Nimicirea Ierusalimului

Această grozavă întâmplare, care a avut ca urmare împrăştierea Iudeilor, nu face parte, Ia drept vorbind, din istoria Bisericii. Totuşi, fiindcă se leagă destul de strâns de ea, vom spune ceva şi despre nimicirea Ierusalimului, întrucât a urmat îndată după cea dintâi prigonire a creştinilor.

Împresurarea şi cucerirea Ierusalimului, cu toate suferinţele nemaiauzite pe care le-au îndurat acei Iudei, au fost continuarea judecăţilor cu care Dumnezeu, după îndelunga Sa răbdare, a lovit pe poporul pe care-l alesese ca să-l binecuvinteze, dar care s-a arătat întruna nerecunoscător şi răzvrătit. Domnul Isus vorbeşte despre purtarea Iudeilor în pilda viticultorilor. După ce i-a înştiinţat adesea prin proroci, pe care n-au voit să-i asculte, Dumnezeu a zis: „Am să trimit pe Fiul Meu iubit; poate că ÎI vor primi cu cinste” (Luca 20.13). Dar ce s-a întâmplat? Domnul Isus ne-o spune: „Acum le-au şi văzut (lucrările Lui), şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu.” În loc să-L primească în cinste, căpeteniile neamului au zis: „Iată moştenitorul; veniţi să-L omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea Lui”, lucru pe care l-au şi făcut. Ce le rămânea, decât judecata pe care singuri şi-o rostiseră: „Stăpânul viei, pe ticăloşii aceia, ticălos îi va pierde”?

De atâtea ori Domnul înştiinţase pe Iudei despre soarta ce-i aşteaptă, dacă-L resping. Dar ei n-au vrut să vină la El, ca să aibă viaţă. Au lepădat harul cu care au fost îmbiaţi. Domnul vedea cu adâncă durere împietrirea inimii lor şi pedepsele grozave ce aveau să cadă asupra poporului şi asupra cetăţii pe care o iubea. Să ascultăm cuvintele Sale atât de duioase: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut!” Ce urmări avea să aibă faptul că n-au vrut să asculte de Domnul Hristos? Domnul spune: „Iată, vi se lasă casa pustie.” Ce era această casă? Templul, care numai putea fi casa lui Dumnezeu, ci casa unui popor izgonit de Dumnezeu, casa goală, în care nu se mai afla Acela care o făcuse să fie slăvită. Într-adevăr, curând după aceste cuvinte, Isus, care era Domnul templului, „a ieşit şi S-a dus din templu”, ca să nu mai intre în el niciodată (Matei 23.37, 39) Şi aşa s-a întâmplat; judecata fusese rostită şi n-avea să mai întârzie mult.

Ucenicii Domnului nu înţeleseseră cuvintele Sale. Ei erau totdeauna plini de gânduri de slavă şi de mărire pământească pentru neamul lor. Ei se aşteptau ca Domnul Isus să Se urce pe tronul Său ca Fiu al lui David şi să-Şi statornicească împărăţia. La ieşirea din templu, ei voiau să-L facă să admire măreţele clădiri ale templului şi trăinicia lor. Dar Domnul le răspunde: „Vedeţi voi toate aceste lucruri? Adevărat vă spun că nu va rămâne aici piatră pe piatră care să nu fie dărâmată”.

Sărmanii Iudei făptuiseră crima lor nemaipomenită: au dat să răstignească pe Cel care venise să le aducă mântuirea. Judecata lui Dumnezeu n-a căzut îndată asupra lor, pentru că, deşi ei strigaseră împotriva Domnului Isus: „Ia-L, ia-L, răstigneş- te-L!” (Ioan 19.15), Isus, în timpul răstignirii Sale, S-a rugat pentru ei: „Tată, iartă-i, pentru că nu ştiu ce fac” (Luca 23.24). Şi în urma rugăciunii Fiului Său preaiubit, Dumnezeu a prelungit timpul răbdării Sale: patruzeci de ani au mai fost lăsaţi acestui nefericit popor, ca să se pocăiască. Domnul le-a trimis vestitori ca să le spună: „Toate sunt gata, veniţi la nuntă!” (Matei 22.4). Aceştia au fost apostolii şi evangheliştii (de exemplu Ştefan) care au adus chiar la Ierusalim vestea bună a iertării, pe care Dumnezeu voia cu tot dinadinsul să le-o dea, din dragoste pentru Fiul Său. Petru le spune: „Ştiu că din neştiinţă aţi făcut aşa, ca şi mai marii voştri. Dar Dumnezeu a împlinit astfel ce vestise mai înainte prin gura tuturor prorocilor Lui: că, adică, Hristosul Său va pătimi. Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele” (Faptele Apostolilor 3.17-19). Ce-au făcut ei în faţa acestor chemări atât de stăruitoare? Unii au crezut şi au fost mântuiţi, e adevărat, dar marea mulţime a poporului, cu căpeteniile în frunte, n-au crezut. Domnul ne spune, în pilda nunţii fiului de împărat, cum au primit invitaţia Sa: „Ei, fără să le pese de invitaţia lui, au plecat: unul la holda lui şi altul la negustoria lui. Ceilalţi au pus mâna pe robi, şi-au bătut joc de ei şi i-au omorât” (Matei 22.5,6). Am văzut, când ne-am ocupat de cele dintâi timpuri ale Adunării, cum s-au împlinit aceste cuvinte. Apostolii bătuţi şi aruncaţi în închisoare, Ştefan omorât cu pietre, Iacov ucis cu sabia, Pavel prigonit cu înverşunare, toate acestea arată necredinţa Iudeilor şi ura lor împotriva numelui Domnului Isus. „Dar la urmă, i-a ajuns mânia lui Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 2.15) şi pedeapsa nu putea să întârzie: „Împăratul s-a mâniat; a trimis ostile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi le-au ars cetatea” (Matei 22.7).

