Cele 7 scrisori ale Domnului

către cele 7 biserici din Asia

PERSOANA DOMNULUI

Apocalipsa, pe care a scris-o Ioan la sfârşitul vieţii sale aşa de lungi, este „descoperirea lui Isus Hristos, pe care I-a dat-o Dumnezeu, ca să arate robilor Săi lucrurile care trebuie să se întâmple în curând” — acestea sunt judecăţile care vor lovi lumea, ca să aducă statornicirea împărăţiei Domnului Isus Hristos. Ele sunt prezentate cu începere de la capitolul al 6-lea. Mai înainte însă, Domnul are de spus ceva Bisericii de pe pământ şi anume lucrurile cuprinse în capitolele al 2-lea şi al 3-lea. E bine să le cercetăm, înainte de a continua istoria Bisericii sau Adunării după moartea Apostolului Ioan, ucenicul pe care-l iubea Domnul Isus.

Într-adevăr, în aceste epistole pe care Domnul le-a trimis celor şapte adunări, prin robul Său Ioan, avem o istorie profetică despre ceea ce a avut loc şi despre ceea ce avea încă să se întâmple în Biserică, până la întoarcerea Domnului pentru sfinţi.

Domnul Se arată mai întâi lui Ioan în măreţia slavei Sale, ca Fiu al Omului, gata să aducă la îndeplinire judecata. Însă Dumnezeu începe cu judecata casei Sale (1 Petru 4.17). De asemenea, Ioan vede pe Domnul în mijlocul celor şapte sfeşnice de aur, care reprezintă cele şapte adunări. Aceste adunări sunt cele ce erau în fiinţă atunci, la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea, toate şapte în Asia, nu prea departe de Efes, şi poate acelea pe care le vizita apostolul mai des în călătoriile sale.

Pentru ce, va întreba cineva, a ales Domnul şapte adunări şi le-a ales pe acestea şi nu pe altele? Mai întâi trebuie să amintim că numărul şapte înfăţişează totdeauna în Scriptură un număr deplin, desăvârşit (de exemplu, cele şapte zile ale săptămânii); înţelegem deci că Domnul a avut în vedere Biserica în întregimea ei, însă în şapte perioade sau stări deosebite, până la sfârşit. Şi apoi, Domnul a ales adunările amintite, întrucât fiecare avea o trăsătură anumită, foarte potrivită ca să înfăţişeze o stare a Bisericii într-un anumit timp.

Pentru ce, va mai întreba cineva, bisericile sunt prezentate prin sfeşnice de aur? Aurul e metalul cel mai preţios. El înfăţişează ceea ce place lui Dumnezeu, stării Sale de faţă. Înăuntrul cortului sfânt, locuinţa lui Dumnezeu, totul era de aur (vezi Exod 25. 10-40; 26.29). Aurul este semnul dreptăţii dumnezeieşti. Sfeşnicele sunt de aur ca să arate că sunt ale lui Dumnezeu, orânduite de El şi întemeiate pe dreptatea Sa. Şi după cum sfeşnicele au rostul de a răspândi în jurul lor lumină, tot astfel Biserica a fost rânduită de Dumnezeu să fie un vas care să răspândească în lume lumina adevărului cu privire la Dumnezeu şi la Fiul Său preaiubit.

Apoi, Domnul este prezentat mergând prin mijlocul sfeşnicelor. Aceasta ne arată că El vede şi judecă totul în Biserică.

Înfăţişarea sub care Se arată Domnul faţă de Ioan este însemnată: „semănând cu Fiul Omului”. Domnul Se arată în starea Sa omenească, deoarece Tatăl „I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al Omului” (Ioan 5.27). Ca Fiu al Omului a fost dispreţuit, lepădat şi răstignit pe cruce; ca Fiu al Omului va veni în măreţia slavei Sale, ca să judece (Luca 9.22, 26; Matei 25.31; Apocalipsa 14, 14-20). Era „îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur”. Haina lungă arată ţinuta liniştită a unui judecător, iar brâul de aur însemna că va judeca potrivit cu dreptatea lui Dumnezeu. Când scumpul nostru Mântuitor a vrut să facă cunoscut alor Săi, pe care i-a iubit până la capăt, slujba pe care o îndeplineşte pentru ei în cer, ca să fie vrednici de starea de faţă şi de părtăşia cu Dumnezeu, ia înfăţişarea unui slujitor; Se dezbracă de hainele Lui, ia un ştergar cu care se încinge şi spală picioarele ucenicilor, pe care apoi le şterge (Ioan 13,4,5. Comparaţi cu 1 Ioan 2.1). Aici însă are înfăţişarea de judecător. Mai departe, Ioan zugrăveşte înfăţişarea Domnului: „Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada”. Ca să înţelgem însemnătatea acestor trăsături, să citim câteva cuvinte despre viziunea minunată pe care a avut-o Daniel: „Mă uitam la aceste lucruri până când s-au pregătit nişte scaune de domnie şi Cel Bătrân de zile S-a aşezat. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile Lui un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori Îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile” (Daniel 7.9-10). Deci: va fi o judecată. Dar cine este „Cel Bătrân de zile”? Vedem că Domnul Isus Se înfăţişează aici ca şi Cel Bătrân de zile. Aceasta ne descoperă dumnezeirea Sa. El este Fiu al Omului, dar şi Dumnezeu adevărat, Dumnezeu binecuvântat în veci (1 Ioan 5.20; Romani 9.5).

Apoi, Ioan vede că „picioarele Lui erau ca arama strălucitoare, arzând într-un cuptor”. Picioarele sunt mădulare pe care se sprijină omul. Arama este ceva tare; în acelaşi timp, mai înseamnă dreptatea lui Dumnezeu, arătată în judecata împotriva răului. Altarul, pe care se ardeau jertfele, era de aramă (Exod 27.1-8). Focul, de asemenea, este un semn sau o preînchipuire a judecăţii care trebuie să ardă pe cei păcătoşi (Marcu 9.43-48). Astfel, ceea ce vede Ioan arată hotărârea neclintită cu care Domnul Îşi va aduce la îndeplinire judecata. Cât de însemnat este acest lucru! Ioan ne mai spune: „Glasul Lui era ca vuietul unor ape multe.” Nu mai era glasul acela duios şi plin de milă, care zicea: „Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (Matei 11.28); nu mai era glasul atât de dulce pe care aveau să-l asculte oile şi să-l urmeze (Ioan 10.27); nu, era glasul măreţ şi înspăimântător care vesteşte judecata care trebuie să vină, aşa cum se aude de departe vuietul unor ape mari, ce nimicesc totul în calea lor. Ce înştiinţare! Picioarele Domnului care, când era pe pământ, Îl duceau din loc în loc să vestească pacea şi mântuirea, atunci vor fi hotărâte să aducă la îndeplinire judecata; glasul ce rostea cuvinte de har va aduce groază în inimi.

O stea închipuie pe cineva care are slujbă înălţată şi care este răspunzător să împrăştie lumina ce a primit (Isaia 14.12-14; Daniel 12.3; Apocalipsa 9.1,2). Mai departe Ioan spune: „În mâna Lui cea dreaptă ţinea şapte stele.” Puţin mai târziu, ni se arată că „cele şapte stele sunt îngerii celor şapte Biserici.” Sunt aceia care, datorită lucrării pe care o au în adunări, le reprezintă înaintea lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 10. 36-38; Matei 12.19). Ei trebuie să răspândească lumina pe care le-a dat-o Dumnezeu. Domnul îi ţine în mâna Sa, căci El este Cel care are stăpânirea în adunări, nu omul, oricât de priceput ar fi.

„Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri.” Aceasta închipuie Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 4.14; Efeseni 6.17), care atinge şi pătrunde până în adâncul cugetului celui păcătos; Cuvântul Său, care luptă şi astupă gura vrăjmaşilor adevărului; Cuvântul Său, care judecând pe cei ce se vor ridica împotriva Domnului Isus la sfârşit, îi va lovi de moarte şi-i va nimici.

