Lucrarea lui Pavel la Efes

Părăsind Corintul, Pavel s-a dus în Asia, în marele oraş Efes, în locul căruia azi nu mai este decât un sat, ale cărui ruine însă dovedesc vechea măreţie. În vechime era vestit, îndeosebi din cauza unui templu măreţ, dedicat zeiţei Diana, pe care o socoteau ocrotitoarea vânătoarei şi a pădurilor, cum şi cârmuitoarea mersului lunei. Cu vreo 300 de ani înainte de a vesti Pavel Evanghelia în Efes, templul Dianei fusese ars de un nebun, care voise să-şi câştige astfel un nume vestit, dar fusese refăcut cu o strălucire mai mare decât cea dintâi. Efesenii susţineau că acest templu avea o statuie a zeiţei, care căzuse din cer. Această credinţă deşartă ajunsese să fie socotită fapt adevărat şi, în multe locuri, se aducea închinare zeiţei Diana din Efes. Nu e mai puţin adevărat că şi setea de câştig îşi avea şi ea amestecul ei. Mulţi lucrători argintari făceau icoane de argint care înfăţişau templul Dianei şi câştigau mult de pe urma lor, vânzându-le celor ce erau prinşi în întunericul credinţei deşarte.

Pe lângă păgânismul idolatru, mai domnea la Efes un alt rău, bine legat de cel dintâi. Mulţi se ocupau cu magia, adică lucruri prin care pretindeau că pot să cunoască lucrurile ascunse ale firii şi ale lumii nevăzute, să prorocească şi să dezlege tainele viitorului. Această ştiinţă, pe nedrept numită astfel, se învăţa dintr-o mulţime de cărţi, cărora li se dădea mare preţuire şi dintre care, unele foarte vestite, purtau numele de „scrieri efesene”.

Aceasta era starea din Efes când s-a dus Pavel acolo. De data aceasta însă, n-a stat acolo mult timp. Voia să se ducă la Ierusalim, a promis însă Iudeilor cu care şezuse de vorbă în sinagogă şi care voiau să-1 oprească acolo, că se va întoarce la ei altă dată. Cu toate acestea, erau ucenici în acest mare oraş, unde Pavel a lăsat pe Aquila şi Priscila; dar nu ştim prin cine, nici cum le-a fost vestită Evanghelia.

În lipsa lui Pavel, s-a petrecut la Efes un fapt de seamă. Se vede de aci cum Dumnul alege şi pregăteşte El Însuşi lucrători, pe care-i trimite la lucrul Lui, folosindu-se adesea de vase smerite. În Efes venise un Iudeu, de origine din marele oraş Alexandria din Egipt, oraş vestit prin şcolile sale de filozofie, ştiinţă şi literatură. Acest Iudeu, numit Apolo, învăţase poate în oraşul său de naştere, unde se găseau mii de aceeaşi religie cu el. Oricum ar sta lucrurile, era un om care avea darul vorbirii şi era tare în Scripturi, adică le cunoştea bine şi ştia să le prezinte cu putere cuprinsul. „Scripturile” erau scrierile Vechiului Testament, singurele care existau pe atunci. Apolo avea oarecare cunoştinţe despre Domnul Isus, dar nu mergea mai departe decât ce învăţase Ioan Botezătorul pe ucenicii lui. Recunoştea deci pe Domnul Isus drept Mesia, Hristosul, care fusese vestit de proroci şi de bună seamă că auzise şi despre moartea şi învierea Lui. Nu cunoştea însă urmările de mare preţ ale înălţării la cer a Domnului şi ale trimiterii Duhului Sfânt. Însă împlinirea promisiunilor lui Dumnezeu faţă de poporul Său, în persoana Domnului Isus, îi umplea inima, aşa că el vorbea cu multă căldură, învăţând amănunţit lucrurile privitoare la Domnul Isus, potrivit cu lumina pe care o avea.

