Ioan, ucenicul preaiubit

Ioan, „ucenicul pe care îl iubea Isus”, a trăit mai mult decât toţi ceilalţi apostoli. Domnul iubeşte pe toţi ai Lui, dar cinstea pe Ioan cu o iubire deosebită, lucru care pentru inima acestuia era bunul cel mai de preţ. De aceea, în evanghelia sa, simte plăcere să se numească „ucenicul pe care-l iubea Isus”. Într-adevăr, Domnul Isus i-a dat o dovadă destul de puternică despre dragostea Sa. Cu puţin înainte de a părăsi pământul, când era pe cruce, lui i-a încredinţat pe mama Sa. Maria se găsea lângă cruce cu sufletul zdrobit de durere, văzând suferinţele Fiului său, respins de Israel. „Chiar sufletul tău va fi străpuns de o sabie”, spusese Simion Mariei, când ţinea pruncul în braţele sale (Luca 2. 3-5). Lângă ea stătea acum „ucenicul pe care-l iubea Isus”, pe care dragostea pentru dumnezeiescul său Stăpân îl adusese la această privelişte dureroasă. Isus a zis mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău” şi ucenicului: „Iată mama ta!” Scumpă moştenire a lăsat Domnul Isus lui Ioan! Şi ce dragoste duioasă a arătat mamei Sale! Domnul ştia că mângâierea cea mai bună pentru ea era tovărăşia aceluia pe care El îl iubea. „Şi din ceasul acela, ucenicul a luat-o la el acasă”. Nu se ştie bine cât timp a mai trăit Maria pe pământ sub îngrijirea lui Ioan. Este amintită pentru cea din urmă oară în întâiul capitol din Faptele Apostolilor.

În privinţa lui Ioan, Pavel aminteşte (Galateni 2.9) că pe la anul 50 era încă la Ierusalim. După Irineu — scriitor creştin din veacul al II-lea şi care, în tinereţe, cunoscuse persoane care trăiseră împreună cu Ioan — apostolul s-a aşezat mai târziu la Efes, de unde vizita adunările vecine.

Ioan a ajuns la o vârstă foarte înaintată, căci a trăit cam 100 de ani. Această viaţă lungă a făcut pe prietenii săi să creadă că el nu va vedea moartea, ci va rămâne până în ziua lui Isus — şi aceasta întemeindu-se pe cuvintele Domnului către Petru: „Dacă vreau ca el să rămână până voi veni Eu, ce-ţi pasă ţie?” Apostolul adaugă: „Din cauza aceasta, a ieşit zvonul printre fraţi că ucenicul acela nu va muri deloc”; el însă îndreaptă acest gând, zicând: „Isus nu zisese lui Petru că nu va muri deloc” (Ioan 21.22-23). Ioan a murit deci la Efes. În timpul lungii sale vieţi, a putut să vegheze asupra adunărilor, să le zidească prin învăţăturile sale şi să lupte împotriva rătăcirilor pe care le strecuraseră în Biserică prorocii mincinoşi. Astfel, el a putut să vadă alcătuirea scrierilor sfinte ale Noului Testament, la care, mai târziu, s-au adăugat şi ale sale: Evanghelia, Epistolele şi Apocalipsa. El şi-a scris cărţile printre cei din urmă dintre scriitorii insuflaţi de Dumnezeu.

Vom spune câteva cuvinte despre scrierile ucenicului pe care-l iubea Domnul Isus. E de mare preţ să cunoaştem Scriptura, care poate să ne dea înţelepciunea în dreptate; tot aşa e de mare preţ să înţelegem că nimic nu-i mai de folos decât să avem dreptarul învăţăturilor sănătoase, cuprins în fiecare din cărţile ce alcătuiesc Scriptura (2 Timotei 1.13.14 şi 14.17).

