Apostolul Iacov

Adunarea, Biserica, îşi are originea la Ierusalim. La început era alcătuită numai din Iudei întorşi la Domnul Isus. Aceşti credincioşi dintre Iudei rămăseseră ataşaţi de templu şi de rânduirile legii (Faptele Apostolilor 21.20). Ei nu înţeleseseră că, prin venirea Domnului Hristos, această veche orânduire de lucruri trebuia să înceteze, întrucât nu era decât umbra adevăratelor bunuri, pe care le-a adus El (Evrei 10.1). Dărâmarea Ierusalimului şi a templului vin să rupă aceste legături, care-i mai ţineau alipiţi de iudaism; totuşi mai înainte, în bunătatea Sa, Domnul le adresase, prin mijlocirea Apostolului Pavel, o scrisoare, Epistola către Evrei, în care le prezenta pe Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu în cer, înlocuind, într-un chip minunat, tot ceea ce dădea legea. înţelegem, din această frumoasă epistolă, că El este Marele Preot, prezentându-Se, pentru noi, în cer, înaintea lui Dumnezeu şi mijlocind pentru noi; El ne deschide, prin sângele Său, o intrare liberă în Locul Preasfânt, unde a intrat ca înainte mergător al nostru; cerul este, aşadar, patria către care mergem, cu ochii aţintiţi spre Domnul Isus, Căpetenia mântuirii noastre, care a învins pe vrăjmaşii noştri şi ne-a arătat drumul. Toate acestea nu preţuiesc mai mult decât un templu, un cult şi nişte orânduiri religioase pământeşti? Pe când tot ce este pământesc trece şi are un sfârşit, „Isus Hristos este acelaşi ieri, azi şi în veci”. „Să ieşim deci afară din tabără, la El, purtând batjocorirea Lui. Căci noi n-aveam aici o cetate care rămâne, ci suntem în căutarea celei viitoare” (Evrei 13.13-14). Credincioşii evrei, primind aceste încredinţări dumnezeieşti şi aceste mângâieri de preţ, puteau să părăsească fără părere de rău ceea ce era trecător şi avea să fie nimicit şi să pună mâna pe o împărăţie care nu putea fi zdruncinată. Ei aveau nădejdea cerească a bunurilor veşnice. Totodată, după nimicirea Ierusalimului, adunări alcătuite numai din creştini Iudei nu mai erau; nu se mai făcea deosebire de neam, căci în Domnul Hristos, şi Iudei şi Greci erau una.

Dar dacă, prin harul lui Dumnezeu, creştinii găsiseră o mângâiere deplină în siguranţa binecuvântărilor cereşti, Iudeii n-aveau nici una. Ei nu putea să-şi ia gândul de la un oraş şi de la o ţară care le erau aşa de scumpe. Aşteptând întruna un Mesia eliberator şi cuceritor, s-au unit încă odată şi au încercat să clădească din nou Ierusalimul. Ca să împiedice ridicarea neamului lor, împăratul Adrian a vrut să înalţe, în Ierusalim, un templu lui Jupiter. Atunci a izbucnit o răscoală cumplită din partea Iudeilor, sub conducerea prorocului mincinos Barcochebas, care spunea că este steaua vestită de Balaam (Numeri 24.17). Răscoala a fost înăbuşită în sânge. Au pierit aproape 600.000 de Iudei. Adrian a stabilit la Ierusalim o colonie romană şi a dat oraşului numele de Aelia Capitolina. Iudeii au fost opriţi, sub pedeapsa cu moartea, de a mai intra în el şi chiar de a-l privi de departe. Acesta a fost sfârşitul neamului iudaic în ţara sa. Totuşi, Iudeii dăinuiesc şi azi ca popor deosebit, însă risipiţi printre neamuri.

Mai târziu, un împărat roman, Iulian Apostatul — numit aşa pentru că fusese creştin, cel puţin cu numele, dar se lepădase de creştinism ca să îmbrăţişeze păgânismul — plin de ură contra Domnului Hristos şi a creştinilor, a voit să facă de minciună profeţiile şi cuvintele lui Dumnezeu, zidind iarăşi Ierusalimul şi templul. El a invitat pe toţi Iudeii să vină ca să ia parte la această lucrare. Dumnezeu însă a oprit încercarea lor nelegiuită. Nimic nu poate desfiinţa adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu.