„Şi faţa Lui era ca soarele când străluceşte în puterea lui.” Aceasta este cea din urmă trăsătură. Ne arată pe Domnul îmbrăcat cu cea mai mare putere de stăpânire, al cărei semn este soarele. Este vorba de puterea cu care va fi îmbrăcat când Îşi va întemeia împărăţia pe pământ, când în numele Său se va pleca „orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ, şi orice limbă va mărturisi, spre slava lui Dumnezeu Tatăl, că Isus Hristos este Domn” (Filipeni 2.10-11) şi când măreţia slavei Sale va străluci în ochii tuturor. Petru, Iacov şi Ioan L-au văzut aşa cum va fi în Împărăţia Lui; L-au văzut atunci când pe muntele sfânt S-a schimbat la faţă înaintea lor, încât faţa I-a strălucit ca soarele şi hainele I s-au făcut albe ca lumina (Matei 16.28; 17.2). Aşa s-a arătat Domnul lui Ioan, ucenicul preaiubit, înainte de a-i da înştiinţările pentru cele şapte adunări. Ce va fi simţit el în urma acestei viziuni slăvite? Ce ochi ar putea să sufere strălucirea slavei cu care a îmbrăcat Dumnezeu pe Fiul Său preaiubit, ca om înviat, pe care L-a pus să fie judecător? Ce ureche omenească ar putea să asculte şi să nu fie înspăimântată de glasul Celui ce va veni să rostească pedeapsa celor răi? (Daniel 10.9). De aceea, când Ioan a văzut pe Domnul în strălucirea aceasta — pe Acela pe care-L cunoscuse blând şi smerit cu inima — a căzut ca mort la picioarele Lui. Domnul însă n-a vrut să lase pe scumpul Său ucenic sub povara simţământului de groază. Şi-a pus mâna dreaptă peste el, mâna aceea a cărei atingere vindeca altădată pe bolnavi şi a rostit aceste cuvinte binecuvântate, care arată că Domnul Isus, care iubeşte pe ai Săi cu o dragoste ce alungă teama, este totdeauna acelaşi: „Nu te teme!” Sunt cuvintele spuse lui Petru, ca să-i alunge tulburarea cugetului trezit prin recunoaşterea păcatelor sale (Luca 5.10); tot aceste cuvinte au fost spuse şi lui Pavel, ca să-l încurajeze în lucrul său şi în luptele de la Corint (Faptele Apostolilor 18.9). El are dreptul şi puterea de a izgoni teama din inima omului păcătos şi de a-l învia, căci zice lui Ioan: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu.” Adică, El este Creatorul tuturor lucrurilor şi Acela pentru care au fost făcute; Cel viu este Acela în care locuieşte viaţa şi din care porneşte întreaga viaţă. Nu ne arată aceasta ce este Dumnezeu? Da, şi încă nu putem să spunem îndeajuns şi să întipărim în inimile noastre: Isus este Dumnezeu, aşa cum spune Ioan în Evanghelie: „Cuvântul era Dumnezeu” (Ioan 1.14 şi 1 Ioan 5.7,20). El este Cuvântul care S-a făcut trup; a fost un om, care a locuit printre noi şi a murit pentru noi. Acest lucru caută Domnul să-l arate lui Ioan, căci adaugă: „Am fost mort şi iată, sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor.” Cel ce este Dumnezeul cel viu, care are viaţa în El Însuşi, Creatorul tuturor lucrurilor, S-a făcut om ca să treacă prin moarte: „Am fost mort”, zice El. E vorba aici de firea omenească a Domnului Isus. El vorbeşte de moartea Sa, pentru că, dacă atunci părea că Satan L-a învins, totuşi lucrurile nu erau aşa: dimpotrivă, moartea Domnului Isus i-a zdrobit capul şi i-a nimicit puterea. Dar ca om, Domnul Isus a ieşit din lanţurile morţii; El a biruit-o, fiind înviat prin puterea lui Dumnezeu; şi este viu pentru totdeauna, ca Om înviat şi glorificat. El are putere asupra morţii şi asupra Locuinţei Morţilor, adică asupra locului nevăzut, unde merg sufletele celor ce trec în veşnicie. Într-o zi, prin această putere va învia pe cei ce au adormit în El, ca şi pe cei ce au murit fără El. Însă ce deosebire! Unii pentru viaţa fericită, lângă Dumnezeu, ceilalţi pentru judecata şi condamnarea veşnică (Ioan 5.28,29).

Iată Persoana slăvită pe care a văzut-o Ioan: Fiul Omului şi totodată adevăratul Dumnezeu; Cel care a fost mort, dar care trăieşte în vecii vecilor şi care, în smerenia Sa, n-a încetat niciodată să fie Cel viu.

Să cercetăm acum înştiinţările pe care Domnul Isus le-a dat solului Său pentru cele şapte adunări.

EFES, SMIRNA SI PERGAM

Ioan, când a văzut persoana slăvită a Domnului Hristos, a căzut la picioarele Lui ca mort. Şi-a venit în fire însă prin atingerea mâinii binecuvântate şi prin cuvintele pline de har ale Domnului. Apoi i s-a spus: „Scrie, deci, cele ce ai văzut, cele ce sunt şi cele ce vor fi după acestea!”

Lucrurile pe care le văzuse Ioan erau: Domnul Hristos în gloria Sa ca Judecător; cele ce sunt înseamnă: cele cu privire la Biserică, care durează încă şi vor ţine până la întoarcerea Domnului pentru a răpi pe cei sfinţi; cele ce vor fi după ele sunt: întâmplările care se vor petrece pe pământ de la răpirea Bisericii până la arătarea în glorie a Domnului Isus Hristos.

După aceea, Domnul pune pe Ioan să scrie „îngerilor”, adică celor ce reprezintă înaintea Lui cele şapte biserici ale Asiei. Atragem luarea aminte că aceste biserici, sau mai degrabă starea în care le vede Domnul, reprezintă diferite stări ce urmează, una după alta, în întreaga Adunare de pe pământ.

Fiecăreia din aceste adunări, Domnul i Se prezintă sub trăsături deosebite, potrivite cu starea lor. El spune că a luat cunoştinţă de starea lor: „Ştiu faptele tale”; sau: „ştiu necazul tău”; sau: „ştiu unde locuieşti”. Ce lucru însemnat să ai a face cu Acela căruia nu-I scapă nimic: nici bine, nici rău!

Domnul recunoaşte şi arată binele care se găseşte în fiecare adunare, dar atrage luarea aminte şi asupra răului pe care-l vede; în cele din urmă, dă fiecăreia dojană sau mustrare, îndemn sau încurajare. Pentru două din ele, n-are cuvinte de mustrare: este Smirna în necaz şi Filadelfia în slăbiciune. Amândouă au fost credincioase.

După aceea, Domnul Isus îndeamnă pe cel ce are urechi să asculte ce zice Bisericilor Duhul. Aceasta priveşte pe fiecare din noi în parte. Şi, în sfârşit, celor care vor fi învins, adică celor ce vor rămâne credincioşi în mijlocul greutăţilor, piedicilor şi luptelor, Domnul le dă promisiunile cele mai pline de încurajare.

În scrisorile adresate celor din urmă patru adunări, îndemnul de a asculta urmează după promisiunea dată biruitorului. Asta înseamnă că, în cele trei dintâi, îndemnul este pentru toţi cei din Adunare, pe când în cele din urmă „cel care ascultă” este deosebit de Adunare.

Cea dintâi adunare căreia Se adresează Domnul este cea din Efes. El i Se prezintă ca având stăpânirea deplină în Biserică şi ia cunoştinţă de toate lucrurile. Avea multe lucruri de lăudat acolo, lucruri din acelea care arată evlavia, credincioşia şi râvna. El spune: „Ştiu faptele tale, munca ta şi răbdarea ta şi că nu poţi să suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei care zic că sunt apostoli şi nu sunt şi i-ai găsit mincinoşi; ai suferit din pricina numelui Meu şi n-ai obosit.” La acestea, Domnul adaugă: „Ai însă lucrul acesta: că urăşti faptele Nicolaiţilor (cei care făceau din har o îndreptăţire ca să păcătuiască), pe care şi Eu le urăsc” (Apocalipsa 2.6). Ce frumos tablou despre starea unei biserici! Ce lipsea deci acestor creştini? Ah! ochiul pătrunzător al Domnului vede dincolo de ceea ce vedem noi. El cercetează inima. Inima o vrea El, dragostea. Şi tocmai inima lipsea la Efes. Domnul Isus spune: „Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi” (Apocalipsa 24). Iată ce le lipsea; şi aceasta era un lucru însemnat. Apostolul Pavel scria Corintenilor: „Chiar dacă mi-aş împărţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi nu aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic” (1 Corinteni 13.3). Ei bine, aceasta era starea din Efes, acesta era răul cel mare, cel dintâi pas spre cădere. „Hristos a iubit Biserica” (Efeseni 5.25). Nu e drept ca şi ea, la rândul ei, să-L iubească? Lucrul acesta îl cere inima Lui de la noi şi, dacă lipseşte această iubire, cele mai frumoase fapte nu-L mulţumesc. Seriozitatea acestei stări ne este arătată în îndemnul Domnului: „Adu-ţi dar aminte de unde ai căzut; pocăieşte-te şi întoarce-te” la faptele care erau rodul dragostei. La aceasta, Domnul adaugă o ameninţare, ce dă de gândit:„Altfel, voi veni la tine şi-ţi voi lua sfeşnicul din locul lui, dacă nu te pocăieşti” (Apocalipsa 2.5). Prin aceasta vrea să spună că biserica va înceta să fie recunoscută de Domnul, că nu va mai fi o mărturie pentru El în lume.

