Pavel îşi ia rămas bun de la adunarea din Efes

După ce au părăsit Troa, apostolul şi însoţitorii lui au plecat la Milet, oraş în Asia Mică, la o oarecare depărtare spre miazăzi de Efes. A trimis să cheme acolo pe bătrânii adunării din Efes, ca să-şi ia rămas bun de la ei. Putem spune că învăţăturile date de Pavel în această împrejurare sunt înştiinţări potrivite şi până la sfârşit.

Pavel socotea că slujba lui, ca evanghelist şi misionar, era pe sfârşite. „Mă duc la Ierusalim”, spune el bătrânilor din Efes, „fără să ştiu ce mi se va întâmpla acolo. Numai Duhul Sfânt mă înştiinţează din cetate în cetate că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri” (Faptele Apostolilor 20.22-23). Şi în adevăr de astfel de lucruri a avut parte la Ierusalim. A fost în închisoare din cauza duşmăniei Iudeilor, apoi trimis la Cezareea la dregătorul roman; după mai mult de doi ani de arest, în cele din urmă a fost dus la Roma ca să se înfăţişeze, la judecată, înaintea împăratului. În felul acesta a dat mărturie despre Domnul Hristos înaintea celor mari de pe pământ, dar era în lanţuri. E drept, au fost mântuite suflete prin slujba sa, în timpul când era în închisoare, dovadă robul Onisim; dar el nu mai mergea din loc în loc ca să vestească Evanghelia şi să întemeieze adunări. Adunarea lui Dumnezeu luase fiinţă pe pământ, în mare parte prin lucrul său, şi acum avea să crească.

Apoi, Pavel a adăugat: „Şi acum, ştiu că nu-mi veţi mai vedea faţa, voi toţi aceia în mijlocul cărora am umblat propovăduind Împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 20.25). Din încătuşarea spre care mergea, n-avea cum să se mai întoarcă în Milet şi Efes. El spusese mai înainte: „Trebuie să văd şi Roma” (Faptele Apostolilor 19.21). În adevăr, a văzut-o, însă a fost dus ca arestat în acest mare oraş.

Ştiind deci că nu-i va mai vedea, îi stătea mult pe inimă să îndemne stăruitor pe bătrâni, supraveghetorii turmei, rânduiţi pentru aceasta de Duhul Sfânt, să aibă grijă de Adunarea lui Dumnezeu. Cât de scumpă este Adunarea în ochii lui Dumnezeu! Pavel arăta aceasta, când spunea: „Pe care a câştigat-o cu sângele Celui al Său” (Faptele Apostolilor 20.28). Dumnezeu voia să aibă pe pământ o Adunare care să fie în totul a Lui, scoasă din lume, pregătită pentru cer. Dar, pentru aceasta, trebuia ca acei care o alcătuiesc să fie spălaţi de păcatele lor. Însuşi Fiul Său S-a dat de bunăvoie ca să împlinească această lucrare, suferind şi murind pe cruce. „El ne-a spălat de păcatele noastre cu sângele Său” (Apocalipsa 1.5). „Hristos a iubit biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5.25). E vorba de această Adunare, pe care Domnul Hristos Şi-o va prezenta într-o zi, în cer, slăvită, fără pată şi fără zbârcitură, ca să fie cu El pentru veşnicie.

În aşteptarea Lui, însă, Adunarea merge pe pământ înconjurată de vrăjmaşi şi de primejdii, ca şi cum ar străbate cineva o pădure întunecoasă, pe unde dau târcoale tâlhari şi unde fiarele sălbatice îşi caută prada. Apostolul veghease cu grijă asupra Adunării; acum însă avea să plece, să fie aruncat în închisoare şi apoi să părăsească această lume. El vedea bine primejdiile care pândeau Adunarea, care era atât de scumpă inimii lui. De aceea el înştiinţează pe bătrâni: „Ştiu că după plecarea mea se vor strecura între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma; şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei” (Faptele Apostolilor 20.29-30). Erau vrăjmaşi care veneau dinafară şi vrăjmaşi dinăuntru. N-a trecut mult timp după plecarea lui Pavel şi, în adevăr, s-au furişat în Biserică învăţători mincinoşi, care au adus lucruri stricăcioase.

Ce era de făcut? Apostolul dă în grijă bătrânilor să vegheze, aşa cum făcuse el neîncetat. Dar, vai! ei au adormit sau au fost doborâţi de păcat şi urmarea a fost că lupii răpitori n-au cruţat turma, iar în Adunare învăţăturile rele au luat locul celor bune.