Când un om este sincer înaintea lui Dumnezeu şi foloseşte bine ceea ce a primit, fiind gata să se lase învăţat de Dumnezeu mai departe, primeşte de la El şi alte lucruri pe lângă ceea ce are (Matei 25.29). Aceasta i s-a întâmplat lui Apolo. Pe când vorbea el cu îndrăzneală în sinagogă, Aquila şi Priscila, ascultându-l, au observat numaidecât ce-i lipsea în ce priveşte cunoaşterea adevărului dumnezeiesc. L-au luat cu ei şi i-au arătat mai cu deamănuntul „calea lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 18.26), adică tot ce a făcut Dumnezeu, prin Domnul Isus, pentru mântuirea păcătoşilor, ca să-i aducă la El, în bucuria vieţii veşnice. Omul învăţat şi cu darul vorbirii nu s-a socotit înjosit să fie ucenicul unor neînsemnaţi lucrători de corturi: el s-a folosit de îndrumările lor. Dumnezeu a binecuvântat această lucrare şi Apolo a ajuns un bun lucrător al Domnului.

Simţindu-se chemat să meargă la Corint, care era în Ahaia, fraţii din Efes au scris ucenicilor din acest ţinut şi i-au îndemnat să-l primească bine. Era o scrisoare de recomandare, aşa cum adunările Domnului dau şi astăzi unui frate sau unei surori care se duc într-o adunare unde sunt străini. Aşa se arată şi se păstrează legătura dintre sfinţi, care sunt mădulare ale trupului Domnului Hristos. Apolo, ajungând în Ahaia şi ducându-se la Corint, a fost întrebuinţat de Dumnezeu ca să facă pe credincioşi să înainteze în cunoaşterea Domnului Isus, să-i întărească în adevăr şi să-i apere împotriva învăţăturilor Iudeilor. Cu multa sa cunoştinţă din Scripturi, îi înfrunta cu o mare putere, dovedindu-le din Scripturi că Isus este Hristosul, Mesia cel făgăduit şi aşteptat.

Apolo a lucrat mult la Corint: Dumnezeu S-a folosit de el, ca să facă bine sufletelor. După câtva timp s-a întors la Efes. Însă Vrăjmaşul, Satan, suflase printre credincioşii din Corint un duh de dezbinare: unii se socoteau ai lui Pavel, alţii ai lui Apolo. Pavel, când s-a înapoiat la Efes, l-a rugat să meargă la Corint, de bună seamă ca să vină în ajutor Corintenilor în greutăţile în care se găsea adunarea. Apolo n-a vrut să se ducă deocamdată, temându-se poate că va mări duhul de dezbinare (1 Corinteni 16.12). Mai târziu, vom găsi pe Apolo în Creta, în tovărăşia legiuitorului Zena, pe care nu-l cunoaştem decât din arătarea numelui său. Pavel, scriind lui Tit, pe care-l lăsase în Creta, îi spune să aibă grijă ca aceşti doi slujitori ai lui Dumnezeu să nu ducă lipsă de nimic (Tit 3.13). Aici se termină, în Cuvântul lui Dumnezeu, istoria lui Apolo. El a slujit lui Dumnezeu şi-şi va avea răsplata sa; cu toate darurile sale, însă ca slujitor n-are acelaşi loc ca Pavel, deşi acesta era mai puţin arătos.

Aşadar, Pavel a venit iarăşi, mai târziu, la Efes, după ce străbătuse ţinuturile Asiei Mici, întărind pe toţi ucenicii prin învăţăturile şi îndemnurile sale. La sosirea lui în Efes, s-a petrecut un fapt care ne aminteşte un adevăr de o însemnătate foarte mare. Apostolul a întâlnit câţiva ucenici a căror vorbire, fără îndoială, l-a pus în uimire, fiindcă dovedea o oarecare necunoaştere a creştinismului. El i-a întrebat: „Aţi primit voi Duhul Sfânt când aţi crezut?” (Faptele Apostolilor 19.2).