Cărui timp din istoria Bisericii se potriveşte ce este spus despre Efes? Este timpul care începuse încă de pe când trăia Pavel, când scria: „Toţi umblă după foloasele lor şi nu după ale lui Isus Hristos” (Filipeni 2.21). Iar la sfârşitul călătoriei sale, tot Pavel scrie: „Cei ce sunt în Asia, toţi m-au părăsit” (2 Timotei 1.15). Răul acesta era întins când Ioan a avut viziunile sale; de aceea Domnul a dat Bisericii o înştiinţare serioasă. Rădăcina oricărui rău care a adus ruina Bisericii, a fost părăsirea dragostei dintâi. Urmarea va fi că, într-un timp, poate destul de aproape de noi, sfeşnicul va fi ridicat, Biserica va fi lepădată. Astfel, în cel dintâi timp al istoriei sale, Biserica în afară are evlavie, credincioşie şi râvnă pe care Domnul le recunoaşte; înăuntru însă îi lipseşte dragostea dintâi, care este singura însuşire a faptelor după voia lui Dumnezeu. Domnul termină adresându-Se biruitorului, adică celui ce va păstra în inimă „dragostea dintâi”, aceluia pentru care Domnul Isus n-a încetat să fie cea mai de seamă şi singura ţintă a dragostei sale. „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în raiul lui Dumnezeu” (Apocalipsa 2.7). Acolo nu va mai fi nici o cădere, nici o părăsire a dragostei. Totul va fi desăvârşit pentru vecie.

Al doilea timp din istoria Bisericii ne este arătat în Adunarea din Smirna. Este timpul persecuţiilor pe care Domnul le îngăduie ca să aducă din nou inimile la El, prin întristare. Pentru a încuraja pe sfinţi în suferinţă, El li Se prezintă mai întâi în caracterul Său dumnezeiesc: „Iată ce zice Cel dintâi şi Cel de pe urmă”, ca şi cum le-ar spune: „Domnul în care credeţi voi şi pentru care suferiţi este Dumnezeul Cel atotputernic din veşnicie. Aveţi dar îndrăzneală!” Apoi le aminteşte că şi El a fost om pe pământ şi că, în această stare, şi El a suferit necaz şi moarte, dar acum este viu: „Cel ce a murit şi a înviat.” Ce mângâiere pentru creştinii care treceau prin suferinţe! „Dacă răbdăm, vom şi împărăţi împreună cu El.”   Iată ce spune Domnul acestor sfinţi din Smirna: „Ştiu necazul tău şi sărăcia ta (dar eşti bogat) şi batjocurile din partea celor ce zic că sunt Iudei, şi nu sunt, ci sunt o sinagogă a Satanei” (Apocalipsa 2.9). Ei îndură necaz, adică prigonire. Şi am văzut mai înainte cât de grozave erau uneori prigonirile. Veneau chinuri, lipsuri şi dispreţ, care se adăugau la sărăcie. Şi după cum am văzut, îndeosebi în istoria lui Pavel, Iudeii care se lăudau că sunt poporul lui Dumnezeu erau cei mai înverşunaţi împotriva creştinilor (1 Tesalonicei 2.14-16). Dar ce mângâiere pentru cei prigoniţi! Domnul cunoştea toate suferinţele; privirea Lui era îndreptată asupra lor şi inima Lui suferea împreună cu ei. în mijlocul suferinţelor, Domnul Isus era cu ei, ca să-i sprijinească. Erau îmbogăţiţi cu o bogăţie pe care nimeni nu le-o putea răpi: îmbogăţiţi cu bogăţiile veşnice ale lui Dumnezeu (citiţi Romani 8.17,18;35-37).

Chiar în timpul Apostolului Ioan, creştinii fuseseră prigoniţi; chinurile lor însă nu se sfârşiseră. Domnul îi înştiinţa că vor mai avea să îndure şi altele: „Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi. Iată, Diavolul are să arunce în temniţă pe unii din voi, ca să vă încerce. Şi veţi avea un necaz de zece zile” (Apocalipsa 2.10). De aici se vede cine este cel care stătea la spatele prigonitorilor şi-i îndemna la rău. Era Diavolul, vrăjmaşul Domnului Hristos, acela care de la început este ucigaş. El dădea târcoale ca un leu care răcneşte, căutând să înghită pe creştini (1 Petru 5.8). Şi Dumnezeu îngăduia aceste suferinţe, ca să încerce credinţa şi dragostea lor pentru Domnul Hristos şi ca să alipească şi mai mult inimile lor de Mântuitorul lor scump (1 Petru 1.6-9). Pe de altă parte, Domnul, care ţine totul în mâinile Sale, le vesteşte că încercarea lor va avea margini: „Veţi avea un necaz de zece zile.” S-a crezut că aceste zece zile ar însemna cele zeci mari prigoniri care s-au abătut asupra creştinilor până la domnia împăratului Constantin. Însemnat lucru însă e că vedem pe Domnul Isus ţinând totul în mâinile Sale şi că până şi suferinţele pe care le îndură ai Săi sunt spre binele lor.

Se putea să suferi până la moarte. Câte mii de mii de sfinţi au suferit chinuri nemaiauzite! Dar ceea ce sprijinea pe martiri în suferinţele lor şi le făcea moartea luminoasă era perspectiva că vor primi cununa vieţii, a acelei vieţi glorioase şi veşnice cu preaiubitul lor Mântuitor. Domnul Isus spune: „Cel ce va birui, nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte” (Apocalipsa 20.4-6).

„Îngerului Bisericii din Pergam scrie-i: „Iată ce zice Cel ce are sabia ascuţită cu două tăişuri”. Sabia ascuţită care iese din gura Domnului este Cuvântul Său (Evrei 4.12), fie că el pătrunde şi judecă inima şi conştiinţa, fie că se luptă împotriva vrăjmaşilor adevărului, fie că loveşte cu moartea pe cei răzvrătiţi. Aici, Domnul Se arată înarmat cu această sabie, pentru că în Pergam erau oameni care aduseseră învăţături greşite, faţă de care credincioşii trebuiau să se împotrivească. Şi arma creştinului cu care are să lupte împotriva învăţăturii greşite este „sabia Duhului, care este Cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6.17).

Domnul adaugă îndată: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei” (Apocalipsa 2.13). Domnul cunoaşte nu numai faptele pe care le facem, ci ştie şi unde locuim, cum şi în ce tovărăşie ne aflăm. A locui înseamnă a sta pe loc, nu a merge. Şi Biserica locuia unde era scaunul de domnie al Satanei! Satan are un scaun de domnie, o putere; el domneşte deci. Satan este „stăpânitorul acestei lumi”, a spus Domnul. Lumea a lepădat pe Domnul Hristos şi L-a dat la moarte; din clipa aceea, Satan stăpâneşte lumea (Ioan 12.31; 14.30; 16.11). El o stăpâneşte cu ajutorul poftelor şi patimilor firii păcătoase (1 Ioan 2.16; Efeseni 2.2-3). Creştinul însă nu este din lume (Ioan 17.14;15.19), aşa cum nici Domnul Hristos nu este. El trebuie să treacă prin această lume ca un străin, nu să-şi aşeze locuinţa în ea. Era deci nepotrivit pentru Biserica din Pergam să locuiască acolo unde era scaunul de domnie al Satanei; în felul acesta, ea se găsea în tovărăşia lumii.

Domnul putea însă să recunoască şi ceva vrednic de laudă la Pergam: „Tu ţii numele Meu şi n-ai lepădat credinţa Mea nici chiar în zilele acelea când Antipa, martorul Meu credincios, a fost ucis la voi, acolo unde locuieşte Satan” (Apocalipsa 2.13). Numele Domnului arată tot ce se cuprinde în fiinţa Sa vrednică de a fi slăvită: Dumnezeu adevărat şi om adevărat, singurul Fiu al lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii. A ţine cu tărie numele Său înseamnă a păstra în inimă şi a mărturisi cu gura tot ceea ce este El. A nu lepăda credinţa înseamnă a rămâne credincios învăţăturilor Cuvântului lui Dumnezeu. Lucrul acesta îl făcuse Biserica din Pergam chiar în mijlocul prigonirii, când Antipa îşi dăduse viaţa din pricina mărturiei pentru Domnul. Cine era Antipa? Nu mai ştim nimic altceva despre el. Şi totuşi, ce nume slăvit îi dă Domnul Isus: „Martorul Meu credincios!” Domnul îl cunoştea, şi aceasta era de ajuns. El fusese dat la moarte pentru Domnul Hristos; de aceea Domnul i-a dat „cununa vieţii”.

Vedem că Domnul repetă: „la voi, acolo unde locuieşte Satan”. Prin aceasta, El vrea să atragă Bisericii luarea aminte asupra locului primejdios în care se află. Biserica locuia acolo unde locuia şi Satan. Ce primejdie într-o astfel de legătură!   Domnul mai găseşte la Pergam şi alte lucruri vrednice de mustrare. El spune: „Dar am ceva împotriva ta. Tu ai acolo nişte oameni care ţin de învăţătura lui Balaam, care a învăţat pe Balac să pună o piatră de poticnire înaintea copiilor lui Israel, ca ei să mănânce din lucrurile jertfite idolilor şi să se dedea la desfrânare. Tot aşa, şi tu ai câţiva care, de asemenea, ţin învăţătura Nicolaiţilor” (Apocalipsa 2.14-15).

Ştim cine era Balaam: un om care trecea drept profet, care avea cunoştinţă despre Dumnezeu, dar a cărui inimă era plină de iubire pentru bani (2 Petru 2.15). Pentru câştig, el s-a pus în slujba lui Balac, ca să blesteme pe copiii lui Israel. Dumnezeu însă nu i-a îngăduit aceasta; dimpotrivă, l-a silit să binecuvinteze pe acest popor. Ce-a făcut el atunci? A dat lui Balac sfatul să poftească pe Israeliţi la sărbătorile păgâneşti, ca astfel să se amestece cu lumea şi să-şi atragă asupră-le pedeapsa lui Dumnezeu. Iată dar ce vedea Domnul în Biserica din Pergam: învăţătorii mincinoşi, ca Balaam, care îndemnau pe creştini să se amestece cu lumea şi ale căror învăţături ţinteau să restatornicească închinarea la idoli, sub o nouă înfăţişare.

