Pavel, arestat, este trimis la Roma

Vom spune, în câteva cuvinte, ce s-a întâmplat cu marele apostol Pavel, după ce şi-a luat rămas bun de la bătrânii adunării din Efes. Cu aceasta se termină ceea ce Duhul lui Dumnezeu ne-a făcut cunoscut, în Scriptură, despre istoria Adunării pe pământ şi despre omul care a fost cea mai de seamă unealtă pentru a o întemeia.

Pavel s-a urcat în corabie la Milet cu prietenii care-1 însoţeau, şi, după câteva zile de călătorie pe mare, a ajuns în oraşul Tir, altădată atât de vestit prin negoţul, bogăţiile şi puterea sa, şi despre care se vorbeşte şi în cartea Iosua (19.29). Aici se găsea o adunare creştină şi Pavel s-a oprit şapte zile. Ucenicii, prin Duhul, spuneau lui Pavel să nu se suie la Ierusalim; cu toate acestea, el şi-a continuat drumul pe mare şi a ajuns la un oraş numit Ptolemaida, unde a rămas o zi cu fraţii care locuiau acolo. Apoi, şi-a urmat drumul pe jos până la Cezareea.

Reamintim că în acest oraş s-a întors la Dumnezeu sutaşul Corneliu, prin mijlocirea Apostolului Petru, şi aici a luat fiinţă cea dintâi adunare creştină ieşită dintre neamuri. Nu ştim dacă şi Corneliu mai era la Cezareea când s-a dus Pavel acolo, dar Apostolul a găsit un alt slujitor al lui Dumnezeu, despre care am mai vorbit. Acesta era Filip evanghelistul. Cu câtă bucurie se vor fi întâlnit aceşti doi slujitori ai Domnului, care lucrau şi luptau în acelaşi câmp! Pavel şi însoţitorii lui au găzduit în casa lui Filip şi au rămas acolo mai multe zile. Domnul dădea astfel scumpului Său apostol câteva clipe de odihnă şi de legătură frăţească împreună cu sfinţii, înainte de luptele ce-l aşteptau.

Pe când Pavel era la Cezareea, un proroc, numit Agab, a venit din Iudeea şi prin Duhul Sfânt a spus că Iudeii vor lega la Ierusalim pe Pavel şi-l vor da în mâinile neamurilor. La auzul acestor cuvinte, toţi ucenicii din Cezareea şi însoţitorii lui Pavel au început să-1 roage să nu se suie la Ierusalim. Atunci Pavel a răspuns: „Ce faceţi de plângeţi aşa şi-mi rupeţi inima? Eu sunt gata nu numai să fiu legat, dar chiar să şi mor în Ierusalim pentru numele Domnului Isus” (Faptele Apostolilor 21.13). Acest lucru era adevărat: apostolul îşi dădea de bunăvoie viaţa pentru Domnul Hristos; dar, fiind înştiinţat de două ori, prin Duhul Sfânt, trebuia să alerge înainte spre soarta care-l aştepta? Se pare că, cu toată supunerea desăvârşită a inimii sale, Pavel se conducea, în această împrejurare, de pornirile inimii sale. De aici înţelegem că şi cei mai de seamă slujitori ai lui Dumnezeu pot să greşească, şi aceasta din temeiuri ce li se par bine îndreptăţite. Domnul însă nu părăseşte, din pricina aceasta, pe cei a căror inimă este în totul a Lui, cu toate că ei pot să se înşele. El veghează asupra lor şi face să se întoarcă în bine greşelile ce le-au făcut.

Aşadar, Pavel a plecat şi a ajuns la Ierusalim. N-a trecut însă mult timp şi Iudeii din Asia, veniţi ca şi el pentru sărbătoare, văzându-l în templu, au năvălit asupra lui şi au ridicat poporul asupră-i, sub cuvânt că a profanat locul sfânt, introducând acolo pe păgâni; l-ar fi făcut bucăţi, dacă ofiţerul roman, pus acolo să ţină ordinea, n-ar fi alergat cu soldaţi şi nu l-ar fi smuls din mâinile lor. Dar în acelaşi timp, acesta crezând că are de-a face cu un tâlhar, a dat poruncă să-1 lege cu două lanţuri. Astfel s-a împlinit ce a vestit Duhul Sfânt prin prorocul Agab.

