Sfârşitul apostolilor Pavel şi Petru

Înainte de a continua istoria Adunării Domnului Hristos pe pământ, vom mai spune câteva cuvinte cu privire la apostolii pe care Domnul i-a ales şi i-a trimis să vestească Evanghelia. Acum nu mai avem drept călăuză istorisirea dată chiar de Dumnezeu, prin pana lui Luca în Faptele Apostolilor, ci ceea ce ne spun scriitorii vechi, care, ca toţi oamenii, au putut totuşi să se înşele sau să nu aibă totdeauna ştirile cele adevărate.

Apostolul Pavel a fost dus arestat la Roma ca să fie judecat de împăratul, la care făcuse apel. A stat acolo doi ani, într-o stare de arest nu tocmai aspră. Locuia, păzit de un ostaş, într-o casă pe care o luase cu chirie; primea pe toţi care veneau să-1 vadă, propovăduia Împărăţia lui Dumnezeu şi învăţa pe oameni, cu toată îndrăzneala şi fără nici o piedică, cele privitoare la Domnul Isus Hristos. Lucrarea sa de aici a avut roade. Era înconjurat de mai mulţi prieteni şi tovarăşi de lucru, ca: Luca, Epafras, Marcu, Dima şi alţii. Primea pe cei trimişi de adunările îndepărtate, cum a fost Epafrodit, de exemplu, venit de la Filipi, ca să aducă apostolului daruri din partea Filipenilor, care aveau pe inimă să îngrijească de cele ce ar avea nevoie apostolul. Tot de acolo a scris frumoasele şi scumpele epistole către Filipeni, Coloseni şi Filimon, epistole care vor rămâne pentru învăţătura şi zidirea Bisericii lui Dumnezeu până la sfârşit.

Astfel, această închisoare n-a ţinut pe loc râvna sa pentru lucrul Domnului. Omul care iubeşte pe Isus găseşte totdeauna prilej să se ocupe cu El în toate împrejurările, fie că este sănătos sau bolnav, liber sau rob, sărac sau bogat, tânăr sau bătrân. E aşa cum spunea Pavel: „Hristos va fi glorificat cu îndrăzneală în trupul meu, fie prin viaţa mea, fie prin moartea mea; căci pentru mine a trăi este Hristos” (Filipeni 1.20-21).

După aceşti doi ani, Pavel a fost lăsat liber. Fără îndoială că învinuirile aduse împotriva lui de către Iudei n-au fost găsite întemeiate de către împărat şi astfel a scăpat de orice pedeapsă. Chiar guvernatorul Festus şi împăratul Agripa judecaseră tot aşa. Ce va fi făcut apostolul după ce s-a văzut liber? Din mai multe locuri din epistolele sale, se poate vedea că a vizitat adunările din Grecia şi din Asia, şi se crede că s-a dus şi în Spania, cum îşi arătase dorinţa de mult timp. În acest timp scurt de libertate şi-a scris întâia epistolă către scumpul său „copil” Timotei şi cea către Tit, dându-le îndrumări asupra felului „cum trebuie să se poarte în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului Celui viu, stâlpul şi temelia adevărului” (1 Timotei 3.14-15).

Apoi, s-a întors iarăşi la Roma. În ce împrejurare şi în ce fel nu ştim, dar a fost din nou prins şi pus în lanţuri. De data aceasta nu mai era în închisoare ca un cetăţean roman care făcuse apel la Cezar, ci ca un creştin, adică făcând parte din acea partidă urâtă nu numai de Iudei, ci şi de păgâni. Totodată, întemniţarea i-a fost mult mai straşnică şi mai dureroasă decât întâia dată. Acum a scris a doua epistolă către Timotei, în care zice: „Sufăr până acolo că sunt legat ca un făcător de rele” (2 Timotei 2.9). A fi creştin era pe atunci o nelegiuire vrednică de moarte; de aceea Pavel nu mai putea să scape de pedeapsă. Deşi, după cea dintâi înfăţişare înaintea Cezarului, fusese, cum spune el, „scăpat din gura leului” (2 Timotei 4.17), ştia totuşi că timpul morţii i se apropia. De aceea scrie lui Timotei: „Căci eu sunt aproape să fiu turnat ca o jertfă de băutură şi timpul plecării mele a venit. M-am luptat lupta cea bună, mi-am sfârşit alergarea, am păzit credinţa. De acum mă aşteaptă cununa dreptăţii, pe care mi-o va da, în ziua aceea, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor care iubesc arătarea Lui” (2 Timotei 4.6-8).

Lui Pavel, ca unui cetăţean roman, i s-a tăiat capul pe la anul 66 sau 67. Data morţii sale nu este bine cunoscută, nici împrejurările în care a avut loc. Ne închipuim că şi-a dat cu bucurie capul călăului, căci, dacă pentru el „a trăi era Hristos”, atunci şi a „muri era un câştig” (Filipeni 1.21). Îi plăcea mai bine „să părăsească trupul acesta, ca să fie acasă la Domnul” (2 Corinteni 5.8).