Trebuie să spunem că puterea creştinismului, după moartea şi învierea Domnului şi după înălţarea Sa glorioasă la cer, a fost Duhul Sfânt, pe care Dumnezeu L-a trimis din cer, ca să fie pentru totdeauna cu ai Săi. El alcătuieşte Adunarea şi rămâne în ea, aşa că Adunarea este locuinţa lui Dumnezeu, ca şi fiecare credincios în parte, al cărui trup este templul Duhului Sfânt. Oricine a auzit cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii, şi a crezut, este pecetluit cu Duh Sfânt (Ioan 14.16; 1 Corinteni 6.19; Efeseni 1.13-14; 2.22). Aceasta este trăsătura de seamă a creştinului: Duhul Sfânt locuieşte în el. Întrebarea lui Pavel suna deci cam aşa: „Sunteţi cu adevărat creştini?”

Ucenicii au rămas foarte miraţi când l-au auzit. Ei au răspuns: „Nici n-am auzit măcar că a fost dat un Duh Sfânt.” Ei nu puneau la îndoială existenţa Duhului Sfânt, căci Vechiul Testament vorbeşte de El în mai multe locuri; iar Ioan Botezătorul, ai cărui ucenici erau, îi învăţase şi el despre aceasta. Dar ei nu cunoşteau faptul acela însemnat că, în ziua Cincizecimii, Duhul Sfânt a venit ca să rămână pe pământ în Adunare şi în fiecare credincios.

Pavel a zis atunci acestor ucenici: „Dar cu ce botez aţi fost botezaţi?” Dacă ar fi primit botezul creştin, cel care se face în vederea Domnului Hristos şi a morţii Sale, ei ar fi avut cunoştinţă de venirea Duhului Sfânt. Şi ei au răspuns: „Cu botezul lui Ioan.” Atunci Pavel a zis: „Ioan a botezat cu botezul pocăinţei şi spunea poporului să creadă în Cel care venea după El, adică în Isus.” Ioan Botezătorul vestea venirea Domnului Hristos şi predica pocăinţa, pentru ca oamenii să fie pregătiţi să-L primească. Cei care se pocăiau, erau botezaţi în vederea aceasta. Botezul creştin este preînchipuirea morţii împreună cu Hristos, este semnul intrării în Adunarea creştină pe pământ. Aceşti ucenici neştiutori, dar sinceri, desigur că au fost bucuroşi să audă vestea bună a mântuirii prin credinţa în Domnul Hristos; ei au primit-o şi au fost botezaţi în numele Domnului Isus. Apoi Pavel şi-a pus mâinile şi Duhul Sfânt S-a coborât peste ei. Prezenţa Sa s-a arătat numaidecât, ca în ziua Cincizecimii la ucenici, mai târziu la Samariteni şi apoi la Corneliu şi la ai săi. Au început atunci să vorbească în limbi străine şi să prorocească. Darurile de a face minuni, semne ale puterii Duhului Sfânt, nu mai sunt acum; toţi cei ce cred în Domnul Isus au însă Duhul Sfânt, a cărui putere se simte în inimă şi lucrează în viaţă. Apostolul Pavel scrie Romanilor: „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui” (Romani 8.9).

După întâlnirea sa cu ucenicii lui Ioan, cărora le-a făcut cunoscut mai lămurit adevărul creştin, Pavel a început să vorbească în sinagogă. Timp de 3 luni le-a vorbit cu îndrăzneală despre lucrurile Împărăţiei lui Dumnezeu.

