuiţi că nu ascultă de legile Cezarului, împăratul roman, şi că spun că este un alt împărat, Isus. Era oare adevărat? Nu. Apostolii îndemnau pe credincioşi să fie supuşi stăpânirilor, ca unele ce sunt rânduite de Dumnezeu, iar Domnul Isus spusese: „Împărăţia Mea nu e din lumea aceasta” (Ioan 18.36; Romani 13.1).

Mai-marii şi cei care au auzit aceste cuvinte de învinovăţire s-au tulburat. Dar, întrucât Iason şi ceilalţi fraţi locuiau în cetate şi deci erau bine cunoscuţi, s-au mărginit să le ceară o garanţie că, din partea lor, n-a fost tulburată ordinea publică; şi aşa le-au dat drumul.

Îndată după aceea, fraţii au trimis noaptea pe Pavel şi pe Sila, ca să-i pună la adăpost de ura Iudeilor, care ar fi putut să-i învinuiască mai uşor că sunt răzvrătitori, întrucât erau străini.

Însă, în mijlocul prigonirilor, lucrarea lui Dumnezeu se întindea şi Adunarea Domnului creştea. În Tesalonic se alcătuise o adunare şi, mai târziu, Pavel, scriindu-i, i se adresa în chipul următor: „Pavel, Silvan (sau Sila) şi Timotei, către Biserica Tesalonicenilor, care este în Dumnezeu Tatăl şi în Domnul Isus Hristos: Har vouă şi pace!…” Vedem în această epistolă că prigonirea nu s-a oprit după plecarea apostolilor, căci Pavel zice: „…Pentru că şi voi aţi suferit acelaşi lucruri din partea celor de un neam cu voi, ca şi ele din partea Iudeilor”. Dar, în mijlocul necazurilor, ei au rămas statornici şi inima lui Pavel era plină de mângâiere. El zice: „Cine este nădejdea, sau bucuria, sau cununa noastră de laudă? Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui?” (1 Tesaloniceni 1.1; 2.14, 19).

Ceea ce bucură inima unui slujitor al lui Dumnezeu este mai întâi întoarcerea sufletelor la Dumnezeu, iar apoi să vadă aceste suflete rămânând statornice şi crescând în cunoaşterea şi dragostea Domnului, mergând într-un chip vrednic de El.

Fraţii din Tesalonic au trimis pe Pavel şi pe Sila la Bereea, altă cetate a Macedoniei, spre miazăzi-apus de Tesalonic. Pe Pavel l-au însoţit şi câţiva creştini din Tesalonic, care au rămas împreună cu el. Doi dintre ei sunt pomeniţi mai departe şi anume Aristarh şi Secund (Faptele Apostolilor 20.4). Şi Timotei s-a întâlnit cu Pavel la Bereea. Ce mângâiere pentru apostol să se găsească împreună cu aceşti credincioşi tovarăşi de lucru şi de rugăciuni! Totodată, îl vedem plin de îndrăzneală intrând cu Sila, la Bereea, în sinagoga Iudeilor, ca să le vestească Evanghelia. Iudeii de aici n-au arătat împotrivire: aveau o inimă mai aleasă decât cei din Tesalonic şi n-aveau prejudecăţi cu privire la gândurile sau la tradiţia lor. Pavel le-a vestit aceleaşi adevăruri ca şi celor din Tesalonic şi le dovedea cu Scriptura. Cei din Bereea, plini de bunăvoinţă, s-au apucat să cerceteze în fiecare zi Scripturile, ca să vadă dacă învăţătura lui Pavel se potrivea cu ele. Acelaşi lucru îndemna şi Domnul Isus pe Iudei, când le spunea: „Cercetaţi Scripturile… căci tocmai ele mărturisesc despre Mine” (Ioan 5.39).

Urmarea vestirii Evangheliei şi a învăţăturilor date de apostoli n-a întârziat să se arate în aceste inimi bine pregătite. Sămânţa fusese aruncată în pământ bun. Cuvântul fusese ascultat şi înţeles şi a adus rod. Mulţi Iudei din Bereea au crezut, de asemenea multe din femeile cu vază ale Grecilor, cum şi alţi oameni în număr destul de mare. Aceste femei şi aceşti oameni erau prozeliţi, adică, precum am spus şi mai înainte, oameni născuţi în păgânism, dar aduşi la cunoaşterea adevăratului Dumnezeu. De aici şi din alte locuri, vedem că Evanghelia era bine primită de prozeliţi.

Aşa s-a întemeiat adunarea din Bereea. Însă slujitorii lui Dumnezeu nu şi-au putut continua în linişte, multă vreme, lucrarea lor. Iudeii necredincioşi din Tesalonic au auzit că Pavel vestea Cuvântul lui Dumnezeu la Bereea. Numaidecât au venit acolo, mânaţi de ura lor împotriva lui Pavel şi împotriva numelui Domnului Isus, şi au răsculat şi acolo mulţimea, fireşte, prin aceleaşi mijloace pe care le-au întrebuinţat şi la Tesalonic. Ura lor se îndrepta mai ales împotriva lui Pavel; ar fi voit să ia viaţa acestui martor credincios al Domnului, a cărui întoarcere la Dumnezeu era o dovadă destul de izbitoare a puterii Domnului Hristos. De aceea, fraţii din Bereea au trimis numaidecât pe Pavel spre mare, luând măsuri ca Iudeii, care voiau să-l urmărească, să-i piardă urma. Cei care însoţeau pe apostol, l-au dus până la Atena, la o mare depărtare de Macedonia. Sila şi Timotei au rămas la Bereea, ca să continue să înveţe pe creştini. Pavel le spusese să vină cât mai curând la el.