În evanghelia sa, Ioan ne prezintă aceeaşi persoană dumnezeiască şi vrednică de slăvit, despre care vorbesc Matei, Marcu şi Luca, adică ne înfăţişează pe Domnul Isus Hristos, însă ca singurul şi veşnicul Fiu al lui Dumnezeu, Dumnezeu Însuşi, venit ca om pe pământ ca să ne descopere în persoana Sa, prin lucrările şi cuvintele Sale, pe Dumnezeu, Tatăl Său, care este şi al nostru (Ioan 1.1,14 18; 14.7-11; 20.17). Evanghelia lui Ioan ne vorbeşte mult despre viaţa veşnică, descoperită în Fiul lui Dumnezeu, care este viaţa. Această viaţă este dată celor ce cred în El. Aceştia sunt născuţi din Dumnezeu, sunt copii ai lui Dumnezeu şi au viaţa veşnică. Totodată Ioan, la sfârşitul evangheliei, ne spune ce scop a avut când a scris-o: „Lucrurile acestea au fost scrise, pentru ca voi să credeţi că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; şi, crezând, să aveţi viaţa în numele Lui” (Ioan 20.31). În această evanghelie găsim şi promisiunea Domnului de a trimite ucenicilor Săi pe Duhul Sfânt, ca să rămână cu ei în veci, pentru a-i călăuzi în tot adevărul şi a-i face să se bucure de lucrurile cereşti în Hristos, Domnul lor (Ioan 1.5; 11.25; 14.6; 3.15.16,36; 5.24; 6.40; 1.12,13; 14.16,17,26; 16.13.)

Cât de frumos şi de însemnat este să privim astfel pe Fiul lui Dumnezeu, în dragoste şi în sfinţenie, deoarece harul şi adevărul au venit prin Isus Hristos. Să ascultăm învăţăturile pe care le dă lui Nicodim, care s-a dus la El noaptea şi căruia îi arată nevoia unei firi noi pentru a putea înţelege lucrurile lui Dumnezeu şi ale cărui priviri le îndreaptă spre El răstignit, pentru ca oricine crede în El, să aibă viaţa veşnică! Să-L privim şezând lângă fântâna din Sihar, obosit de drum, dar, în dragostea Sa, uitând de oboseala şi trebuinţele Sale, vorbind unei biete femei păcătoase despre apa care ţâşnea în viaţa veşnică! Cea dintâi epistolă a lui Ioan este adresată tuturor creştinilor. În ea ne spune că Domnul Hristos este viaţa veşnică şi totodată adevăratul Dumnezeu; că această viaţă, care era la Tatăl, a fost arătată pe pământ, în persoana Domnului şi că apostolii L-au văzut, L-au auzit şi L-au pipăit. Dar această viaţă este totodată în creştin; şi, acum, când Domnul Hristos este în cer, creştinul este cel care arată pe pământ viaţa lui Dumnezeu, mergând cum a mers şi Domnul Hristos, în dragoste, sfinţenie, dreptate şi despărţire de lumea care zace în Cel Rău. Această frumoasă epistolă ne face cunoscut două trăsături ale lui Dumnezeu de foarte mare însemnătate: El e lumină şi El e dragoste. Creştinul are posibilitatea să umble în lumină şi în aceasta cunoaşte el dragostea lui Dumnezeu, care a trimis pe singurul Lui Fiu în lume, ca să trăim prin El şi ca să fie ispăşire pentru păcatele noastre. „Cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne în el” (1 Ioan 4.16). Ioan scrie creştinilor ca ei să aibă părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul, pentru ca bucuria lor să fie deplină. Iar la sfârşit spune: „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică” (1 Ioan 5.13).

Afară de această epistolă, Dumnezeu a voit ca să mai avem de la acelaşi apostol încă alte două, foarte scurte. Una este adresată către o doamnă creştină, ca s-o păzească de amăgitori, de oameni care nu aduc învăţătura Domnului Hristos; alta este scrisă unui creştin, cu numele Gaius, pentru a-l încuraja să umble în adevăr şi să primească pe lucrătorii Domnului. Ioan dojeneşte totodată pe Diotref, căruia îi plăcea să aibă întâietate în adunare.