Înainte de a continua istoria Adunării, vom spune câteva cuvinte despre apostolii Iacov şi Ioan. Am vorbit mai înainte despre Petru şi Pavel. Ceea ce ştim despre ceilalţi apostoli, afară de ce spune Scriptura, este prea nesigur ca să fie amintit.

Apostolul Iacov, despre care vorbim acum, nu este fratele lui Ioan. Acesta fusese omorât de împăratul Irod (Faptele Apostolilor 12.2). Nu este vorba nici de celălalt Iacov, fiul lui Alfeu, unul din apostolii aleşi de Domnul. Despre Iacov de care ne ocupăm acum se vorbeşte în capitolele 15 şi 21 din Fapte şi în Epistola lui Pavel către Galateni (capitolul 2). Din aceste părţi din Scriptură, vedem că avea un loc însemnat în Adunarea din Ierusalim. Împreună cu Petru şi Ioan, era socotit ca un stâlp al adunării (Galateni 2.9). Ca şi ceilalţi, rămăsese alipit de orânduirile legii iudaice; avea totuşi o inimă largă şi, călăuzit de Duhul Sfânt, el este cel dintâi care şi-a dat părerea că nu trebuie să silească pe creştinii dintre neamuri să ţină legea. Era un om smerit: vedem acest lucru din salutarea de la începutul epistolei scrisă către cele douăsprezece seminţii împrăştiate ale lui Israel. Deşi era fratele Domnului după trup (Galateni 1.19) şi apostol, el se socoteşte doar „rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Hristos”. Ştia că, dacă „Dumnezeu stă împotriva celor mândri, dă har celor smeriţi” (Iacov 1.1 şi 4.6). În acelaşi timp, el era foarte evlavios şi trăia în sfinţenie şi dreptate înainta lui Dumnezeu, aşa că i se dăduse numele de „Cel drept”. În epistola lui se vede cum îndeamnă pe creştini să arate credinţa prin fapte; să fie răbdători în suferinţe; să nu caute la faţa omului; să vegheze asupra vorbirii lor; să aibă adevărată înţelepciune — care este curată, paşnică, blândă, plină de îndurare şi de roduri bune — să fugă de poftele lumii; să trăiască în ascultare de Dumnezeu şi în rugăciune stăruitoare, aşteptând venirea Domnului.

El trăia ceea ce spunea. De aceea toţi, creştini şi Iudei, aveau faţă de el un adânc respect şi multe suflete au fost câştigate pentru Domnul Hristos prin îndemnurile sale, sprijinite pe sfinţenia vieţii. Aceasta întărâta foarte mult gelozia şi ura cărturarilor şi fariseilor, care urâseră de altfel şi pe Stăpânul lui, pe Domnul Isus. Văzând că un atât de mare număr de persoane erau aduse, prin el, să recunoască pe Isus ca Domn şi Hristos, au hotărât să-l omoare.

Ca să aducă la îndeplinire gândul lor, au venit la el şi i-au spus: „Te rugăm să opreşti poporul, căci toţi vin la Isus, ca şi cum ar fi Hristosul. Vorbeşte-i ca să nu se rătăcească. Spune tuturor care vin la sărbătoarea Paştilor ce este cu Isus.” Iacov se învoi cu dorinţa lor. A fost dus pe acoperişul templului, ca să poată fi auzit de toţi. Atunci i-au spus: „Om drept, am vrea să auzim şi noi cele ce înveţi tu despre Isus.” El răsunse: „De ce îmi cereţi să vă vorbesc despre Fiul Omului? El este în cer, aşezat la dreapta lui Dumnezeu şi trebuie să vină iarăşi pe nori.” Mulţi au crezut şi au slăvit pe Dumnezeu, strigând: „Osana, Fiul lui David!” Dar vrăjmaşii lui Iacov, plini de mânie, au aruncat pe slujitorul Domnului de pe înălţimea templului şi, pentru că trăia încă, l-au omorât cu pietre, în timp ce el, urmând pilda dumnezeiescului său Stăpân, se ruga pentru ei. Istoricul Iosif priveşte dărâmarea Ierusalimului ca o pedeapsă venită asupra Iudeilor, fiindcă au omorât pe acela pe care-l numeau om „foarte drept”.