Ce este Împărăţia lui Dumnezeu? Acum nu e ceva văzut, cum sunt împărăţiile pământului, ci este stăpânirea lui Dumnezeu în inimile celor ce cred în Evanghelie, în vestea bună a mântuirii prin Domnul nostru Isus Hristos, Împăratul acestei Împărăţii. Apostolul aduce mulţumiri Tatălui, care l-a învrednicit să aibă parte de moştenirea sfinţilor, în lumină. „El ne-a eliberat de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, în care avem răscumpărarea, iertarea păcatelor” (Coloseni 1.13-14). Cei ce fac parte din această Împărăţie nu sunt îndatoraţi să păzească obiceiuri şi orânduiri dinafară, cum era la Iudei, căci „Împărăţia lui Dumnezeu este dreptate, pace şi bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14.17). Un om păcătos, în starea sa firească, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie să fie spălat de păcatele sale prin sângele Domnului Isus şi să aibă o fire curată şi sfântă, cum este aceea a lui Dumnezeu. De aceea Domnul Isus zicea lui Nicodim: „Dacă cineva nu este născut din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3.5).

Pavel a vorbit deci în sinagogă, fără piedică, timp de trei luni, despre lucrurile privitoare la Împărăţia lui Dumnezeu. După trecerea acestui timp însă, s-a trezit vrăjmăşia inimii fireşti a omului împotriva lui Dumnezeu. Apostolul a întâmpinat din partea mai multor Iudei împotrivirea pe care oamenii din acest neam au arătat-o totdeauna faţă de Evanghelie. Inima firească iubeşte mai mult lucrurile lumii decât pe cele ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Ea vrea mai bine o religie pământească decât adevărul, care descoperă omului starea sa de păcat, de ruină şi de neputinţă, şi nu-i arată alte mijloace de ridicare decât în harul lui Dumnezeu.

Aceşti Iudei, care auziseră vestea bună şi n-au crezut, şi-au împietrit inimile şi s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Nu numai că n-au primit mântuirea pentru ei înşişi, ci au căutat să abată şi pe alţii, vorbind de rău pe creştini înaintea mulţimii. Ce trebuia să facă Pavel în faţa acestor împotriviri răutăcioase ale Iudeilor? Nu putea să mai rămână cu ei, nici să mai lase pe ucenici printre ei. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă că trebuie să ne despărţim de ce e rău, cum şi de cei răi. De aceea, Pavel s-a retras, lăsând pe Iudeii răzvrătiţi în necredinţa lor, cum a făcut şi la Corint. Totodată, a despărţit pe ucenici de ei şi, în loc să-i mai înveţe în sinagogă, şi-a continuat lucrarea de evanghelizare în şcoala unuia numit Tiran. Despre acesta nu mai ştim nimic altceva. Poate că era şi el ucenic; oricum, nu era împotrivitor creştinilor şi nu încape îndoială că pentru el a fost o binecuvântare că şi-a dat şcoala pentru lucrarea Domnului, căci Dumnezeu ţine socoteală de tot ce se face pentru El.

Astfel, adunarea din Efes a fost despărţită de sinagogă şi de Iudei. În şcoala lui Tiran, apostolul, nu numai în zilele de sabat, ci în toate zilele, timp de doi ani, a vestit Cuvântul lui Dumnezeu. Ce hărnicie mare şi sfântă!

O mare binecuvântare a fost urmarea lucrării lui Pavel! Cuvântul Domnului s-a răspândit nu numai în Efes, ci în tot ţinutul Asiei; şi toţi cei ce locuiau în Asia, Iudei şi Greci, l-au auzit. Iar Dumnezeu, ca să întărească spusele slujitorului Său, făcea minuni nemaipomenite prin mâinile lui Pavel. Se puneau peste cei bolnavi basmale sau şorţuri care fuseseră atinse de trupul lui Pavel, şi-i lăsau bolile şi ieşeau afară din ei duhurile rele.

La Efes s-au petrecut două fapte de seamă: unul arăta că puterea pe care o desfăşura Pavel împotriva duhurilor rele era a lui Dumnezeu şi a Domnului Isus, iar cel de al doilea arăta ce mare putere avea Cuvântul asupra inimii şi asupra conştiinţei celor care-l primeau.