Pavel a fost dus în închisoare, după ce încercase zadarnic să încredinţeze pe Iudei de adevărul chemării lui, istorisindu-le întoarcerea sa la Dumnezeu. După câteva zile, ca să-1 scape de cursele Iudeilor, care căutau să-l omoare, ofiţerul roman, numit Claudius Lisias, l-a trimis sub o puternică escortă la Cezareea, la guvernatorul roman Felix. Iată-l pe Pavel în mâinile neamurilor. Ce se întâmplase cu el? Domnul nu părăseşte niciodată pe slujitorii Lui. Înainte de a fi dus la Cezareea, pe când vrăjmaşii săi de moarte unelteau împotrivă-i, Domnul i S-a arătat în timpul nopţii şi i-a zis: „Îndrăzneşte, Pavele; căci, după cum ai mărturisit despre Mine în Ierusalim, tot aşa trebuie să mărturiseşti şi în Roma!” (Faptele Apostolilor 23.11). Domnul îşi avea planurile Sale. El voia ca, potrivit cu ceea ce spusese atunci când s-a întors la Dumnezeu, Pavel să-1 ducă înaintea stăpânirilor şi împăraţilor. Pavel a dat mărturie despre Domnul Isus înaintea mai-marilor pământului, însă nu ca om liber, ci ca întemniţat.

Guvernatorul Felix era căsătorit cu o Iudeică şi se înţelege că prin ea avea oarecare cunoştinţă despre „calea Domnului”, aşa cum o numeau ucenicii. El voia să asculte pe Pavel despre credinţa în Domnul Hristos. Însă slujitorul lui Dumnezeu, care avea pe inimă mântuirea sufletelor păcătoşilor, nu voia să mulţumească doar setea deşartă de a şti. El s-a îndreptat către cuget, care, odată trezit, duce pe păcătos pe calea mântuirii, dacă nu se împietreşte. El a vorbit mândrului guvernator roman despre dreptate, despre înfrânare şi despre judecata viitoare, care aşteaptă pe cei nedrepţi şi pe cei care împlinesc poftele firii păcătoase. Cine era Felix? Fără îndoială, ca şi cei mai mulţi din vremea aceea, un om nedrept şi stricat. Cuvântul serios al apostolului îl lovea; gândul unei judecăţi viitoare îl îngrozea. Dar în loc să strige: „Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit?”, a dat drumul lui Pavel, zicându-i: „De astă dată, du-te; când voi mai avea timp, te voi chema” (Faptele Apostolilor 24.25). A mai venit acest prilej vreodată? Noi nu-l vedem. Felix era iubitor de bani şi voia să facă pe placul oamenilor.

După doi ani, părăsind Cezareea, a lăsat pe Pavel în închisoare, ca să facă pe placul Iudeilor; dovadă că şi-a înăbuşit glasul conştiinţei. N-a folosit cum trebuie prilejul nimerit, ziua mântuirii.

Urmaşul lui Felix, Porcius Festus, voia şi el să facă pe placul Iudeilor. Aceştia au venit să învinuiască pe Pavel cel închis şi să ceară judecarea lui. Festus a întrebat pe Pavel dacă vrea să se suie la Ierusalim, ca să fie judecat înaintea lui. Dar Pavel cunoştea prea bine primejdiile ce-l aşteptau acolo, în mijlocul vrăjmaşilor săi înverşunaţi. Ca să scape de ei, pe temeiul dreptului său de cetăţean roman, a făcut apel la scaunul de judecată al Cezarului, împăratul roman. Urmarea a fost că Festus şi sfătuitorii lui au hotărât să-1 trimită la Roma. Prin aceasta, guvernatorul a fost scos dintr-o mare încurcătură.

Dar, înainte de plecarea lui Pavel, împăratul iudeu Agripa împreună cu soţia sa Berenice, au sosit la Cezareea, ca să ureze de bine lui Festus. Acesta le-a vorbit despre ciudatul său întemniţat. Agripa şi-a arătat dorinţa să audă şi el pe acest om, care, deşi slab şi plăpând la înfăţişare, era totuşi bine cunoscut prin lucrarea pe care i-o dăduse Dumnezeu s-o facă. „Mâine”, a răspuns Festus către împărat, „îl vei auzi” (Faptele Apostolilor 25.22).

A doua zi împăratul şi împărăteasa au venit cu multă fală, împreună cu Festus, cu căpitanii şi cu oamenii cei mai de seamă ai cetăţii. Întemniţatul iudeu, legat cu lanţuri, a fost adus în faţa acestor mândri ascultători. De ce parte era însă adevărata măreţie? De partea lui Pavel, oricât de înjosit ar fi părut, fiindcă Domnul era cu el. De cealaltă parte era lumea şi fala ei trecătoare, împreună cu stăpânitorul ei. Da, să ne aducem aminte că slava lumii nu este nimic şi că adevărata slavă este să fii cu Dumnezeu, chiar dacă te-ai şti cel mai sărac dintre oameni.