În acelaşi timp, alţii din această Biserică ţineau învăţătura Nicolaiţilor, pe care Domnul o ura. Aceştia erau, fără îndoială, aceia despre care vorbeşte Iuda în epistola sa, când spune: „s-au strecurat printre voi unii oameni… oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru” (versetul 4), oameni care făceau din har o pricină ca să păcătuiască. Se vede că erau îngăduiţi, ba chiar primiţi la ospeţe şi mese de dragoste (Iuda 12;2 Petru 2.13). Aşadar Biserica se întovărăşise cu lumea şi nu mai era despărţire de rău; de aici venea urmarea tristă că locuia acolo unde locuia şi Satan.

Domnul însă avea ochiul îndreptat asupra acestei stări neplăcute şi iată de ce adresează Bisericii o serioasă înştiinţare: „Pocăieşte-te dar! Altfel, voi veni la tine curând şi Mă voi război cu ei cu sabia gurii Mele” (Apocalipsa 2.16). Înţelegem ce înseamnă acest „pocăieşte-te”. Binele care se găsea în Pergam nu acoperea răul pe care-l lăsaseră să intre. Răul nu poate fi ispăşit prin bine. Îngerul Bisericii n-ar fi putut să se dezvinovăţească, zicând: „Dar Tu vezi, Doamne, că eu am ţinut cu tărie numele Tău şi n-am lepădat credinţa Ta”; nici: „Nu-i vina mea dacă sunt în lume, întrucât trebuie să trăiesc”; nici: „Dacă oamenii vin cu învăţături greşite, eu n-am ce să le fac”. Nu. Nimic nu dezvinovăţeşte răul pe care-l facem; şi dacă am fost târâţi în el, trebuie să ascultăm de Domnul şi să ne pocăim, adică să judecăm tot răul în care am căzut şi să-l părăsim. Îngerul trebuie să înceteze de a mai locui acolo unde-şi avea Satan scaunul de domnie; trebuia s-o rupă cu lumea, să-şi reia locul de străin pe pământ şi să alunge cu îndrăzneală pe învăţătorii mincinoşi şi învăţăturile lor. Iată ce înseamnă: „Pocăieşte-te”. Cum putem face aceasta? Prin Cuvântul lui Dumnezeu. În adevăr, atunci când Cuvântul rămâne în noi, suntem întăriţi şi în stare să biruim pe Cel Rău şi să scăpăm de influenţa lumii (1 Ioan 2.14-16; 5.4-5). Şi dacă vreunul nu se pocăieşte, atunci Domnul ia El Însuşi în mână sabia judecăţii. Aceasta ne priveşte şi pe noi, căci Domnul spune: „Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul” (Apocalipsa 2.7-29; 13.22).

Cine ascultă glasul Duhului va fi biruitor; şi iată ce-i promite Domnul: „Celui ce va birui, îi voi da să mănânce din mana ascunsă şi-i voi da o piatră albă; şi pe piatra aceasta este scris un nume nou, pe care nu-l ştie nimeni decât acela care-l primeşte” (Apocalipsa 2.17).

Ne aducem aminte că mana era pâinea pe care Dumnezeu o trimitea din cer, ca să hrănească pe poporul Său în pustie. Mana care hrănea trupul nu era însă decât semnul unei pâini cu mult mai bună, a pâinii sufletului: e vorba chiar de Domnul Hristos. El însuşi a spus: „Nu Moise v-a dat pâinea din cer, ci Tatăl Meu vă dă adevărata pâine din cer; căci Pâinea lui Dumnezeu este aceea care se coboară din cer şi dă lumii viaţa… Eu sunt Pâinea vieţii… Dacă cineva mănâncă din pâinea aceasta, va trăi în veac” (Ioan 6.31-35,48.51). Mana ascunsă, potrivit poruncii lui Dumnezeu, era pusă într-un vas de aur şi păstrată în Locul Preasfânt, înaintea lui Dumnezeu, ca aducere aminte a purtării Sale de grijă în pustie (Evrei 9.4; Exod 16.33-34). Domnul Hristos, Pâinea vieţii, este acum în cer, loc înfăţişat odinioară prin Locul Preasfânt. El este la Dumnezeu, ascuns de ochii lumii şi este acelaşi Hristos care era pe pământ. Gândindu-ne la tot ce a fost El pe pământ, ca bunătate, blândeţe, sfinţenie, smerenie, răbdare, dragoste şi gustând mereu din El, inimile noastre sunt hrănite şi întărite şi astfel suntem în stare să biruim lumea. Un luptător are nevoie de hrană.

Dar piatra albă, ce înseamnă? În alegerile din Grecia, pe o piatră albă se scria numele celui dorit să fie ales. Piatra albă e deci un semn tainic de încuviinţare, când putea să spună: „Ştiu în cine am crezut… Domnul a stat lângă mine.” Da, e de mare preţ să auzi glasul tainic al Domnului spunându-ţi: „Lucrul acesta Îmi place.” El însă nu poate încuviinţa decât pe acela care luptă şi biruie în numele Său.

Şi „un nume nou”, ce-ar putea să însemne? Nu ne arată aceasta un semn deosebit al iubirii Domnului faţă de noi? Când iubim pe cineva, nu-i dăm adesea un nume drăgăstos, pe care-l păstrăm numai pentru acea persoană? Iată deci răsplata biruitorului: Domnul Hristos i Se dă ca hrană cerească, să-l întărească; îi face parte de încuviinţarea Sa, ca să-l încurajeze, şi-l aduce într-o cât mai strânsă legătură cu El, ca să-i umple inima de bucurie. Ce har! Nu vrei să fii şi tu biruitor?

Acum, dacă întreabă cineva: pentru ce vreme a Bisericii se potrivesc cele spuse despre Pergam? Răspundem: pentru vremea care a urmat după prigoniri. Cea din urmă prigonire generală, cea mai groaznică din toate, s-a petrecut sub împăratul Diocleţian. Au fost lupte între cei ce doreau să pună mâna pe domnie. Constantin i-a biruit pe ceilalţi şi a ajuns împărat. El a fost totdeauna binevoitor faţă de creştinism; în cele din urmă chiar l-a îmbrăţişat, măcar în lucrurile dinafară, căci nu se ştie sigur dacă el s-a întors la Dumnezeu cu adevărat. Din această clipă, creştinii, în loc să mai fie prigoniţi, au ajuns în cinste în faţa autorităţilor, iar păgânismul şi-a pierdut puternicul său sprijin. Împăratul a susţinut şi a apărat Biserica, iar Biserica s-a sprijinit pe el. Ea s-a aliat cu lumea.

TIATIRA

După înştiinţarea trimisă Adunării din Pergam, Domnul Se adresează celei din Tiatira. După cum vom vedea, El Se prezintă sub trăsăturile care se potrivesc de minune stării acestei adunări.

„Îngerului Bisericii din Tiatira, scrie-i: „Iată ce zice Fiul lui Dumnezeu, care are ochii ca para focului şi ale cărui picioare sunt ca arama aprinsă” (Apocalipsa 2.18). Pentru ce Domnul Se numeşte aici Fiul lui Dumnezeu, cum nu Se numeşte în cel dintâi capitol? Domnul întrebase odată pe ucenicii Săi: „Voi cine ziceţi că sunt?” Şi Petru răspunsese: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu!” Atunci Domnul a zis: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile Locuinţei Morţilor (adică puterea Satanei şi a morţii) nu o vor birui” (Matei 16.15, 16-18). Astfel, Biserica zidită de Domnul Hristos este întemeiată pe El, Fiul Dumnezeului Celui viu, care prin înviere a biruit pe Satan şi moartea, şi prin urmare ea nu poate să piară, oricare ar fi loviturile Vrăjmaşului.

Trebuie să spunem că Adunarea din Tiatira era într-o stare foarte rea; ea reprezintă, de altfel, starea în care a căzut întreaga Biserică, după ce s-a unit cu lumea. Negreşit, s-ar fi putut crede că Satan reuşise să iasă biruitor. Tocmai atunci Domnul Isus Se înfăţişează adunării, numindu-Se „Fiul lui Dumnezeu”, vrând să-i spună: „Eu sunt în veci Fiul lui Dumnezeu şi, oricât de tristă ar fi starea dinafară a Bisericii, Adunarea Mea, alcătuită din adevăraţii credincioşi, nu va pieri niciodată”. Este aici o mângâiere pentru credincioşii din toate timpurile.

Răul care se găsea în această adunare trebuia însă judecat. Iată pentru ce Domnul spune că are „ochii ca para focului”, deci o privire care pătrunde totul; şi „picioarele ca arama aprinsă”, adică gata să-L ducă acolo unde trebuia să se facă judecată împotriva răului.