Sub împăratul Domiţian, prigonitorul creştinilor, Ioan a fost surghiunit în Patmos, o insulă mică, sălbatică, din Arhipelag. Acolo a primit de la Domnul cuprinsul cărţii profetice numite Apocalipsa sau Revelaţia. El ne face cunoscută starea sa, chiar în cel dintâi capitol: „Eu, Ioan, fratele vostru împreună cu voi la necaz, la împărăţie şi la răbdarea în Isus Hristos, mă aflam în insula numită Patmos, pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi mărturia lui Isus. În ziua Domnului eram în Duhul” (Apocalipsa 1.9-10). Într-o duminică, Duhul Sfânt a făcut să-i treacă pe dinaintea ochilor viziuni minunate şi Domnul i-a poruncit să aducă la cunoştinţa creştinilor ceea ce i-a descoperit: „Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte Biserici” (Apocalipsa 1.11). Mai întâi Ioan vede pe Domnul în toată strălucirea slavei Sale, ca Fiu al Omului, căruia „Dumnezeu I-a dat putere să judece” (Ioan 5.27). Într-adevăr, Apocalipsa este mai ales o carte de judecată.

Apoi, Domnul spune lui Ioan să scrie celor şapte adunări din Asia, care înfăţişează Adunarea lui Dumnezeu pe pământ în diferitele-i stări ce au urmat în timp, până la starea aceea când e lepădată de Domnul din cauza necredincioşiei ei. Apoi Ioan are viziunea lucrurilor care urmează după ce biserica mărturisitoare a fost lepădată şi după ce sfinţii au fost răpiţi în cer. E vorba de judecăţile grozave care vor veni asupra unei lumi păgâne şi necredincioase şi care vor aduce statornicia împărăţiei Domnului Hristos. Timp de o mie de ani, Satan este dezlegat, înşală pe oameni şi-i târăşte în cea din urmă răzvrătire împotriva lui Dumnezeu, care-i nimiceşte; pe Satan îl aruncă în iazul cu foc şi pucioasă. Atunci cerul şi pământul de acum pier, marele scaun alb de judecată este aşezat şi cei ce se prezintă înaintea lui, păcătoşii, au ca moştenire iazul de foc şi pucioasă. Apoi se arată un cer nou şi un pământ nou; Dumnezeu face toate lucrurile noi; El este fericirea veşnică pentru toţi cei răscumpăraţi: „Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor.” Această carte sfântă, dată chiar de Domnul Isus lui Ioan, ca s-o aducă la cunoştinţa Bisericii, are, fără îndoială, unele lucruri grele de priceput; totuşi cuprinsul ei ne înalţă sufletul către Dumnezeu, către Domnul Isus şi către cer. Să ne aducem aminte că Duhul Sfânt a zis: „Ferice de cine citeşte şi de cei ce ascultă cuvintele acestei profeţii şi păzesc cele scrise în ea! Pentru că vremea este aproape” (Apocalipsa 1.3).

Dragostea pe care o cunoştea Ioan şi care pornea din inima dumnezeiescului său Stăpân s-a arătat până la sfârşitul vieţii sale. Se istoriseşte că, fiind prea în vârstă şi prea slab pentru a se mai duce la adunări, era dus de alţii şi, nemaifiind în stare să rostească o cuvântare lungă, se mulţumea să tot repete: „Copilaşilor, iubiţi-vă unii pe alţii.”

– Pentru ce, îl întrebau fraţii, spui mereu aceleaşi cuvinte?

– Pentru că este porunca Domnului, răspundea apostolul; şi, dacă aceasta e împlinită, totul e împlinit. În adevăr: „Oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4.7-8).

După cum am spus, viaţa sa lungă făcea să se creadă că el nu va muri, ci va rămâne până la venirea Domnului. Cu toate acestea, a trecut şi el prin moarte. A murit la Efes; duhul său fericit s-a dus la Domnul, pe care L-a iubit atât de mult. Împreună cu ceilalţi sfinţi adormiţi în Isus, aşteaptă clipa despre care se aminteşte în cuvintele Domnului: „Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine”(Ioan 14.3). Este clipa învierii celor care au adormit şi a schimbării „celor vii, care rămân până la venirea Domnului.” Atunci, toţi împreună, făcuţi asemenea Mântuitorului slăvit, vom fi duşi de El în casa Tatălui Său. Glorioasă şi fericită aşteptare!

Ioan a murit în anul 100, al treilea an de domnie al împăratului Traian.