Agripa, spunând lui Pavel să se apere, acesta a istorisit ce a fost în tinereţe, a istorisit viziunea cerească pe care a primit-o de la Domnul, să vestească Evanghelia, să deschidă ochii păcătoşilor, ca „să se întoarcă de la întuneric la lumină şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu; şi să primească, prin credinţa în Isus, iertarea de păcate şi moştenirea împreună cu cei sfinţi”. Pavel a adăugat apoi: „Şi am mărturisit înaintea celor mici şi celor mari, fără să mă depărtez cu nimic de la ceea ce au spus prorocii şi Moise că are să se întâmple; şi anume: că Hristosul trebuia să pătimească şi că, după ce va fi cel dintâi din învierea morţilor, va vesti lumina poporului şi neamurilor” (Faptele Apostolilor 26.18,22 şi 23).

Necredinciosul păgân Festus, auzind aceste cuvinte ale lui Pavel, nu vedea în ele decât nebunie. El a zis cu glas tare: „Pavele, eşti nebun! Învăţătura ta cea multă te face să dai în nebunie.” Dar Pavel a răspuns: „Nu sunt nebun, preaalesule Festus; dimpotrivă, rostesc cuvinte adevărate şi chibzuite. Împăratul ştie aceste lucruri, şi de aceea îi vorbesc cu îndrăzneală; căci sunt încredinţat că nu-i este nimic necunoscut din ele, fiindcă nu s-au petrecut într-un colţ!” Şi întorcându-se spre împărat, îi spune de-a dreptul, cu glas tare: „Crezi tu în proroci, împărate Agripa? …Ştiu că crezi.” Ce chemare stăruitoare! Ce îndrăzneală sfântă! Împăratul s-a simţit zdruncinat. Întrebarea îndrăzneaţă a lui Pavel i-a smuls această mărturisire: „Curând mai vrei tu să mă îndupleci să mă fac creştin!” Ea dovedeşte că Agripa se împotrivea şi nu voia să se supună puterii adevărului. Unde sunt acum aceşti oameni mari ai pământului? Întemniţatul, legat în lanţuri, avea o comoară şi o fericire pe care ei n-o cunoşteau; de aceea el putea să le spună: „Fie curând, fie târziu, să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea!” (Faptele Apostolilor 26.24-29). El nu invidia soarta lor, dimpotrivă: ar fi voit să-i facă şi pe ei părtaşi la fericirea lui, să cunoască şi ei pe Domnul Hristos, pentru care el pierduse totul.

Pavel a trebuit deci să plece la Roma, unde avea să dea mărturie înaintea Cezarului. A fost încredinţat, împreună cu alţi întemniţaţi, unui sutaş, numit Iulius. Prietenii credincioşi au căutat să-1 însoţească şi de data aceasta pe apostol. Totodată, Dumnezeu a înduplecat inima sutaşului faţă de slujitorul Său. S-a purtat omenos şi cu bunătate faţă de el. Însă călătoria pe mare a fost lungă şi primejdioasă şi s-a sfârşit cu sfărâmarea corăbiei aproape de insula Malta. Corabia a fost pierdută, dar toţi oamenii au scăpat. Dumnezeu îi dăruise lui Pavel; datorită lui au fost scăpaţi. În timpul zilelor posomorâte şi a furtunii, apostolul, totdeauna voios şi liniştit, pentru că Domnul era cu el, a căutat să liniştească şi să încurajeze pe cei ce erau în corabie.

Cei scăpaţi din naufragiu au trebuit să stea trei luni în insula Malta, aşteptând plecarea unei corăbii care mergea spre Roma. Călătoriile nu se făceau pe atunci aşa de repede ca în zilele noastre. Dar acest timp n-a fost pierdut. Pavel şi prietenii lui au fost primiţi de mai marele insulei, numit Publius. Tatăl lui Publius zăcea greu bolnav, de friguri şi de dizenterie. Pavel s-a rugat, şi-a pus mâinile peste el şi l-a vindecat. Răspândindu-se vestea acestei minuni, toţi bolnavii din insula aceea au venit acolo şi Dumnezeu i-a vindecat prin mijlocirea slujitorului Său. Şi nu trebuie să ne îndoim că apostolul, cu prilejul acestor vindecări, vestea şi pe Domnul Isus, în numele căruia le făcea.