Erau nişte Iudei, care-şi făcuseră o meserie din a scoate duhurile rele din cei ce erau stăpâniţi de ele. Pentru aceasta, se foloseau de unele obiceiuri şi cuvinte vrăjitoreşti. Dacă reuşeau, nu ştim. Domnul Isus a vorbit despre astfel de oameni când, învinovăţit de farisei că scoate demoni cu domnul demonilor, a răspuns: „Şi fiii voştri cu cine-i scot?” În Efes se găseau şapte fii ai unuia numit Sceva, un preot iudeu din cei mai de seamă, care umblau din loc în loc, ca să ghicească sau să izgonească duhurile rele, chemând numele Domnului Isus; au încercat şi ei să facă aşa cum făcea Pavel, spunând celor stăpâniţi: „Vă jur pe Isus, pe care-L propovăduieşte Pavel, să ieşiţi afară!” (Faptele Apostolilor 19.13). Doi din ei, intrând într-o casă unde era un om stăpânit de duhuri rele, i-au vorbit aşa. Dar cineva nu poate să se folosească de numele sfânt al Domnului Isus ca de un descântec, căci ar însemna să-L necinstească. Pavel şi ceilalţi apostoli într-adevăr făceau minuni, însă prin credinţa în Domnul Isus şi în puterea Sa. De aceea, duhul cel rău, prin gura celui stăpânit de el, a răspuns exorciştilor: „Pe Isus ÎI cunosc, şi pe Pavel îl ştiu; dar voi cine sunteţi?” Duhul rău recunoştea autoritatea Domnului şi puterea pe care o dădea slujitorului Său credincios; cei neredincioşi însă, n-aveau nici o putere asupra lui. Mai mult decât atât: duhul cel rău s-a arătat mai puternic decât ei. Cu acea putere care, pe vremea Domnului Isus, făcea ca nimeni să nu poată domoli pe unul care avea duhuri rele (Marcu 5.3-4), chiar legându-l cu lanţuri, omul în care era duhul a sărit asupra lor, i-a biruit pe amândoi exorciştii şi i-a schingiuit în aşa fel că au fugit goi şi răniţi din casa aceea. Ce poate să facă omul păcătos împotriva puterii satanice? Numai Domnul Isus a putut să biruie pe Diavolul şi să scape pe cei ce erau ţinuţi de el în robie.

Acest fapt a ajuns la cunoştinţa tuturor care locuiau în Efes, Iudei şi Greci, şi toţi au fost cuprinşi de frică. Era destul de lămurit că prin mâinile lui Pavel lucra puterea lui Dumnezeu.

Al doilea fapt ne arată puterea Cuvântului lui Dumnezeu asupra conştiinţei celor ce au crezut, cum şi credinţa lor puternică. Mulţi din cei ce crezuseră, cuprinşi de simţământul prezenţei lui Dumnezeu, nu s-au ruşinat să vină să măturisească tot ce au făcut în viaţa lor trecută, când trăiau departe de Dumnezeu, supuşi puterii Satanei şi robi plăcerilor lor. Ei slăveau astfel dragostea cea mare a lui Dumnezeu în îndurarea Sa cea bogată, care venise să-i caute şi să-i mântuiască prin Domnul Hristos. Mulţi din cei ce făcuseră vrăjitorii, văzând bine că acestea nu erau decât lucrări ale Satanei, şi-au adus cărţile de vrăjitorie şi le-au ars înaintea tuturor. Prin aceasta ei mărturiseau pe faţă credinţa lor şi arătau că părăsesc lucrurile rele, în care trăiseră odinioară. De pe urma acestui fapt, au avut o mare pagubă bănească — o pierdere de aproape cincizeci de mii de arginţi — întrucât aceste cărţi erau foarte scumpe. Dar, înţelegând că un creştin nu poate lua parte la nimic din ce este al Satanei, au făcut cu bucurie această jertfă.

În legătură cu acest fapt, scriitorul acestei părţi din Scriptură zice: „Cu atâta putere se răspândea şi se întărea Cuvântul Domnului” (Faptele Apostolilor 19.20).