Domnul zice apoi: „Ştiu faptele tale”. În înştiinţarea către Tiatira e vorba de mai multe ori de fapte. Erau fapte rele: acelea ale Izabelei, din cauza cărora trebuia să se pocăiască, adică să le părăsească. Pe lângă acestea, erau şi fapte bune: acelea pe care Domnul le numeşte „lucrările Mele”, care erau făcute în ascultare de El şi pentru El. Acestea aveau să fie păzite până la sfârşit. Domnul le cunoaşte şi le cumpăneşte pe toate, bune şi rele, şi spune: „Vă voi da fiecăruia după faptele voastre.”

„Ştiu faptele tale”, spune îngerului Domnul; şi ceea ce urmează ne arată despre ce fel de fapte e vorba: „dragostea ta, credinţa ta, răbdarea ta şi faptele tale de pe urmă, că sunt mai multe decât cele dintâi.” Ce frumoasă înfăţişare a vieţii creştine! Aici era mai bine ca la Efes, căci pe când aceia părăsiseră dragostea dintâi, aici faptele din urmă erau mai multe decât cele dintâi.

Cui se potriveau aceste cuvinte? Nu tuturor care erau în Tiatira, se înţelege, căci erau acolo şi oameni care trăiau într-o stricăciune destul de mare şi ale căror fapte rele nu puteau izvorî din credinţă şi dragoste. Aşadar ele se potriveau celor care condamnau răul şi se despărţeau de el.

Domnul arată apoi răul cel mare care se afla în Adunarea din Tiatira: „Iată ce am împotriva ta: tu laşi ca Izabela, femeia aceea, care se zice prorociţă, să înveţe şi să amăgească pe robii Mei să se dedea la desfrânare şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor” (Apocalipsa 2.20). Şi în Pergam erau persoane care ţineau această învăţătură rea, învăţătura lui Balaam; aici însă era şi mai rău. Totuşi, înainte de a vorbi despre Izabela din Tiatira, vom spune câteva cuvinte despre o altă persoană cu acest nume, pe care ne-o aminteşte Vechiul Testament. E vorba despre ea în istoria împăraţilor lui Israel.

Ahab a fost cel mai nelegiuit dintre aceşti împăraţi, care de altfel cu toţii au făcut ce era rău înaintea Domnului. Ahab însă a pus vârf păcatelor sale, luând de soţie pe Izabela, fiica unui împărat al Sidoniţilor, o femeie blestemată şi crudă. Ea a îndemnat pe soţul ei şi împreună cu el pe poporul Israel să se închine la idoli; a prigonit cu înverşunare pe prorocii Domnului şi i-a ucis; de asemenea, a poruncit să fie omorât nevinovatul Nabot (Citiţi 1 împăraţi 16.30-32; 18.4; 21.21,25). S-ar fi putut crede că toţi Israeliţii au fost duşi în rătăcire şi că închinare la adevăratul Dumnezeu nu se mai pomenea în Israel. Chiar prorocul Ilie credea astfel. El spune lui Dumnezeu: „Copiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au sfărâmat altarele Tale şi au ucis cu sabia pe prorocii Tăi; am rămas numai eu singur şi caută să-mi ia viaţa.” Dumnezeu însă îi răspunde: „Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi, care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal” (1 Împăraţi 19.14-18; Romani 11.2-5). Aceşti şapte mii de bărbaţi alcătuiau o rămăşiţă. Aceştia au rămas credincioşi lui Dumnezeu, în timp ce mulţimea s-a abătut de la adevăr. O astfel de rămăşiţă se găsea şi în Tiatira.

Izabela din Tiatira este numită aşa de Domnul din cauza asemănării cu blestemata soţie a lui Ahab, care a împins poporul să se închine la idoli. Dar în loc să aibă proroci mincinoşi sub porunca ei, cum avea împărăteasa lui Israel, Izabela din Tiatira, ca să înşele mai bine sufletele, se dădea ea drept „prorociţă”, adică pretindea că vorbeşte din partea lui Dumnezeu şi deci nu poate să se înşele sau să greşească. Din cauza aceasta, învăţăturile ei trebuiau să fie primite ca venite chiar din partea lui Dumnezeu. Punea deci cuvântul ei pe aceeaşi treaptă cu Cuvântul lui Dumnezeu. În felul acesta, sufletele erau orbite, duse în rătăcire şi minciună şi abătute de la calea lui Dumnezeu, în timp ce-şi închipuiau că ascultă de El. În loc să fie robi ai lui Dumnezeu, ajunseseră robi ai Satanei, slujind idolilor. Îngerul adunării, adică cei care erau răspunzători, în loc să înlăture răul, l-au cruţat. De aceea Domnul îi spune: „Am împotriva ta.” El nu poate îngădui răul.

Ca întotdeauna, Domnul Şi-a arătat şi aici răbdarea: „I-am dat vreme să se pocăiască, dar nu vrea să se pocăiască.” Ce rămâne de făcut când, cu toată înştiinţarea şi răbdarea Domnului, cineva nu vrea să se pocăiască? Nu mai rămâne decât judecata. Aceasta o şi rosteşte Domnul împotriva Izabelei. Ea va fi adusă în stare de neputinţă: „aruncată bolnavă în pat”, zice Domnul. Ce se va alege de pretenţiile ei mândre? Cei ce s-au întovărăşit cu ea vor fi pedepsiţi cu „un mare necaz”; iar despre copiii ei, aceia pe care şi i-a învăţat şi hrănit cu învăţăturile ei, Domnul zice: „Voi lovi cu moarte pe copiii ei. Şi toate Bisericile vor cunoaşte că Eu sunt Cel ce cercetez rărunchii şi inima; şi voi răsplăti fiecăruia din voi după faptele voastre” (Apocalipsa 2.23). Da, judecata grozavă care a lovit pe Izabela arată că Domnul cunoaşte gândurile şi simţirile inimii, că face dreptate şi că nimic nu poate să-I placă din partea dinafară a unei religii abătute de la adevăr. El răsplăteşte fiecăruia după faptele sale, pe care le cunoaşte.

După ce a rostit judecata asupra Izabelei, asupra celor ce s-au întovărăşit cu ea şi asupra copiilor ei, Domnul Se îndreaptă către o altă ceată de oameni. Nu mai vorbeşte îngerului, căci îngerul reprezintă întreaga biserică şi a lăsat pe Izabela să facă tot ce a vrut. Domnul vorbeşte acum unui mănunchi de persoane, pe care-l vede în afară de această stare rea; El vorbeşte unei rămăşiţe. Le spune: „Vouă însă tuturor celorlalţi din Tiatira, care nu aveţi învăţătura aceasta şi n-aţi cunoscut adâncimile Satanei, cum le numesc ei”. Domnul, ai cărui ochi sunt ca para focului, deosebeşte în Tiatira pe toţi aceia care n-au învăţătura Izabelei, care n-o recunosc ca prorociţă şi resping învăţăturile ei, pe care Domnul le numeşte „adâncimile Satanei”. În adevăr, ce ar putea arăta mai bine adâncimea vicleşugului Satanei, decât să cauţi să uneşti creştinismul cu închinarea la idoli, socotind că aceasta este o învăţătură a lui Dumnezeu? Poate că acei care, în Tiatira, respingeau o asemenea învăţătură, erau în număr mic şi erau dispreţuiţi şi batjocoriţi de cei care se lăudau că sunt Biserica. Domnul însă îi cunoştea şi le dădea încuviinţare: acesta e lucrul cel mai de seamă atât pentru ei cât şi pentru noi. Ce spune Domnul acestor credincioşi? „Nu pun peste voi altă greutate”, adică nu cer de la voi altceva, decât să staţi departe de învăţătura stricată a Izabelei: „numai ţineţi cu tărie ce aveţi, până voi veni!” Poate că n-aveau multă cunoştinţă şi lumină în privinţa Cuvântului lui Dumnezeu; dar ceea ce aveau le ajungea ca să poată să deosebească învăţătura nelegiuită a Izabelei, pretenţiile ei neîntemeiate şi idolatria ei, şi astfel să se despartă de ea. Nu aveau decât să ţină aceasta cu tărie în inimile lor, până la venirea Domnului Hristos.

Este întâia dată când se vorbeşte despre venirea Domnului Hristos în epistolele adresate adunărilor. Aceasta ne arată că starea acestor adunări ne zugrăveşte minunat treptele prin care a trecut şi trece Biserica întreagă. Cele trei stări descrise în Efes, Smirna şi Pergam sfârşesc în Tiatira. Starea arătată în aceasta din urmă ţine până la sfârşit, până la venirea Domnului. Dar ce timp din istoria Bisericii reprezintă Tiatira? Timpul care începe după ce Biserica a făcut tovărăşie cu lumea sub împăraţii creştini. Să vedem acum promisiunile măreţe făcute biruitorului.

Iată ce spune Domnul: „Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va păstori cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu. Şi-i voi da luceafărul de dimineaţă” (Apocalipsa 2.27-28).

