Pavel la Atena

Pavel a fost însoţit până la Atena, unde aştepta pe Sila şi pe Timotei, cei doi tovarăşi de drum şi de lucru.

Atena, care acum este capitala Greciei, a fost una din cetăţile cele mai vestite din vechime. Pe vremea lui Pavel, era supusă Romanilor şi, deşi decăzută de la vechea ei măreţie, era încă locul de întâlnire al multor străini şi a o mulţime de filozofi din diferite şcoli.

Ceea ce deosebea pe locuitorii săi era, alături de o nespus de mare bunăcuviinţă în vorbire, o mare dorinţă de a cunoaşte, care-i făcea să alerge după orice noutate. Cetatea era plină de temple şi altare ridicate feluriţilor zei mincinoşi.

Putem să înţelegem simţămintele care au răscolit inima şi gândurile credinciosului slujitor al Domnului Hristos, văzând atâtea suflete cufundate în întunericul închinării la idoli, rătăciţi prin închipuirile zadarnice ale oamenilor şi astfel ţinuţi departe de Dumnezeu. Duhul îi era întărâtat.

S-a adresat deci Iudeilor, în sinagogă, şi prozeliţilor, care mai aveau oarecare cunoştinţă despre adevăratul Dumnezeu; apoi, în toate zilele, în piaţă, stătea de vorbă cu aceia pe care îi întâlnea. Despre ce vorbea el? Despre ceea ce îi umplea inima, adică despre Domnul Isus şi despre biruinţa pe care a câştigat-o El asupra morţii, ca să ne scape de păcat şi să ne aducă la viaţă.

Printre cei care îl ascultau, se găseau filozofi, adică oameni înţelepţi ai aceste lumi, care umblau să găsească adevărul, dar nu reuşeau, pentru că adevărul este în Dumnezeu, iar „lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu” (1 Corinteni 1.21).’

Dintre aceşti filozofi, unii erau epicurieni, iar alţii stoici. Cei dintâi căutau fericirea în tot felul de plăceri; stoicii nu urmăreau plăcerile, ci virtutea, la care ajungeau prin neîntrerupte silinţe; de asemenea căutau să stăpânească suferinţele, pe care le întâmpinau cu bărbăţie şi dispreţ. Atât unii cât şi ceilalţi erau în mare necunoştinţă cu privire la Dumnezeu.

Cuvintele lui Pavel li se păreau ciudate. Ei ziceau: „Pare că vesteşte nişte dumnezei străini”. Numele Domnului Isus era pentru mintea lor un nume de zeu. Unii, mai uşuratici, îşi băteau joc de apostol şi-l socoteau palavragiu. Alţii au vrut să afle mai mult despre cele ce auziseră de la Pavel. L-au dus deci la Areopag. Acesta era o clădire aşezată pe un loc înălţat, unde-şi avea reşedinţa un tribunal, odinioară vestit, dar unde se adunau totodată învăţaţii şi oamenii de stat, ca să stea de vorbă între ei. Acolo, departe de zgomotul din piaţa publică, Pavel putea mai uşor să spună, în faţa tuturor, adevărul pe care i-l încredinţase Dumnezeu. Astfel conducea Domnul pe iubitul Său slujitor, ca să dea mărturie despre El înaintea celor mari şi celor mici, înaintea celor învăţaţi şi a celor neînvăţaţi.

Filozofii l-au întrebat pe Pavel: „Putem să ştim care este această învăţătură nouă, pe care o vesteşti tu?” (Faptele Apostolilor 17.19). Atunci Pavel, stând în picioare în mijlocul lor, le-a spus adevărul cu privire la Dumnezeu şi la judecată, cu privire la Domnul Isus şi la învierea Sa, aşa cum puteau să-1 înţeleagă aceşti înţelepţi vestiţi, dar neştiutori.

Apostolul, străbătând oraşul, văzuse, în mijlocul mulţimii de idoli, un altar pe care era scris: „Unui Dumnezeu necunoscut!” Se povesteşte că, în vremurile vechi, o boală grozavă bântuia cetatea şi că Atenienii, neştiind care este zeul pe care trebuiau să-1 îmblânzească, au zidit un altar, „unui Dumnezeu necunoscut”. De altfel, în adâncul conştiinţei religiile păgânismului, se găseşte gândul că este un Dumnezeu mai mare peste ceilalţi, însă necunoscut. Pavel, călăuzit de înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu, se foloseşte de această împrejurare, pe care o reaminteşte ascultătorilor săi şi le spune: „Ceea ce voi cinstiţi fără să cunoaşteţi, aceea vă vestesc eu. Dumnezeu, care a făcut lumea şi tot ce este în ea, este Domnul cerului şi al pământului şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este servit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea nevoie de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile” (Faptele Apostolilor 17.23-25).

Astfel, aceşti filozofi, atât de mândri de ştiinţa lor, aveau nevoie să fie învăţaţi de Pavel ceea ce un copil creştin ştie de mic şi anume că este un singur Dumnezeu, care a creat toate lucrurile şi care îngrijeşte de tot ce a făcut: El este Domnul, Cel care stăpâneşte în cer şi pe pământ. Mai mult, El umple totul cu prezenţa Sa. Bieţii păgâni nu cunoşteau aceste adevăruri însemnate, dar noi „prin credinţă înţelegem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd” (Evrei 11.3); şi mai ştim că Dumnezeu este în tot locul.