„Când s-a apropiat de cetate şi a văzut-o, Isus a plâns pentru ea şi a zis: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea! Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile: te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău; şi nu vor lăsa în tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată” (Luca 19.41-44). Toate acestea s-au împlinit întocmai. Cuvântul lui Dumnezeu este neclintit şi rămâne în veac. Domnul Isus a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Luca 21.33).

Acum să vedem cum s-a împlinit judecata lui Dumnezeu asupra Iudeilor. Istoricii romani, şi îndeosebi Tacit, ne-au lăsat unele amănunte în privinţa războiului din Iudeea; dar cel ce ne istoriseşte cel mai amănunţit întâmplările din acest timp de dureri şi de nenorociri fără pereche, este istoricul iudeu losif, care a fost chiar martor al acestor întâmplări. Numit cârmuitor al Galileii de către răzvrătiţii împotriva Romanilor, el susţinuse o lungă împresurare în oraşul Iotopata; în cele din urmă fusese luat prizonier şi se găsea cu generalul roman care ţinea Ierusalimul împresurat, slujindu-i de mijlocitor şi traducător pe lângă nenorociţii de acelaşi neam cu el.

Iudeii înduraseră cu multă amărăciune stăpânirea Romanilor. Ei nu voiau să înţeleagă că ajunseseră sub jug din cauza păcatelor lor, de care ar fi trebuit să se pocăiască, şi nu visau decât un Mesia războinic şi cuceritor. Aceasta i-a făcut să dispreţuiască şi să respingă pe Mântuitorul cel smerit şi blând, care le vestea pocăinţa.

De multe ori şi în mai multe locuri, Iudeii răzvrătiţi se ridicaseră împotriva stăpânirii romane (Faptele Apostolilor 5.36,37; 21.38). Se iviseră Hristoşi mincinoşi care trăseseră pe unii de partea lor. Romanii înăbuşiseră în sânge aceste încercări de răzvrătire. Aceleaşi cauze au adus şi răscoala întregului popor Iudeu, prin care s-au adus la îndeplinire judecăţile lui Dumnezeu, împlinindu-se astfel cuvintele Domnului. Tulburări şi certuri sângeroase avuseseră loc în Cezareea între Greci şi Iudei. Iudeii se adresaseră lui Gessius Florus, procuratorul Iudeii, şi-i trimiseseră o sumă de opt talanţi, ca să-l facă să le fie binevoitor. Florus a luat banii, dar n-a făcut nimic pentru Iudei. Dimpotrivă, s-a purtat cu ei cu cel mai mare dispreţ şi a aruncat în închisoare pe mai mulţi fruntaşi Iudei din Cezareea, veniţi la el ca să-şi ceară drepturile. În acelaşi timp, el a cerut de la locuitorii din Ierusalim o sumă foarte mare de bani în numele împăratului de la Roma.

Cererea sa a fost respinsă cu dispreţ de către Iudeii din Ierusalim, care aflaseră de purtarea lui faţă de cei din Cezareea. S-au spus cuvinte grele lui Florus. Cuprins de mânie, el a pornit cu ostile împotriva oraşului, iar poporul înspăimântat s-a supus numaidecât. Florus însă părea hotărât să scoată din răbdări pe Iudei şi să-i împingă la răscoală. De aceea a dat poruncă soldaţilor săi să jefuiască oraşul şi să omoare pe oricine se va împotrivi. Mulţi Iudei, chiar dintre cei care n-au arătat nici o împotrivire, au fost omorâţi. Apoi, lacomul guvernator, aducând un număr mai mare de trupe în Ierusalim, a căutat să jefuiască vistieria templului. Ca să împiedice această nelegiuire şi ca să oprească pe soldaţi de la această încercare, poporul, răsculându-se a făcut să cadă asupra lor, de la ferestre şi de pe acoperişurile caselor, o ploaie de pietre. Florus, în faţa acestei împotriviri, a părăsit gândul de a jefui vistieria templului şi s-a retras doar cu prada pe care o făcuse.

Fruntaşii poporului Iudeu, găsindu-se astfel copleşiţi sub cruzimea acestui om nemilos şi nedrept, se adresară guvernatorului Siriei, Cestius Gallus, sub comanda căruia se afla Florus. În vremea aceasta, însă, s-a petrecut un fapt care a prins bine războiului dintre Romani şi Iudei. Citim în capitolul al 5-lea din Fapte că Gamaliel, luând apărarea apostolilor înaintea Sinedriului, a vorbit despre Iuda Galileeanul, care a tras mult popor în răscoală. Omul acesta predica războiul împotriva Romanilor şi spunea că nu trebuie să li se mai plătească bir. El a fost omorât în luptă, însă tovarăşii săi, împrăştiaţi pentru un timp, au îndemnat poporul să se împotrivească Romanilor cu armele. Iuda avea printre tovarăşii săi pe unii care voiau pacea; partida războinică însă a luat-o înainte si a dat naştere la o duşmănie înverşunată, printr-o faptă de trădare destul de însemnată. Florus, părăsind Ierusalimul, lăsase acolo o garnizoană. Atacaţi de Iudei, soldaţii romani, după o împotrivire vrednică de laudă, au fost siliţi să se predea. Au fost asiguraţi de Iudei cu jurământ că, după ce vor preda armele, vor putea să părăsească Ierusalimul. Dar abia dezarmaţi, Iudeii călcându-şi jurământul, s-au aruncat asupra soldaţilor şi i-au omorât pe toţi, afară de unul, care a cerut iertare. Această întâmplare a înlăturat orice nădejde de pace. În acelaşi timp, păgânii din Cezareea s-au năpustit asupra Iudeilor şi au omorât douăzeci de mii. Din toate părţile, Iudeii pun mâna pe arme şi astfel răscoala se întinde în toată ţara. Ca s-o înăbuşe, Cestius Gallus înaintează cu o armată.