Cele dintâi cuvinte ale Domnului sunt destul de izbitoare: „Celui ce va birui”. O biruinţă nu se poate dobândi fără luptă cu un vrăjmaş. Cine este vrăjmaşul ce trebuie biruit? Satan, vrăjmaşul înverşunat al Domnului Hristos şi al sfinţilor Săi. El a fost învins de două ori de Domnul: întâi în pustie, apoi în Ghetsimani şi pe cruce. După biruinţa Sa, Domnul Isus înviat S-a înălţat la cer şi S-a aşezat pe scaunul de domnie al Tatălui Său. Acum, Satan se luptă cu cei ce au trecut de partea Domnului Isus. Se luptă împotriva lor în toate chipurile şi cu tot felul de arme.

Vedeţi cum a lucrat Satan la Efes: a reuşit să adoarmă pe creştini la gândul că toate mergeau bine şi astfel părăsesc dragostea dintâi. La Smirna întrebuinţează furia şi întărâtă lumea să prigonească pe cei credincioşi; la Pergam, ca să-i înşele, se foloseşte de lume şi de învăţătorii mincinoşi; în Tiatira, întrebuinţează vicleşugurile, minciunile şi înşelăciunile Izabelei, ca să facă pe creştini să se închine la idoli. Împotriva tuturor acestor uneltiri, cel credincios trebuia să lupte şi să biruie, rămânând strâns unit cu Domnul Hristos.

Să vedem acum răsplata pe care o promite Domnul biruitorului din Tiatira. El zice de două ori: „Voi da.” Vedem deci că răsplata este dublă. Despre cea dintâi se spune: „Celui care va birui şi celui care va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste neamuri. Le va păstori cu un toiag de fier şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu” (Apocalipsa 2.26, 27). Ca să pricepem ce vrea să spună Domnul aici, să citim Psalmul 2, versetele 7-9. Aici, Dumnezeu zice Domnului Hristos: „Tu eşti Fiul Meu! Astăzi Te-am născut.” Aceste cuvinte privesc naşterea Domnului în această lume. Apoi Dumnezeu continuă: „Cere-Mi şi-Ţi voi da Neamurile de moştenire şi marginile pământului în stăpânire!” Acum, Domnul Isus e lepădat şi de Iudei şi de Neamuri, iar împărăţia Sa nu este din lumea aceasta (Ioan 18.36). Dumnezeu L-a înălţat la cer, în slavă, şi de acolo Domnul Isus adună Biserica, poporul Lui ceresc. Dar vine vremea când El Îşi va cere moştenirea pământească ce I se cuvine şi Dumnezeu Îi va da Neamurile. După marile judecăţi, „împărăţia lumii va trece în mâinile Domnului nostru şi ale Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor” (Apocalipsa 11.15).

Atunci, nimic nu va sta împotriva puterii de stăpânire a Domnului. Dumnezeu spune: „Tu le vei zdrobi cu un toiag de fier şi le vei sfărâma ca pe vasul unui olar.” Închipuiţi-vă un om înarmat cu un drug de fier, lovind într-o oală de lut. Poate vasul să se împotrivească? Se înţelege că nu. O singură lovitură îl va face bucăţi. Tot aşa va fi când Domnul va lua în stăpânire Neamurile cu marea Sa putere şi va începe să împărăţească pe pământ (Apocalipsa 11.17). Neamurile se vor răzvrăti împotriva Lui. Vorbind despre Domnul şi despre Unsul Său, în acelaşi gând, împăraţii şi conducătorii lor vor zice: „Să le rupem legăturile şi 214 să scăpăm de lanţurile lor!” Acesta va fi timpul marei răzvrătiri a oamenilor împotriva lui Dumnezeu; şi timpul acesta chiar a început. Domnul însă Îşi va bate joc de încercările lor zadarnice; El le va vorbi în mânia Sa şi va nimici aceste nenorocite vase de pământ (Apocalipsa 19.11-21). Apoi, va statornici, aici pe pământ, împărăţia Sa de dreptate şi de pace. Satan va fi legat şi pământul va fi binecuvântat. Atunci, pretutindeni va domni dreptatea. Ştim că dreptatea este neînduplecată, ca un drug de fier; de aceea, dacă în împărăţia Domnului se va ridica cineva împotriva stăpânirii Sale, acela va fi nimicit. Aceasta e împărăţia pe care a primit-o Domnul Hristos de la Tatăl Său.

Iată care va fi cea dintâi răsplată dată biruitorului din Tiatira. El va însoţi pe slăvitul său Împărat în împărăţia Sa. După ce a luptat sub comanda Sa, va împărăţi împreună cu El (2 Timotei 2.12). Sfinţii vor judeca lumea. Acum, pe pământ, ei sunt o ceată mică, slabă, dispreţuită, adesea prigonită; însă Domnul a zis: „Nu te teme, turmă mică; pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere împărăţia” (Luca 12. 32). Sfinţii n-au încă împărăţia, dar, când va veni Domnul Hristos să-Şi ia în stăpânire moştenirea, ei Îl vor urma din cer (Apocalipsa 19.14) şi, ca răsplată a biruinţei, vor fi moştenitori împreună cu El şi vor împărăţi în vecii vecilor (Apocalipsa 22.3).

A doua răsplată dată biruitorului este şi mai însemnată. Aceasta însă e pentru inima lui. Apostolul scrie lui Timotei: „Nici un ostaş nu se încurcă în treburile vieţii, dacă vrea să placă celui ce l-a înscris la oaste” (2 Timotei 2.4). În luptele de pe pământ, s-au văzut de mai multe ori soldaţi are au luptat nu pentru glorie sau pentru că erau datori să lupte, ci din iubire pentru comandantul lor. Pentru că îşi iubeau comandantul, erau gata să şi moară pentru el. Aşa este şi adevăratul luptător creştin. El îşi zice: „Hristos m-a iubit; El S-a dat pentru mine. Eu nu mai sunt al meu, ci al Lui”. De aceea luptă şi moare, dacă trebuie, din dragoste pentru Domnul Hristos. Aşa a fost Pavel, aşa au fost martirii. Cine n-are dragoste, nu este un bun ostaş al Domnului Hristos. Steagul sub care luptăm este dragostea pentru El. Să ne aducem aminte de aceste cuvinte gravate pe zidurile turnului din Londra de către unul din cei ce au suferit şi au murit pentru El: „Isus este dragostea mea.” Iată de unde-şi primea puterea în luptă.

Aceluia care iubeşte pe dumnezeiescul său Stăpân şi care, din dragoste pentru El, luptă şi biruie, Domnul îi spune: „Îi voi da luceafărul de dimineaţă.” Este steaua strălucitoare care se iveşte pe cerul senin cu puţin înainte de răsăritul soarelui şi pe care o văd numai cei ce se scoală înainte de ivirea zorilor. Ea se arată înainte de a răsări soarele şi vesteşte ziua. Apoi, pe măsură ce soarele se zăreşte, ea păleşte; iar când soarele a răsărit de-a binele şi luminează totul cu razele sale strălucitoare, ea dispare. Ca să ştim despre ce luceafăr de dimineaţă vorbeşte Domnul, să ascultăm ce ne spune El Însuşi la sfârşitul Apocalipsei: „Eu sunt Rădăcina şi Sămânţa lui David, Luceafărul strălucitor de dimineaţă” (Apocalipsa 22.16). Aşadar, luceafărul este Domnul Hristos din cer. El este numit aşa, întrucât, înainte de a Se arăta şi a străluci în lume ca Soare al dreptăţii (Maleahi 4.1-2), înainte de a veni să împărăţească pe pământ, El va răsări în inima alor Săi, care ştiu că va veni să-i ia, ca să-i ducă la El în cer. Creştinul veghează şi priveşte necurmat spre cer, de unde aşteaptă pe Domnul Isus, pe care-L iubeşte. Această nădejde îl sprijineşte şi-i bucură inima. El se întreabă: Când va veni Preaiubitul meu?” Iar Domnul îi răspunde: „Eu vin curând.” Ce lucru minunat e să lupţi şi să birui călăuzit de acest gând: „Isus vine!” Când va veni El, Luceafărul strălucitor de dimineaţă, şi te va lua cu El, ce-ţi va da? Ţi se va da El Însuşi, cu toată dragostea Sa, cu toată duioşia Sa, cu toată fericirea de care Se bucură în cer şi de care te vei bucura şi tu împreună cu El.

Ne rămâne să vedem ce timp al istoriei Bisericii se potriveşte cu starea înfăţişată în Adunarea din Tiatira. Este timpul care a urmat după ce Biserica s-a aşezat sub ocrotirea lumii şi a împăraţilor romani. La Pergam, Domnul îi dăduse această înştiinţare: „Pocăieşte-te, dar!” Biserica însă nu L-a ascultat şi astfel s-a stricat din ce în ce mai mult.

Răul s-a întins în Biserică, a crescut şi a ajuns la culme în timpul care în istorie se numeşte „evul mediu” şi care a durat de la sfârşitul secolului al 4-lea până la sfârşitul secolului al 14-lea, adică aproape 1000 de ani. A fost un timp de mare întuneric. Era pe atunci o mare ceată religioasă, care-şi dădea numele de creştină, şi care se numea Sfânta Biserică catolică sau universală, mama celor credincioşi. Cât de deosebită era însă de Biserica pe care o vedem înfăţişată în Faptele Apostolilor şi în Epistole!