Adunarea deci a ajuns în ruină. Iată ce ne învaţă trista ei istorie. Ce era de făcut? Apostolul arată singurul mijloc de scăpare, pentru toate timpurile. Iată-l: Dumnezeu şi Cuvântul Său. El zice: „Vă încredinţez în mâna lui Dumnezeu şi a Cuvântului harului Său, care vă poate zidi sufleteşte şi vă poate da moştenirea împreună cu toţi cei sfinţi” (Faptele Apostolilor 20.32). Şi în zilele noastre, fiindcă Adunarea este dărăpănată, fărâmiţată, sfâşiată, nu ne rămân alte limanuri de scăpare decât: Dumnezeu şi Cuvântul Său, care ne sunt de ajuns pentru a ne aduna, a ne zidi şi a ne învăţa. Cât de mare şi de bun este Dumnezeu! Când totul e pierdut prin greşeala omului, El vine şi ne spune: Iată-Mă, ai încredere în Mine; alipeşte-te numai de Mine! Iată Cuvântul Meu, urmează-l!

Pavel, după aceste îndemnuri şi după multe altele, a îngenuncheat şi s-a rugat împreună cu ei toţi, încredinţându-i în mâna lui Dumnezeu. Ne putem închipui durerea ce le-a umplut inima. Toţi vărsau şiroaie de lacrimi la gândul că era cea din urmă oară când ei mai vedeau pe apostolul preaiubit, care în mijlocul atâtor greutăţi, suferinţe şi primejdii, le adusese Evanghelia harului lui Dumnezeu. Este un lucru plăcut Domnului să iubim pe scumpii Săi slujitori. Pavel scrie Tesalonicenilor „să-i preţuiască foarte mult, în dragoste, din pricina lucrării lor” (1 Tesaloniceni 5.12-13). Prietenii lui Pavel erau întristaţi mai ales că nu mai trăgeau nădejde să-1 mai vadă pe acest pământ. Domnul nu ne opreşte să plângem când părăsim pe aceia pe care-i iubim; nu trebuie să uităm însă, că e un loc de întâlnire pentru toţi cei ce iubesc pe Domnul Isus. Este cerul, casa Tatălui Său. Bătrânii din Efes şi toţi câţi s-au întors la Dumnezeu prin Pavel, s-au întâlnit în Rai.

Pavel n-a uitat pe scumpii lui prieteni din Efes. Mai târziu, din Cezareea unde era închis pentru Domnul, le-a trimis o scrisoare, în care se găsesc adevărurile mari şi scumpe cu privire la Adunare.

Cum făcuse şi în Epistola către Corinteni, el învaţă pe Efeseni că Adunarea, alcătuită din toţi credincioşii adevăraţi, de la coborârea Duhului Sfânt până la răpirea sfinţilor, este un trup, al cărui Cap este Domnul Hristos. Prin aceasta vrea să spună că toţi cei ce cred în Domnul Isus şi sunt mântuiţi, sunt uniţi cu El şi în acelaşi timp sunt uniţi unii cu alţii, prin Duhul Sfânt, atât de strâns, cum sunt unite mădularele unui trup omenesc cu capul şi unele cu altele, alcătuind astfel un tot. Prin Duhul Sfânt, însăşi viaţa Domnului Hristos ne însufleţeşte, aşa cum sângele însufleţeşte cu puterea lui toate mădularele noastre.

Pavel mai arată că în Adunare nu mai este deosebire de neam. Iudeii nu mai sunt un popor care să se bucure de drepturi deosebite. Ei sunt ca şi neamurile, având nevoie de acelaşi har şi de acelaşi Mântuitor. Aceasta însă era o taină, pe care n-o cunoscuseră prorocii şi sfinţii Vechiului Testament. Ea a fost descoperită prin Pavel, căruia Dumnezeu i-a făcut-o cunoscut.

Apoi, apostolul învaţă că Adunarea este locuinţa lui Dumnezeu pe pământ, prin Duhul Sfânt. E o locuinţă mai frumoasă în ochii lui Dumnezeu decât templul lui Solomon în toată strălucirea lui. Fiecare credincios adevărat este una din pietrele acestei clădiri măreţe.

Mai înţelegem că Domnul Hristos a iubit această Adunare, S-a dat pentru ea şi vrea să Şi-o înfăţişeze înaintea lui Dumnezeu curată, fără pată şi slăvită. Când va fi aceasta? În cer, când se va sărbători nunta Mielului cu Adunarea, soţia Sa. Atunci, toţi cei ce locuiesc în cer vor striga: „Halleluyah! Să ne bucurăm şi să ne înveselim!”

În cele din urmă, apostolul îndeamnă pe Efeseni şi pe toţi credincioşii împreună cu ei, să ducă o viaţă sfântă, să urmeze exemplul lui Dumnezeu, ca nişte copii preaiubiţi, şi să nu întristeze pe Duhul Sfânt, cu care au fost pecetluiţi şi care este în ei. Le mai spune să se îmbrace cu toată armătura lui Dumnezeu, ca să poată ţine piept împotriva uneltirilor Diavolului.