Din toate acestea vedem orbirea grozavă în care lăsa Dumnezeu pe acest nefericit popor, care-şi grăbea nimicirea, chemând asupră-i loviturile Romanilor neînduplecaţi, pe atunci stăpânii lumii. Fără să-şi dea seama, oştile romane erau oştile Marelui Împărat, care trebuia să pedepsească respingerea Fiului Său preaiubit (Matei 21,38,39; 22.7).

Cestius Gallus, după ce a pus stăpânire pe mai multe oraşe răsculate din Palestina, în cele din urmă s-a îndreptat împotriva Ierusalimului. Atacul a început şi Romanii au ajuns în curând stăpâni pe o parte din oraş. După ce s-au rânduit toate ca să se bată şi al doilea zid, pe când cei împresuraţi atât de aproape erau încremeniţi de frică, deodată, fără nici o pricină îndreptăţită, Cestius Gallus a dat poruncă oştilor sale să se retragă. Această retragere a ajuns pentru Romani o adevărată nenorocire. Iudeii, încurajaţi, au dat năvală afară din oraş, în urmărirea lor. Romanii, siliţi să treacă prin strâmtoarea Beth-Horon, au fost zdrobiţi, sub o ploaie de pietre, de către Iudeii care au ocupat înălţimile strâmtorii. Au pierit aproape 6000 de oameni; Cestius însuşi n-a scăpat decât cu greu. Iudeii s-au înapoiat în Ierusalim cu mare bucurie şi încărcaţi de pradă.

Cum se lămureşte acest fapt? Avem şi aici împlinirea unui cuvânt al Domnului. El spusese ucenicilor: „Când veţi vedea Ierusalimul înconjurat de oşti, să ştiţi că atunci pustiirea lui este aproape. Atunci, cei din Iudeea să fugă la munţi; cei din mijlocul Ierusalimului să iasă afară din el; şi cei de prin ogoare să nu intre în el. Căci zilele acelea vor fi zile de răzbunare, ca să se împlinească tot ce este scris” (Luca 21.20-22). Ascultând de aceste cuvinte, creştinii, mulţumită răgazului ce li l-a dat retragerea lui Cestius, au ieşit din Ierusalim şi s-au retras la Pella, de cealaltă parte a Iordanului. Aşadar, Ierusalimului nu-i mai rămânea nimic care să poată opri judecata lui Dumnezeu, ce atârna de atâta timp asupra unui popor vinovat.

Romanii nu puteau să lase pe Iudei să se laude cu biruinţa lor; răscoala lor trebuia înăbuşită. Împăratul Nero a trimis împotriva lor o armată de 60.000 de oameni, comandată de Vespasian, cel mai destoinic dintre generalii săi. Între timp, Iudeii şi-au făcut întărituri, şi-au strâns hrană, au fabricat arme şi s-au pregătit pentru o împotrivire înverşunată.

Aceste zile, despre care vorbise Domnul Isus, sosiseră. Dar, înainte de a descrie înconjurarea Ierusalimului, să ascultăm şi alte cuvinte profetice ale Domnului, privitoare la aceste mari întâmplări: „Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii. Pe alocuri vor fi mari cutremure de pământ, foamete şi molimi; vor fi arătări înspăimântă-toare şi semne mari în cer” (Luca 21.10,11). „înainte de toate acestea, vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni… şi veţi fi urâţi din cauza numelui Meu” (Luca 21.12-17). Am văzut mai înainte că, într-adevăr, creştinii au fost grozav de mult prigoniţi, mai întâi de către Iudei şi apoi şi de Romani, spre sfârşitul domniei lui Nero.

Cât priveşte celelalte părţi ale profeţiei, istoricii vechi adeveresc că, în acel timp, în împărăţie au fost multe răscoale înăuntru şi totodată şi războaie cu duşmanii din afară. În mai puţin de doi ani, au urmat la tron patru împăraţi. Nero s-a omorât; urmaşul său Galba a fost omorât de legiunile răsculate împotrivă-i; Oto, care-i urmează, se omoară, iar Vitellius este sfâşiat de populaţia Romei. Aceste schimbări nu se întâmplau fără lupte sângeroase. În acelaşi timp, armatele romane se luptau cu popoarele din Germania. Pe de altă parte, în Italia, în Creta şi în Asia Mică, grozave cutremure de pământ au nimicit multe oraşe. În multe locuri, sub împăratul Claudius a fost foamete (Faptele Apostolilor 11.28), ciuma a pustiit mai multe ţinuturi, îndeosebi Iudeea. Ştim că, deoarece Domnul Isus vestise aceste lucruri, ele trebuiau să se întâmple. Este mişcător însă să vezi cum istoricii vechi, vrăjmaşi ai creştinilor, necunoscând nimic din ceea ce spusese Domnul Isus, adeveresc totuşi spusele Sale.