Cel dintâi lucru care izbea la această ceată religioasă care purta numele de Biserică şi care spunea că e adevărata Mireasă a lui Hristos era deosebirea foarte mare ce se făcea între cler şi laici. La început, precum citim în Noul Testament, în adunările creştinilor, toţi erau deopotrivă: toţi erau preoţi ca să aducă jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, prin Isus Hristos (1 Petru 2.5). În aceste adunări, credincioşii se rugau, cântau, frângeau pâinea, adică sărbătoreau cina şi dacă un frate avea de spus o învăţătură, un îndemn sau un cuvânt de zidire, o făcea în libertate, după cum îl călăuzea Duhul lui Dumnezeu (1 Corinteni 11.20-34; 14.26-33; Fapte 20.7).

În adunări erau, în adevăr, bătrâni sau supraveghetori şi slujitori sau diaconi; aceştia însă nu alcătuiau o ceată deosebită de ceilalţi credincioşi. Diaconii sau slujitorii aveau grijă de cei săraci sau de alte nevoi ale adunării; bătrânii trebuiau să vegheze asupra turmei, s-o păstorească şi s-o hrănească, învăţând şi îndemnând cu ajutorul Cuvântului lui Dumnezeu. Erau mai mulţi bătrâni în fiecare adunare şi printre ei erau unii înzestraţi în chip deosebit pentru învăţătură (1 Timotei 5.17; Fapte 6.1-6; Tit 1.5). Dar, dacă însărcinarea bătrânilor şi a diaconilor era o slujbă de cinste, ca venind din partea Domnului, ei n-aveau, din cauza aceasta, drept de stăpânire asupra celorlalţi credincioşi. Să ascultăm îndemnul pe care li-l dă Apostolul Petru: „Sfătuiesc pe bătrânii dintre voi, eu, care sunt bătrân împreună cu ei, un martor al suferinţelor lui Hristos şi părtaş al slavei care va fi descoperită: păstoriţi turma lui Dumnezeu care este cu voi, nu fiind constrânşi, ci de bună voie; nu pentru un câştig ruşinos, ci cu dragă inimă; nu ca şi cum aţi stăpâni peste cei încredinţaţi vouă, ci fiind modele turmei” (1 Petru 5.1-3).

Aceasta era la început rânduiala din Biserica lui Dumnezeu. Dar, puţin câte puţin, lucrurile s-au schimbat, urmând calea următoare: în adunarea dintr-o cetate, unul din bătrâni vine şi ocupă un loc mai de frunte. Numai el este episcopul sau supraveghetorul, ceilalţi alcătuind prezbiteriul sau ceata bătrânilor sau a preoţilor, care, cu episcopul în frunte, luară cu totul în mână conducerea adunării. În curând, nu s-a mai cerut sfatul adunării. Apoi, episcopul unei cetăţi şi-a întins autoritatea şi asupra adunărilor învecinate şi astfel s-au alcătuit ţinuturi spirituale sau eparhii. Mai multe ţinuturi au fost supuse, la rândul lor, autorităţii superioare a episcopului unei cetăţi mai de seamă, căruia i s-a dat titlul de arhiepiscop sau episcop metropolitan. Sub ascultarea episcopilor şi arhiepiscopilor erau preoţii, diaconii şi paracliserii sau oamenii de servici, afară de ceilalţi, care erau socotiţi simpli credincioşi.

Toţi aceştia în frunte cu episcopii şi arhiepiscopii au fost socotiţi, în curând, ca o ceată deosebită de ceilalţi credincioşi şi au alcătuit clerul, de la un cuvânt care înseamnă moştenire, ca şi cum ei ar fi o moştenire deosebită din partea lui Dumnezeu; ceilalţi creştini au fost numiţi laici, de la un cuvânt care înseamnă popor. În cler se intra printr-o slujbă religioasă numită hirotonie, rânduială cu totul omenească; numai clerul, începând cu preoţii, aveau dreptul să împlinească slujbele bisericeşti numite taine. Laicii trebuiau să se supună clerului şi astfel a fost dat la o parte îndemnul Apostolului Petru de a nu stăpâni asupra moştenirii Domnului.

Roma, fiind capitala marei împărăţii romane, episcopul acestei cetăţi a ridicat pretenţia să fie mai presus de toţi ceilalţi. El se socotea de altfel urmaşul lui Petru, despre care se spunea că a fost cel dintâi dintre apostoli. Puţin câte puţin, autoritatea lui a fost primită în tot Apusul Europei şi, sub numele de papă, el a ajuns căpetenia puternică a adunării religioase care se numeşte Sfânta Biserică Catolică sau universală, alcătuită din cler, care avea toată autoritatea, şi din laici, care trebuiau să se supună orbeşte la ceea ce învăţau conducătorii Bisericii, adică clerul.

Uneori se adunau sinoade. Acestea erau adunări alcătuite din episcopii din întreaga Biserică, adunări care luau hotărâri cu privire la învăţătura Bisericii sau la rânduiala care avea să domnească în ea. Hotărârile sinoadelor erau socotite ca fiind insuflate de Duhul Sfânt şi prin urmare fără greşeală. De aceea, toţi erau îndatoraţi să le dea ascultare; cel care nu se supunea era anatemizat şi izgonit din Biserică. Astfel, Biserica „învăţa” ca şi Izabela din Tiatira şi pretindea că este gura lui Dumnezeu. Mai tîrziu şi papa, care se numea vicar sau locţiitor al Domnului Hristos pe pământ, a început să afirme că, întrucât e îmbrăcat cu această putere, e scutit de orice putinţă de a greşi.

Şi astfel, aşa-zisa Biserică, întocmai ca Izabela, şi-a luat drept de stăpânire asupra sufletelor, amăgind inimile celor care purtau numele Domnului Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat la o parte, iar Biserica, adică clerul, sprijinindu-se pe tradiţii venite — zicea ea — de la apostoli şi lăsate în păstrarea ei, a primit o mulţime de rânduieli care dovedesc o credinţă deşartă şi pe care Cuvântul lui Dumnezeu nu numai că nu le încuviinţează, dar chiar le condamnă. De teamă că, prin citirea Scripturii, poporul are să deschidă ochii asupra acestor lucruri, susţinea că numai ea are dreptul să interpreteze Scriptura şi, în cele din urmă, a ajuns chiar să oprească pe laici de a o citi.

Cel mai mare şi mai înspăimântător dintre relele primite în creştinătate a fost idolatria. Nu numai că s-a restatornicit cultul lui Jupiter, al Iunonei şi al altor zei din păgânism, dar cultul cel nou a fost mai rău decât cele ale păgânilor, pentru că sufletele au fost silite să-l primească în numele creştinismului. S-a început să se rânduiască sărbători în amintirea apostolilor şi sfinţilor care au suferit martiriul pentru Domnul Hristos. Apoi, şi-au închipuit că, întrucât aceştia sunt în chip deosebit plăcuţi lui Dumnezeu, s-ar putea îndrepta spre ei ca să mijlocească pe lângă Dumnezeu în privinţa ajutorului de care au nevoie. S-au rânduit astfel, în loc de un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni: Omul Isus Hristos (1 Timotei 2.5), o mulţime de mijlocitori. Papa şi-a luat dreptul de a canoniza, adică de a pune în rândul sfinţilor, către care se pot îndrepta rugăciuni, persoane care se deosebiseră, zicea el, prin evlavia lor şi prin puterea de a face minuni. Numărul acelora cărora li se puteau ruga şi pe ale căror mijlociri pe lângă Dumnezeu se puteau sprijini a ajuns nespus de mare. Li s-au făcut icoane, tablouri sau statui, înaintea cărora se plecau, aşa cum făceau şi păgânii cu zeii lor mincinoşi. Fiecare persoană, fiecare meşteşug, fiecare oraş, fiecare biserică îşi aveau sfântul lor ocrotitor. În fiecare casă, la fiecare colţ de stradă, pe drumuri şi la răspântii s-au aşezat astfel de chipuri, înaintea cărora se închinau. Ajunseseră să se închine şi îngerilor, cu toate că Scriptura învaţă altfel (Coloseni 2.18). În fruntea tuturor sfinţilor, care erau socotiţi ca nişte dumnezei, a fost aşezată, prin cultul ei, Fecioara Maria, căreia i se dădea numele de „mama lui Dumnezeu”: i se dădea o cinste dumnezeiască, fiind socotită o mijlocitoare atotputernică pe lângă Domnul Hristos. Unul din cei mai mari învăţaţi din evul mediu, Sfântul Bernard, zicea: „Dacă te temi să te apropii de Tatăl, ştii că El ţi-a dat pe Isus ca mijlocitor. Dar poate că te înspăimântă slava acestui Isus care, deşi S-a făcut om, este totdeauna Dumnezeu. Îţi trebuie un avocat pe lângă El. Ei bine, cere ajutorul Mariei!”