În cele din urmă, Pavel şi însoţitorii săi au plecat la Roma, marele oraş care stăpânea peste împăraţii pământului, capitala întinsei împărăţii romane. Dumnezeu făcuse ca Evanghelia să fie vestită şi acolo, şi astfel se găsea şi în Roma o adunare creştină. Care au fost uneltele de care S-a folosit Dumnezeu, nu ştim; dar în epistola sa scrisă către Romani, scrisă din Corint, cu mult timp înainte, Pavel pomeneşte un mare număr de sfinţi si, printre ei, pe Aquila şi Priscila, la care se ţinea adunarea. În această epistolă, adresată tuturor preaiubiţilor lui Dumnezeu din Roma, Pavel le spunea: „Vă pomenesc neîncetat în rugăciunile mele şi cer totdeauna ca, prin voia lui Dumnezeu, acum în sfârşit să-mi fie dat să vin la voi. Căci doresc mult să vă văd…” (Romani 1.9-11). Acum, dorinţa sa urma să fie împlinită, dar altfel decât gândise el când şi-a scris epistola. Atunci nu era închis; credea că are să ducă mult mai departe lucrul său de evanghelist şi le spunea: „Nădăjduiesc să vă văd în treacăt, când mă voi duce în Spania” (Romani 15.24). În loc de aceasta însă, s-a dus la Roma legat în lanţuri pentru Domnul Hristos. Vedem dar că Dumnezeu conduce lucrurile altfel decât gândim noi; totul însă este pentru slava Sa şi spre binele nostru. Pavel scrisese creştinilor din Roma: „Ştiu că, dacă vin la voi, voi veni cu o deplină binecuvântare de la Hristos” (Romani 15.29). Într-adevăr, nici lanţurile, nici închisoarea nu l-au împiedicat să se bucure din plin de binecuvântarea lui Hristos şi să facă şi pe alţii să se bucure de ea.

Creştinii din Roma, înştiinţaţi de sosirea lui Pavel şi a însoţitorilor săi, i-au ieşit în cale departe de oraş. Mulţi dintre ei, ba poate cei mai mulţi, nu văzuseră niciodată pe slujitorul scump al lui Dumnezeu, dar ştiau cât de mult lucrase şi suferise pentru Domnul Hristos; de aceea, îl iubeau mult. Ce frumos este să vezi că oameni care nu s-au văzut niciodată, se recunosc, se iubesc şi se întâmpină cu dragoste! Acest lucru s-a văzut totdeauna între creştini, căci ei sunt din aceeaşi familie, copii ai aceluiaşi Dumnezeu, cu aceleaşi dorinţe, având aceeaşi viaţă, viaţă veşnică, uniţi cu acelaşi Mântuitor prin acelaşi Duh. Legăturile care unesc pe creştini sunt legături de dragoste şi se arată în toată vremea şi în tot locul. Domnul Isus a zis: „Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei: dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii” (Ioan 13.35).

Pavel, văzând pe aceşti scumpi prieteni care veneau să-1 întâlnească, a mulţumit lui Dumnezeu şi s-a înviorat. După atâtea primejdii, a ajuns sănătos şi teafăr la Roma. În dragostea neîncetată pentru neamul său, a chemat pe mai marii Iudeilor ca să le spună de ce a cerut să fie judecat de Cezar, adăugând: „fără să am de altfel nici un gând să învinuiesc poporul meu” (Faptele Apostolilor 28.19). Apoi i-a chemat într-altă zi, „le-a vestit Împărăţia lui Dumnezeu, căutând să-i încredinţeze despre Isus, atât prin Legea lui Moise, cât şi prin Proroci. Unii au fost convinşi de ce le spunea el, însă alţii n-au crezut. Pavel a spus acestora din urmă: „Să ştiţi, deci, că mântuirea aceasta a lui Dumnezeu a fost trimisă neamurilor şi ele o vor asculta” (Faptele Apostolilor 28.23, 24 şi 28). Aceşti Iudei s-au lipsit de cea mai mare binecuvântare.

Pavel scrisese în epistola sa către Romani: „Am o vie dorinţă să vă vestesc Evanghelia vouă celor din Roma” (Romani 1.15); şi aceasta a şi făcut-o.

Ce s-a mai întâmplat cu Pavel la Roma? Nu ştim. Mai târziu, pe când era închis a doua oară, scria lui Timotei: „Eu sunt gata să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi clipa plecării mele este aproape” (2 Timotei 4.6). Când şi cum a murit Pavel? Scriptura nu ne spune. Se zice că a fost omorât pentru numele Domnului Isus. Odată cu sfârşitul cărţii Faptele Apostolilor, se termină şi aceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu despre istoria Adunării şi despre omul care a fost o unealtă aşa de puternică pentru întemeierea ei.

Adunarea (Biserica) astfel întemeiată şi-a continuat drumul său pe pământ. Istoria ei este destul de tristă. Adunarea a fost schimonosită prin greşelile oamenilor; frumuseţea i-a fost răpită şi n-a mai rămas din ea decât o dărăpănătură. Totuşi Domnul Isus n-o lasă. Va veni timpul când, în cer, curăţită de orice pată, va fi slăvită şi unită cu El, ca soţie iubită.