Tot aşa e şi cu „arătări înspăimântătoare şi semne mari în cer”. Istoricul Iosif spune că o stea sau o cometă, cu o coadă lungă, ca o sabie ascuţită, a rămas timp de un an deasupra cetăţii. S-au văzut pe cer, mai spune el, care şi oşti de soldaţi care s-au luptat, cum şi arme sclipitoare. într-o altă împrejurare, altarul s-a arătat, timp de o jumătate de ceas, înconjurat de o mare lumină, care s-a stins apoi. Porţile de aramă ale curţii dinăuntru a templului, atât de grele că trebuiau douăzeci de oameni pentru a le mişca, s-au deschis singure, ceea ce a fost privit drept semn că templul nu va mai fi apărat împotriva vrăjmaşului.

Tacit, istoricul roman, adevereşte aceste fapte. El spune că pe neaşteptate o flacără de nori a acoperit tot templul cu foc şi adaugă că, atunci când s-au deschis porţile, s-a auzit un glas suprafiresc rostind aceste vorbe: „zeii se duc”. Se înţelege că un păgân nu putea să vorbească decât de „zei”, deşi era vorba de singurul Dumnezeu adevărat. În adevăr, poporul Iudeu umpluse măsura nelegiuirilor sale, şi de aceea Dumnezeu îl părăsise. Apostolul zicea despre Iudei: „Au omorât pe Domnul Isus şi pe profeţi, pe noi ne-au izgonit prin prigoană, nu plac lui Dumnezeu şi sunt împotriva tuturor oamenilor, oprindu-ne să vorbim neamurilor, ca să fie mântuite. Astfel, ei totdeauna umplu măsura păcatelor lor. Dar la urmă i-a ajuns mânia lui Dumnezeu” (1 Tesaloniceni 2.15-16).

Dumnezeu a dat astfel, prin semne vădite, înştiinţări acestui popor. Îndeosebi, unul din ele i-a zguduit mult. Un om cu numele Isus, fiul lui Ananus, s-a apucat să strige pe străzile Ierusalimului: „Glas din Răsărit, glas din Apus, glas din cele patru vânturi, glas împotriva Ierusalimului şi sfântului locaş, glas împotriva acestui popor! Vai, vai de Ierusalim!” A fost bătut groaznic cu nuiele, însă fără să izbutească să-i astupe gura. În cele din urmă, i s-a dat drumul, socotindu-l nebun. Începuse să strige aşa, înainte de răscoală, când era linişte, şi a continuat timp de patru ani. În timpul împresurării, el n-a încetat să tot strige, făcând înconjurul zidurilor, fără teamă de moarte; când deodată, după ce a zis: „Vai de Ierusalim!” — a strigat: „Vai, vai de mine!” şi a căzut mort, lovit de o piatră aruncată de Romani. Dar toate înştiinţările au fost zadarnice. În Ierusalim se găseau şi locuitori care ar fi voit să se supună Romanilor; însă cei care voiau războiul cu orice preţ i-au făcut să tacă, aruncând astfel poporul în nenorocirea prezisă.

Vespasian şi fiul său Titus, după ce au cucerit şi au nimicit cele mai de seamă oraşe din Iudeea şi au trecut pe locuitorii lor prin sabie sau i-au vândut ca robi, s-au îndreptat spre Ierusalim.

Oraşul era alcătuit din trei părţi mai însemnate. Iudeii se duşmăneau întrei ei cu o ură de moarte şi, înainte de sosirea Romanilor, umpluseră Ierusalimul de sânge. Cei mai sălbatici, numiţi zeloţi, care aveau ca şef pe Ioan de Giscala, făcuseră să piară 12.000 dintre cei mai bogaţi locuitori ai oraşului şi, ca să pună mâna pe templu, omorâseră garda care ocupa clădirea sfântă. Fără Romani, cetatea ar fi pierit de mâinile copiilor săi, care se mâncau între ei ca nişte fiare sălbatice. La apropierea Romanilor însă, s-au unit împotriva vrăjmaşului.

Vespasian, fiind ales împărat, a lăsat comanda lui Titus, care a început împresurarea oraşului în luna aprilie a anului 70.

Romanii erau ocupaţi cu facerea întăriturilor, când deodată Iudeii au făcut o ieşire şi i-au atacat îngrozitor. Romanii, luaţi pe neaşteptate, au fost puşi în neorânduială; mulţi au fost omorâţi şi însuşi Titus a scăpat cu greu. Cu toate acestea, a strâns la un loc pe soldaţii săi şi, după o luptă de o zi, a respins pe Iudei în oraş.

Titus a continuat lucrările de împresurare şi a hotărât să atace partea de miazănoapte a oraşului, numită Bezetha, care era mai puţin întărită. Dar înainte de a istorisi unele amănunte ale acestei împresurări vrednice de amintit, trebuie să spunem câteva cuvinte despre mijloacele pe care le întrebuinţau Romanii ca să pună stăpânire pe oraş şi cum respingeau cei împresuraţi atacurile lor.

Ca să clatine şi să dărâme zidurile, Romanii se foloseau de nişte maşini de război, numite berbeci Erau făcute dintr-o bârnă foarte mare, terminată la cap cu o bucată de fier, ca un cap de berbec. Această bârnă, ca să fie pusă în mişcare, era atârnată cu nişte funii de un fel de schelă. Se trăgea înapoi până la jumătatea funiei, apoi i se dădea drumul şi izbea cu toată greutatea în zidurile pe care voia să le dărâme. Oamenii care mânuiau berbecele erau apăraţi de o clădire făcută din scânduri, asemenea unui şopron.