Dar cu Petru ce s-a întâmplat? În privinţa lui avem mai puţine cunoştinţe decât în privinţa lui Pavel. După ce Pavel s-a dus la Ierusalim ca să se precizeze dacă neamurile trebuiau sau nu să păzească Legea lui Moise (Faptele Apostolilor 15), cartea Faptelor nu ne mai vorbeşte despre Petru. Ştim din epistola către Galateni că s-a dus la Antiohia (Galateni 2.11). Mai târziu îl găsim în Babilon care nu mai era marea cetate, a cărei strălucire o lăuda mândrul Nebucadneţar, dar era încă în fiinţă şi adăpostea o mare colonie de Iudei, printre care pătrunsese creştinismul. De acolo şi-a scris Petru întâia epistolă către creştinii dintre Iudei care erau împrăştiaţi în ţinuturile ce alcătuiesc acum Asia Mică. Era un timp de prigoană şi de mari suferinţe pentru aceşti credincioşi. El le scrie: „Preaiubiţilor, nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru, care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă, bucuraţi-vă, întrucât aveţi parte de suferinţele lui Hristos, ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea slavei Lui… Dacă suferă (cineva) pentru că este creştin, să nu-i fie ruşine, ci să slăvească pe Dumnezeu în numele acesta” (1 Petru 4.12, 3-16). Apostolul încurajează pe fraţii săi în suferinţă, punându-le în faţă exemplul Domnului Isus, care a suferit pentru noi, El, Cel drept pentru cei nedrepţi şi-i îndeamnă să umble în dragoste, smerenie şi sfinţenie, aşteptând descoperirea Domnului Isus Hristos, adică venirea Sa în slavă.

Nu se ştie de unde a scris apostolul Petru epistola a doua, dar din cuprinsul ei se vede că, şi el, ca şi Pavel, aştepta să plece curând din această lume. Ca un păstor credincios, căruia Domnul îi încredinţase oile Sale (Ioan 21.15-17), el înştiinţează încă odată pe sfinţi, spunându-le: „Socotesc că este drept ca, atâta timp cât mai sunt în cortul acesta, să vă ţin treji, aducându-vă aminte; căci ştiu că dezbrăcarea de cortul meu va avea loc curând, aşa cum mi-a făcut cunoscut Domnul nostru Isus Hristos. Dar îmi voi da silinţa ca şi după plecarea mea să vă puteţi aduce totdeauna aminte de aceste lucruri” (2 Petru 1.13-15). El caută să-i păzească de învăţători mincinoşi, de necredincioşi şi de batjocoritori. Şi după cum Apostolul Pavel privea înainte spre ziua venirii Domnului Hristos, tot aşa şi Petru îndreaptă privirile creştinilor spre ziua lui Dumnezeu, pentru care pământul şi cerurile vor trece, când cei nelegiuiţi vor cădea sub judecată, dar când sfinţii îşi vor avea locuinţa sub cerurile cele noi şi pe un pământ nou, unde locuieşte dreptatea. Ce mângâiere pentru creştinii prigoniţi; ce nădejde pentru credincioşii din toate timpurile, dar ce grozavă înştiinţare pentru cei necredincioşi!

Se pare că Petru a suferit chinul morţii la Roma, în prigonirile ce au avut loc sub Nero. Un vechi scriitor, Ambrozie din Milan, istoriseşte că unii creştini din Roma rânduiseră ca Petru să fugă din oraş. Apostolul a ascultat de dorinţa lor, dar, când a ajuns la porţile cetăţii, a întâlnit pe Domnul. „Unde Te duci, Doamne?” L-a întrebat Petru. Domnul i-a răspuns: „Mă duc la Roma, ca să fiu răstignit din nou.” Petru a văzut în aceste cuvinte o mustrare şi s-a înapoiat în cetate. Aceasta poate să fi fost o viziune sau o întâmplare închipuită păstrată de tradiţie. Oricum ar fi, ştim că Domnul zisese lui Petru, după învierea Sa: „Când erai mai tânăr, singur te încingeai şi te duceai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, îţi vei întinde mâinile şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti.” Iar evanghelistul adaugă: „A zis lucrul acesta ca să arate cu ce fel de moarte va slăvi Petru pe Dumnezeu” (Ioan 21.18-19). Se crede că Petru a fost răstignit. Se povesteşte că, pe când îl duceau să fie chinuit, a cerut, ca o favoare pentru el, să fie răstignit cu capul în jos, nesocotindu-se vrednic să sufere în felul cum a suferit Domnul său. Cererea i-a fost îndeplinită. Data exactă a morţii lui, ca şi cea a lui Pavel, nu e cunoscută; trebuie să fi fost anul 67 sau 68 după Hristos.

Vom spune mai departe câteva cuvinte şi despre ceilalţi apostoli. Deocamdată vom vedea cele dintâi suferinţe pe care le-au îndurat creştinii, în general, din partea păgânilor.