Filozofii aceia îşi închipuiau că Dumnezeu stă departe de oameni şi nu are grijă de ei; ei mai credeau că fiecare neam îşi are o obârşie deosebită: Grecii şi Romanii socoteau că celelalte neamuri sunt barbare. De aceea Pavel adaugă: „El a făcut fiecare neam de oameni dintr-un singur sânge ca să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat ţinuturi rânduite şi hotare locuirii lor” (Faptele Apostolilor 17.26). Noi ştim că Negrul, Chinezul sau Indianul, ca şi noi, ne tragem toţi din acelaşi om, din Adam; mai ştim totodată că Dumnezeu, în cârmuirea Sa desăvârşită, conduce toate lucrurile şi că nici o pasăre nu cade la pământ fără ştirea Sa. Păgânii însă nu ştiau deloc aceste lucruri.

Pavel le arată mai departe că, dacă L-ar fi căutat, ei ar fi putut să cunoască pe Dumnezeu, fiindcă a dat atâtea dovezi de existenţa şi atotputernicia Sa. „El nu este departe de fiecare dintre noi. Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa” (Faptele Apostolilor 17.27-28).

Unii din poeţii lor observaseră acest mare adevăr, că omul nu este un simplu animal, cum vor să ne facă să credem şi unii oameni din zilele noastre. Aceşti poeţi din vechime, mai înţelepţi decât palavragii din zilele noastre, spuseseră: „Din El ne tragem obârşia…”, adică din Dumnezeu, care, după ce a făcut trupul omului, i-a suflat în nări suflare de viaţă. Apostolul întăreşte acest cuvânt, ca să arate deşertăciunea idolilor: „Astfel dar, fiindcă ne tragem obârşia din Dumnezeu, nu trebuie să credem că Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite potrivit artei şi imaginaţiei omului” (Faptele Apostolilor 17.29).

Însă Pavel avea să vestească altceva filozofilor şi păgânilor cărora le vorbea. Cineva poate să recunoască existenţa unui Dumnezeu mai presus de toate, care conduce toate lucrurile; poate să recunoască înălţimea obârşiei omeneşti şi deşertăciunea idolilor. Atât nu e de ajuns. Trebuie să cunoască pe Dumnezeu prin Domnul Isus, omul înviat, ca Cel ce judecă adâncimile inimii. Trebuie să cunoască harul lui Dumnezeu venit prin Domnul Isus. De aceea apostolul continuă astfel: „Dumnezeu, deci, trecând cu vederea timpurile de neştiinţă, porunceşte acum tuturor oamenilor (învăţaţi sau neînvăţaţi, bogaţi sau săraci) de pretutindeni (din Atena sau din Roma, ba chiar şi barbarilor) să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca după dreptate pământul locuit, Omul pe care L-a rânduit şi despre care a dat tuturor o dovadă de netăgăduit prin faptul că L-a înviat dintre cei morţi…” (Faptele Apostolilor 17.30-31).

Astfel a făcut Dumnezeu să strălucească lumina Sa în ochii acestui popor învăţat al Atenei, lumina cunoştinţei Sale, care aşază cugetul în faţa Sa şi care cheamă pe oameni să se pocăiască, să se întoarcă la El, în vederea judecăţii pe care trebuie s-o facă prin Domnul Isus, Omul pe care L-a înviat dintre cei morţi. Învierea Domnului Hristos era o dovadă a biruinţei Sale asupra Celui Rău şi a împuternicirii Sale de Judecător al lumii.

Apostolul ar fi putut să vorbească mai departe despre Domnul Isus, înfăţişându-l nu numai ca Judecător, ci şi ca Mântuitor, Însă mulţimea învăţată se săturase de vorbele sale. Atâta timp cât a vorbit despre un Dumnezeu creator, l-au ascultat; dar auzind că le vorbeşte despre învierea morţilor, lucru de necrezut pentru duhul lumesc, dar pe care-1 descoperă Dumnezeu, unii, în uşurătatea lor necredincioasă, şi-au bătut joc de învăţătura lui Pavel, care vestea o altă viaţă şi care tulbura inima dedată plăcerilor; alţii au amânat ascultarea acestor lucruri pentru altădată, ca şi cum acest altădată ar fi în puterea noastră.

Pavel a ieşit din mijlocul acestor înţelepţi ai lumii, care au rămas mai departe în întunericul lor. Vorbirea lui, însă, n-a avut nici un rod? Ba da: Dumnezeu a binecuvântat şi acolo Cuvântul Său, pentru câteva suflete. Unii au crezut ce a spus Pavel şi au trecut de partea lui. Se înţelege că acestora el le-a dat şi alte învăţături despre adevărurile sfinte sale credinţei. Printre aceştia să găsea Dionisie, un membru al Areopagului, şi o femeie numită Damaris. Nu ştim nimic mai mult despre aceste două fiinţe, dar Domnul le cunoştea şi a voit ca numele lor să ne fie păstrate. Cât de preţios este pentru adevăraţii credincioşi să ştie că, dacă sunt necunoscuţi de lume, Domnul îi cunoaşte pe nume!