Afară de aceste maşini de război, Romanii mai aveau şi altele, menite a arunca asupra celor împresuraţi săgeţi şi pietre mari. Aşa, de exemplu, făceau nişte turnuri de lemn, acoperite cu fier sau piele, mai înalte decât zidurile cetăţii. Aceste turnuri erau puse pe roate, încât le puteau mişca în orice parte şi de acolo, cu săgeţile lor, căutau să gonească pe cei ce apărau zidurile şi să apere pe cei ce lucrau cu maşinile de răboi. Partea de jos ţinea ascuns adesea un berbece, astfel că din alte locuri ale turnului se puteau arunca grinzi mari, care cădeau asupra zidurilor oraşului împresurat.

Din cele spuse vedem că, dacă pe atunci nu se cunoşteau puternicele şi omorâtoarele maşini de război ce se întrebuinţează azi, mintea născocitoare a omului s-a arătat totuşi destul de pricepută în acest câmp grozav de lupte sângeroase, care dovedesc destul de mult că lumea este sub puterea celui ce este ucigaş de la început (Ioan 8.44).

Iudeii, la rândul lor, nu erau lipsiţi de mijloace de apărare. De pe înălţimea zidurilor, aruncau săgeţi de pietre ca să izgonească pe cei ce-i împresurau. Se trudeau însă nespus de mult să nimicească maşinile de război ale duşmanilor lor. Pentru aceasta, ei săpau pe sub pământ nişte tuneluri care duceau până unde se aflau maşinile duşmanilor; bolţile acestor tuneluri erau sprijinite cu nişte proptele, cărora le dădeau foc înainte de a se retrage. Când proptelele erau arse, pământul se surpa şi îngropa sub el maşinile. Alteori, prin porţi ascunse, făceau câte o ieşire cu făclii aprinse şi cu materii ce se aprind uşor şi căutau să dea foc la maşini şi la turnuri. Atunci Titus trimitea împotriva lor cavaleria şi-i izgonea între ziduri.

Titus a atacat deci mai întâi partea oraşului numită Bezetna. A pus în lucrare trei berbeci, ca să bată zidul. În acelaşi timp, turnurile au fost aduse aproape şi, de pe înălţimea lor, arcaşii şi prăştiaşii alungau cu săgeţi pe apărătorii cetăţii, care se sileau să împiedice lucrările de cucerire. Sub loviturile dese ale berbecilor, zidurile, deşi clădite din pietre de 11 metri lungime şi 5,50 metri grosime, începură să se clatine.

În cele din urmă, s-a făcut o spărtură. Romanii au intrat, dar n-au găsit pe nimeni. Iudeii se retrăseseră înapoia zidului întărit care închidea a doua parte a oraşului sau oraşul de jos.

Au fost aduse şi aici maşinile de război şi, în câteva zile, făcându-se o spărtură, Romanii au intrat în această a doua parte a oraşului. Titus nu voia la început să dărâme casele, crezând că Iudeii vor înceta să se mai apere. Această milă însă avea să coste mult trupele sale. Romanii, pătrunzând pe uliţele strâmte şi întortochiate ale oraşului, se văzură atacaţi de Iudei, care cunoşteau toate cotiturile. Titus luă măsuri ca să nu se mai repete asemenea atacuri şi respinse pe Iudei într-a treia parte a oraşului sau oraşul de sus.

Acolo se afla templul. Uimit de măreţia lui, Titus ar fi voit să-l cruţe, ca şi restul cetăţii de altfel.

A căutat să îndemne pe Iudei să se predea, dar propunerile au fost respinse cu dispreţ. A trebuit deci să se continue lupta prin împresurare.

Toţi locuitorii Ierusalimului se îngrămădiseră în oraşul de sus. În curând a început să se simtă lipsa hranei. Oamenii bogaţi dădeau tot ce aveau pentru puţină mâncare. Mulţi au murit atunci de foame. La aceasta se adăugau atacurile tâlharilor, care puseseră stăpânire pe templu şi împrejurimile sale. Ei se aprovizionaseră cu hrană, dar, când au văzut că proviziile li se împuţinează, s-au năpustit în oraş ca să ia cu sila tot ce puteau găsi. Când cineva era bănuit că are provizii ascunse, îl chinuiau până ce le spunea unde sunt.

Toate simţămintele fireşti pieriseră în această grozavă lipsă. Părinţii smulgeau hrana copiilor, copiii pe a părinţilor; bărbaţii o luau pe a soţiilor, soţiile pe a bărbaţilor. O ceată de oameni înarmaţi, care străbăteau străzile oraşului ca să strângă lucruri de hrană, au fost atraşi de mirosul unei mâncări gătite care venea din casa unei doamne bogate, de familie aleasă, Maria, soţia lui Eliazar. Ei intrară în casă şi cerură să li se aducă mâncarea al cărei miros îi atrăsese acolo. Maria se îndreptă spre ei cu un vas cu mâncare în mână, dar acestor oameni, deşi deprinşi cu nenorocirile, le-a venit rău când au văzut în vas resturile propriului ei copil, din care mâncase o parte. „Mâncaţi”, zise ea, „pentru că şi eu am mâncat; nu fiţi mai miloşi decât o mamă. Dar, dacă sunteţi prea religioşi ca să vă atingeţi de o asemenea mâncare, lăsaţi-mi mie şi restul!” Cuprinşi de groază, aceştia o luară la fugă.

Ce împlinire grozavă a ceea ce rostise Cuvântul lui Dumnezeu împotriva lui Israel, dacă nu va asculta! Să vedem ce spune Moise cu 1500 ani mai înainte: „Domnul va aduce de departe, de la marginile pământului, un neam a cărui limbă n-o vei înţelege, un neam cu înfăţişarea sălbatică… Te va împresura în toate cetăţile tale, până îţi vor cădea zidurile, aceste ziduri înalte şi tari, în care îţi puseseşi încrederea pe toată întinderea ţării tale; te va împresura în toate cetăţile tale, în toată ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău”. Cât de izbitoare sunt trăsăturile acestei profeţii, care se împlineşte întocmai în cele ce se petreceau pe atunci! Cât de bine sunt zugrăviţi Romanii, acest neam venit „de departe”, a cărui limbă „n-o cunoscuseră” Iudeii şi a cărui „asprime” faţă de vrăjmaşii săi era destul de cunoscută! Dar să ascultăm mai departe: „În strâmtorarea şi necazul în care te va aduce vrăjmaşul tău, vei mânca rodul trupului tău, carnea fiilor şi fiicelor tale, pe care ţi-i va da Domnul, Dumnezeul tău. Omul cel mai delicat şi cel mai milos dintre voi se va uita rău la fratele său, la soţia care se odihneşte pe sânul lui, la copiii pe care i-a cruţat: nu va da nici unuia din ei din carnea copiilor lui cu care se hrăneşte, fiindcă nu-i va mai rămâne nimic în mijlocul strâmtorării şi necazului în care te va aduce vrăjmaşul tău, în toate cetăţile tale. Femeia cea mai gingaşă şi cea mai miloasă dintre voi, care, de gingaşă şi miloasă ce era, nu ştia cum să calce mai uşor cu piciorul pe pământ, va privi fără milă pe bărbatul care se odihneşte la sânul ei, pe fiul şi pe fiica ei: nu le va da nimic din pieliţa noului născut, pieliţa ieşită dintre picioarele ei, şi din copiii pe care-i va naşte, căci, ducând lipsă de toate, îi va mânca în ascuns, din pricina strâmtorării şi necazului în care te va aduce vrăjmaşul tău în cetăţile tale” (Deuteronom 28.49-57). Atunci s-au împlinit cuvintele pe care Domnul Isus le-a spus cu durere femeilor care-L urmau, pe când era dus să fie răstignit: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi înşivă şi pe copiii voştri, pentru că iată, vor veni zile când se va zice: „Ferice de cele sterpe, de pântecele care n-au născut şi de sânii care n-au alăptat!” (Luca 23.28, 29). Poate că se găseau în Ierusalim femei care auziseră aceste cuvinte şi puteau să-şi aducă aminte de ele. „Grozav lucru este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu!” (Evrei 10.31).

Mulţi locuitori din Ierusalim, încercând să iasă din oraş ca să caute hrană, au fost prinşi de soldaţii lui Titus şi răstigniţi în faţa zidurilor, ca să umple de groază pe cei împresuraţi şi să-i silească să se predea. Numai într-o singură zi au fost răstigniţi mai mult de 500 inşi. Atât de mare a fost numărul celor care, împinşi de foame, au căutat să fugă din cetate cu preţul oricărei primejdii, încât, fiind prinşi, nu se mai găseau lemne pe care să fie răstigniţi. Această asprime, în loc să facă pe Iudei să se predea, îi întărâta şi mai mult şi, dacă unii slăbeau în îndârjirea lor, erau târâţi pe ziduri şi li se arăta ce milă îi aştepta din partea Romanilor.

Titus ajunsese deci la al treilea rând de ziduri, lângă colţul în care se înălţa turnul Antonia, care apăra templul. Aduse acolo maşinile de război şi le aşeză în patru locuri deosebite. Totul era gata pentru un puternic atac, care se credea că va fi cel din urmă. Soldaţii aşteptau doar semnalul generalului, când deodată s-a clătinat pământul, ca de un cutremur, apoi s-a scufundat, înghiţând maşinile de război. Pământul fusese minat de Iudeii care, văzând cum se prăbuşesc turnurile şi berbecii, dădură năvală cu toţii afară pe porţi, cu făclii aprinse, ca să dea foc la tot ce puteau. Ei atacară pe Romani cu atâta furie, încât aceştia începuseră să dea înapoi. Titus veni în grabă, îşi strânse ostile şi respinse pe Iudei în oraş. Însă Romanii rămaseră foarte descurajaţi din cauza acestei înfrângeri.

Generalul roman a strâns sfatul de război, care a hotărât să supună pe Iudei prin foame. Toată armata şi-a început lucrul şi, în trei zile, a fost înălţat un zid de întărire cu redute, lung de 6 kilometri şi jumătate, cu 30 turnuri. „Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor strânge din toate părţile” — spusese Domnul Isus (Luca 19.43).

Îndată după această mare lucrare, generalul roman a pus să se facă maşini noi. Iudeii, încercând să le nimicească prin tuneluri făcute pe sub pământ, o parte din zidul oraşului, slăbit din cauza acestor lucrări, s-a prăbuşit, deschizând o largă spărtură, prin care Romanii dădură năvală. Ei se găsiră în faţa unui alt zid, care a fost dărâmat însă uşor, fiindcă, făcut în grabă, nu era aşa de puternic. Astfel, Romanii au cucerit turnul Antonia.

Titus voia să păstreze templul în bună stare. El a cerut Iudeilor să-l părăsească, promiţând că ostile lui nu se vor atinge de el. Însă căpeteniile omorâseră pe preoţi, băuseră vinul sfinţit şi mâncaseră lucrurile de hrană ce se aflau în clădirea sfântă, de care nu se mai îngrijeau. Titus şi Iosif au stăruit mult pe lângă Iudei să-i înduplece să părăsească templul, ca astfel să-l cruţe, totuşi ei au rămas dârzi în încăpăţânarea lor. Atunci Titus le-a spus: „Iau ca martori pe zeii voştri, toată oştirea mea, pe Iudeii care sunt cu mine şi pe voi înşivă, că eu sunt nevinovat de această crimă”. Cuvântul trebuia să se împlinească: „Nu va rămâne aici piatră pe piatră, care să nu fie dărâmată” (Luca 21.6).

Zidurile înconjurătoare şi pridvoarele templului au fost atacate şi arse; Titus era hotărât însă să cruţe clădirea templului. Era 10 august, ziua în care se împlineau 650 ani de când fusese dărâmat templul cel dintâi de către împăratul Babilonului. Titus îşi aşezase cartierul general în turnul Antonia. Îşi mai odihni puţin ostile, lăsând cel din urmă atac pentru a doua zi, când deodată un soldat intră năvalnic în camera generalului şi-i aduse vestea că templul este în flăcări. Ce se întâmplase? După plecarea lui Titus, câţiva soldaţi au atacat pe nişte Iudei care se apărau încă în pridvorul templului şi unul dintre ei, urcându-se pe umărul unui alt soldat, a ajuns la o fereastră a templului şi a aruncat înăuntru o torţă aprinsă. Numaidecât toată clădirea a fost cuprinsă de flăcări.

Titus alergă în grabă într-acolo şi porunci soldaţilor săi să stingă focul; aceştia însă nu l-au auzit din pricina zgomotului şi învălmăşelii, sau n-au mai vrut să-l asculte. Un mare număr de Iudei se retrăseseră în templu, ca într-un adăpost sfânt. Toţi au fost măcelăriţi. Râuri de sânge au curs în locaşul sfânt. Titus a intrat în templu şi a fost uimit de măreţia dinăuntru. Aurul din care erau făcute uneltele şi care împodobea zidurile răsfrângea lumina flăcărilor şi mărea grozăvia priveliştii. Locul sfânt era încă neatins. Titus şi-a dat cea din urmă silinţă ca să-l scape, dar zadarnic: soldaţii nu mai ascultau de el. Cineva mai mare decât Titus, Dumnezeu Însuşi, trebuia să fie ascultat. Astfel, locul sfânt ajunsese şi el pradă flăcărilor. Vasele sfinte, masa pâinilor pentru punerea înainte, sfeşnicul cu 7 lumini, toate au fost ridicate. Se văd duse de către soldaţi, în sculpturile care împodobesc arcul de triumf, înălţat la Roma în cinstea lui Titus şi care înfăţişează intrarea acestuia în capitală, la întoarcerea sa din războiul dus împotriva Iudeilor. Acest monument, rămas în picioare şi azi, aminteşte nu numai biruinţa generalului roman, ci mai ales împlinirea judecăţilor lui Dumnezeu.

Mai rămânea totuşi o parte din clădirile care ţineau de templu. Aproape 6000 Iudei se îngrămădiseră acolo, atraşi de un proroc mincinos, care le dăduse asigurarea că, în cele din urmă, Dumnezeu le va veni în ajutor. Dar Hristos, adevăratul proroc, pe care Iudeii Îl lepădaseră, vestise că totul va fi dărâmat. Cuvântul Lui, ca şi al lui Moise, s-a împlinit. Toţi au pierit. Pe ruinele templului, armata romană a adus jertfe zeilor ei şi a salutat pe Titus ca „imperator”, adică general victorios.

Oraşul de sus, apărat de nişte ziduri întărite cu trei turnuri foarte puternice, era încă în mâna Iudeilor, comandaţi de Ioan şi Simon. Abia la 7 septembrie, aproape la o lună după dărâmarea templului, a căzut şi această parte a Ierusalimului în mâinile Romanilor. Cei doi comandanţi ai Iudeilor s-au ascuns prin galeriile săpate pe sub pământ, cu nădejdea că îşi vor scăpa viaţa; ceilalţi, pierzând curajul şi slăbiţi de foame, nu mai arătară decât o slabă împotrivire. Învingătorii omorâră mai întâi pe toţi aceia pe care i-au găsit, până ce braţele le-au căzut obosite de măcel; apoi omorâră numai pe cei betegi şi bolnavi, cruţând pe ceilalţi. Oraşul a fost dărâmat până în temelie, afară de trei turnuri întărite, pe care le-au lăsat în picioare ca să arate greutăţile luptei şi bărbaţia cuceritorilor.

Iudeii rămaşi în viaţă au fost aleşi ca vitele. Comandanţii au fost omorâţi; oamenii cei mai frumoşi au fost luaţi ca să împodobească intrarea biruitoare a lui Titus în Roma; mulţi au fost daţi la lucrări în mine; alţii, siliţi să lupte ca gladiatori împotriva fiarelor sălbatice, ca să desfăteze poporul. În felul acestea au pierit 2500 inşi, la sărbătoarea împăratului Domiţian. În sfârşit, un mare număr au fost vânduţi ca robi; dar erau atât de urâţi încât mulţi din ei nu găseau cumpărători. Un milion o sută mii de Iudei şi-au pierdut viaţa cu prilejul împresurării Ierusalimului, fiind seceraţi de arme, de foame şi de boli. Acest număr aşa de mare vine de acolo că mulţi Iudei de la ţară veniseră în oraş, care, pe de altă parte, mai adăpostea şi pe aceia pe care-i adusese sărbătoarea Paştilor şi nu putuseră să se înapoieze acasă. Se crede că în timpul acestui înspăimântător război au pierit 3 milioane Iudei. 97 mii au fost luaţi prizonieri; Romanii s-au purtat cu ei cum am spus mai sus.

Astfel a pierit, în mijlocul nenorocirilor nemaipomenite în istorie, cetatea iubită, oraşul Marelui Împărat, dat nimicirii din cauza păcatelor sale şi pentru că n-a cunoscut vremea cercetării, când marele Mesia, Hristosul, a venit la ea. Iudeii L-au lepădat şi L-au dat la moarte. De aceea s-a împlinit ceea ce spusese: „Vor cădea sub ascuţişul săbiei, vor fi luaţi robi printre toate neamurile” (Luca 21.24). Şi Moise vestise această tristă soartă, cu 15 veacuri mai înainte. Citiţi cu atenţie cuvintele sale: „După ce aţi fost atât de mulţi, ca stelele cerului, nu veţi mai rămâne decât un mic număr, pentru că n-ai ascultat de glasul Domnului Dumnezeului tău. După cum Domnul Se bucura să vă facă bine şi să vă înmulţească, tot aşa Domnul Se va bucura să vă piardă şi să vă nimicească; şi veţi fi smulşi din ţara pe care o vei lua în stăpânire. Domnul te va împrăştia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă: şi acolo, vei sluji altor dumnezei de lemn şi de piatră. Între aceste neamuri, nu vei fi liniştit şi nu vei avea un loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta. În groaza care-ţi va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii, dimineaţa vei zice: „O, de ar veni seara!” şi seara vei zice: „O, de ar veni dimineaţa!” Şi Domnul te va întoarce pe corăbii în Egipt şi vei face drumul acesta despre care-ţi spusesem: „Să nu-l mai vezi!” Acolo, vă veţi vinde vrăjmaşilor voştri ca robi şi roabe şi nu va fi nimeni să vă cumpere” (Deuteronom 28.62-68). Cu ce amănunţime minunată s-au împlinit toate cuvintele lui Dumnezeu şi se împlinesc şi astăzi!

Dar tot cuvintele Domnului lasă o uşă deschisă pentru nădejde. El spusese: „Ierusalimul va fi călcat în picioare de neamuri până se vor împlini timpurile Neamurilor” (Luca 21.24). Şi azi ne găsim tot în „timpurile Neamurilor”. Va veni însă ziua când Dumnezeu Îşi va întoarce bunăvoinţa spre poporul Său, pe care nu-l poate uita. Timpurile de stăpânire ale Neamurilor se vor sfârşi şi astfel se va împlini profeţia lui Ieremia: „Domnul mi S-a arătat de departe: Te iubesc cu o iubire veşnică; de aceea te-am atras cu bunătatea Mea! Te voi aşeza din nou şi vei fi zidită din nou, fecioara lui Israel!… Căci vine ziua când străjerii vor striga pe muntele lui Efraim: „Sculaţi-vă, să ne suim în Sion, la Domnul, Dumnezeul nostru!… Înălţaţi-vă glasurile, cântaţi laude şi ziceţi: „Doamne, mântuieşte pe poporul Tău, pe rămăşiţa lui Israel!” Iată, îi aduc înapoi din ţara de la miazănoapte, îi adun de la marginile pământului… o mare mulţime se întoarce înapoi aici! Ei vor veni cu lacrimi şi îi vor conduce în cereri; îi voi duce la pâraie de apă, pe un drum neted, pe care nu se poticnesc… Ascultaţi Cuvântul Domnului, popoare, şi vestiţi-l în insulele depărtate! Spuneţi: „Cel care a risipit pe Israel îl va aduna şi-l va păzi cum îşi păzeşte păstorul turma… Ei vor veni şi vor chiui de bucurie pe înălţimea Sionului; vor alerga la bunătăţile Mele” (Ieremia 31.2-14). Iată ce promisiuni minunate a păstrat Dumnezeu pentru poporul Său. „Este nădejde pentru urmaşii tăi, zice Domnul” (versetul 17).

Pe ce temei va da Dumnezeu aceste binecuvântări? Pe temeiul sângelui Domnului Hristos, pe care bieţii Iudei, orbi, l-au vărsat. Este „sângele legământului celui nou” (Matei 26.28). Şi iată care va fi acest legământ nou, pe care-l va face Dumnezeu pentru poporul Său: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu privire la casa lui Israel şi la casa lui Iuda un legământ nou, nu ca legământul pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână să-i scot din ţara Egiptului, legământ pe care l-au călcat, măcar că le eram soţ, zice Domnul… Voi pune Legea Mea în lăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele sau pe fratele său, zicând: „Cunoaşte pe Domnul!”, ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor” (Ieremia 31.31-34).

Iată ce a păstrat Dumnezeu pentru poporul Său, pe care nu l-a lepădat pentru totdeauna (Romani 11.1-2). „Copiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul, Dumnezeul lor, şi pe împăratul lor David; şi vor tresări la vederea Domnului şi a bunătăţii Lui, în timpurile de pe urmă” (Osea 3.5). înţelegem uşor despre cine vorbeşte profetul, numind pe David Împăratul lor. Este vorba de Domnul Isus, Acela pe care L-au străpuns, aşa cum spune Dumnezeu, prin profetul Zaharia: „Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns…” (Zaharia 12.10).

În timpul acela, „cetatea va fi zidită iarăşi în cinstea Domnului… vor fi închinate Domnului şi nu vor mai fi niciodată nici surpate, nici nimicite” (Ieremia 31.38-40). „Vei numi zidurile tale „Mântuire” şi porţile tale „Laudă” (Isaia 60-18). „Şi numele cetăţii va fi: „Domnul este aici!” (Ezechiel 48-35).

Aceste cuvinte nu s-au împlinit până acum; Iudeii sunt tot împrăştiaţi şi Ierusalimul este călcat încă în picioare de Neamuri. Dar toate cuvintele lui Dumnezeu se vor împlini: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” a zis Domnul Isus.