Dar au mers şi mai departe. Chiar din Domnul Hristos au făcut un idol. Se închinau la chipul Lui, fie că-L înfăţişau copil în braţele mamei Sale, fie răstignit pe cruce. Mai mult încă: şi-au închipuit că pâinea şi vinul de la cină, după anumite cuvinte rostite de preot, nu mai erau pâine şi vin, ci se prefăceau în însuşi trupul Domnului. Se spunea că preotul aduce astfel, de fiecare dată, o jertfă fără sânge pentru păcate; aceasta însă era împotriva a ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu (Evrei 9.22-26; 10.10-12). Pâinea sfinţită, sau sfântul Agneţ, era înfăţişată poporului ca şi cum ar fi Dumnezeu, iar poporul i se închina şi o adora. Cu alte cuvinte, preotul crea pe Dumnezeu! Ce orbire! Apoi, printr-o rătăcire ciudată, se socotea că întrucât pâinea se prefăcea în trupul lui Hristos, în care era deci şi sângele Său, nu mai era nevoie ca paharul să fie dat poporului, ci era păstrat pentru cler.

Creştinătatea ajunsese astfel un mare templu de idoli. Precum Izabela din Vechiul Testament umpluse ţara lui Israel cu icoane de-ale zeilor şi avea numeroşi preoţi şi proroci mincinoşi, tot aşa a făcut şi Izabela din evul mediu, târând în cea mai grozavă idolatrie pe cei care ar fi trebuit să fie slujitori ai lui Hristos.

La toate acestea, s-a mai adăugat încă un rău destul de mare şi anume: stricăciunea vieţii, mai ales a clerului. Nefiind mulţumit numai cu întâietatea spirituală asupra întregii Biserici din Apus, papa a vrut să fie şi cel mai puternic stăpânitor pământesc. Avea deci împărăţia lui, curtea lui şi bogăţiile lui, el, care pretindea că este urmaşul lui Petru, pescarul, şi reprezentantul acestui Isus, care n-a avut unde să-Şi plece capul şi care zicea: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta”. Înălţându-se mereu, papa a cerut pentru el, ca locţiitor al lui Isus Hristos, cinstea care trebuia dată numai lui Dumnezeu: a mers până acolo că a pretins să aibă întâietatea asupra tuturor împăraţilor, regilor şi prinţilor pământului! După exemplul lui, arhiepiscopii, episcopii şi stareţii de mînăstiri au vrut şi ei să fie prinţi, să aibă averi şi bogăţii. De unde aveau să le ia? De la bieţii laici. Li se vindea cu bani iertarea păcatelor, făcându-le în felul acesta un negoţ ruşinos cu lucrurile sfinte. Viaţa clerului, însetat după putere şi averi, ajunsese în culmea stricăciunii.

Şi totuşi, în mijlocul acestui întuneric grozav, erau raze de lumină, căci Dumnezeu nu S-a lăsat niciodată fără mărturie pe pământ. În sânul acelei Biserici, care pe nedrept se numea astfel şi care-şi luase titlul de sfântă, de mamă şi de „Mireasă a lui Hristos” erau suflete credincioase, singuratice, care gemeau din cauza acestei stricăciuni. Erau ici şi colo cete de credincioşi, de exemplu ale Vaudezilor din Piemont şi din sudul Franţei, care lepădau credinţa deşartă a clerului Romei şi care fugeau de idolatrie. Ei păstraseră Cuvântul lui Dumnezeu şi căutau să ducă o viaţă curată. Erau martori pentru Dumnezeu, o rămăşiţă pe care Dumnezeu o recunoştea şi o încuviinţa. Erau aceia pe care Domnul îi numea în Tiatira „ceilalţi” şi care nu cunoscuseră adâncimile Satanei. Credinţa lor faţă de Domnul Hristos le-a adus mari suferinţe. Pretutindeni unde Biserica romană i-a ajuns, i-a prigonit până la moarte. Ei au suferit cu Domnul Hristos; de aceea ei vor domni cu El şi li se va da Luceafărul strălucitor de dimineaţă.

Biserica din Tiatira sau mai degrabă ceea ce înfăţişează ea se află şi azi în jurul nostru. Ea va dăinui până la sfârşit, adică până în ziua când va fi judecată. Acum, Dumnezeu nu-i mai îngăduie să-şi arate puterea ca în evul mediu. Influenţa ei însă este încă destul de mare asupra a milioane de suflete; lucrarea ei e foarte însemnată; iar pretenţiile ei de stăpânire încă n-au pierit. Ea e Babilonul, care la sfârşit va cădea sub mâna puternică a lui Dumnezeu, cum citim în Apocalipsă, capitolele 17 şi 18.

SARDES

Despre această cetate, Sardes, nu se vorbeşte în altă parte în Noul Testament şi nu se ştie prin cine a ajuns Evanghelia acolo. Dar, fiindcă era aşezată în ţinutul în care Pavel vestise Cuvântul timp de doi ani şi deoarece în legătură cu această lucrare se spune: „Toţi cei ce locuiau în Asia, Iudei şi Greci au auzit Cuvântul Domnului” (Fapte Apostolilor 19.10), ne putem închipui că în vremea aceea a fost întemeiată adunarea din Sardes.

Iată ce-i spune Domnul: „Îngerului Bisericii din Sardes, scrie-i: „Iată ce zice Cel ce are cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu şi cele şapte stele.” Domnul Isus se înfăţişează în chipul acesta ca să arate că El are plinătatea Duhului Sfânt şi toată autoritatea trebuitoare ca să cârmuiască Adunarea. Tot izvorul este în El.

Aşa cum spune aproape tuturor adunărilor, Domnul începe şi aici astfel: „Ştiu faptele tale.” Cât de însemnat este acest cuvânt, repetat de atâtea ori: faptele! Nu însă numai acelea pe care le pot vedea oamenii, ci întreaga viaţă, chiar ce este mai ascuns în gândurile şi simţămintele noastre. Domnul cunoaşte tot. Iată judecata pe care o aduce asupra Sardesului: „Îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.” Aceasta ne arată lămurit că Domnul vedea bine adevărata stare lăuntrică. Era în Sardes o frumoasă înfăţişare de viaţă religioasă; dar, judecând bine, Domnul Isus nu vedea decât moarte. Lumea poate să zică: „Iată un om evlavios; iată un tânăr sau o tânără serioasă.” De ce? Pentru că ia parte la anumite slujbe religioase, se roagă şi citeşte Cuvântul lui Dumnezeu. Şi totuşi şi despre o astfel de persoană, dacă n-are o viaţă ca a Domnului Hristos, se poate spune că îi merge numele că trăieşte, dar e moartă.

Domnul, în harul Său, dă o înştiinţare serioasă Adunării din Sardes. El spune îngerului: „Veghează şi întăreşte ce rămâne, care e pe moarte.” Erau deci în Sardes câteva persoane care nu erau moarte, care aveau ceva mai mult decât numele că trăiesc. Acestea aveau nevoie să fie întărite. Şi cum poate fi întărit un suflet? Veghind ca nimic să nu-l abată de la Domnul. Dacă cineva caută să se ocupe de aproape cu lumea, cu plăcerile şi afacerile ei, dacă se întovărăşeşte cu ea, atunci nu se mai îngrijeşte de legătura cu Dumnezeu şi în curând ajunge să-i meargă doar numele că trăieşte. Atunci, Domnul poate să spună ca Sardesului: „N-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.” Purtarea sau faptele cuiva pot să pară nespus de frumoase în ochii oamenilor, dar vorba este: „Sunt desăvârşite înaintea lui Dumnezeu?” Domnul le preţuieşte înaintea Dumnezeului Său. Dacă ele sunt numai urmarea unor obiceiuri religioase, a unei bune creşteri sau rodul îndreptăţirii de sine, nu sunt desăvârşite înaintea lui Dumnezeu. Ele trebuie să izvorască din legătura inimii cu Dumnezeu şi trebuie făcute pentru Domnul Isus. Apostolul Pavel zicea: „Hristos a murit pentru toţi, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei” (2 Corinteni 5.15). Atunci, cea mai neînsemnată faptă, chiar un pahar de apă rece dat în numele Domnului Isus, este plăcută lui Dumnezeu.

Domnul adaugă apoi alt îndemn: ,Adu-ţi aminte dar cum ai primit şi auzit! Ţine şi pocăieşte-te!” Ceea ce au primit creştinii este harul lui Dumnezeu; ceea ce au auzit este Cuvântul lui Dumnezeu. Iată ce trebuie să păzească ei; dacă s-au îndepărtat, să vină iarăşi acolo.

După cuvântul de înştiinţare, Domnul trimite adunării din Sardes o ameninţare foarte serioasă: „Dacă nu veghezi, voi veni ca un hoţ şi nu vei şti în care ceas voi veni asupra ta.” Adevăraţii creştini, care au viaţa din Dumnezeu, aşteaptă ca Domnul să vină să-i ia cu El. Domnul nu vine peste ei, ci pentru ei, iar ei ÎI aşteaptă cu bucurie. Dar cei care n-au decât „numele că trăiesc” vor fi socotiţi ca lumea, cu toată mărturia lor religioasă. Vor fi cuprinşi în judecata lumii, în privinţa căreia apostolul spune: „Ziua Domnului va veni ca un hoţ noaptea. Când vor zice: „Pace şi linişte”, atunci o nimicire neaşteptată va veni peste ei” (1 Tesalonicei 5.2,3). Ce clipă grozavă! Să adormi într-o siguranţă mincinoasă şi să te trezeşti la judecată! Domnul să ne păzească de aşa ceva!

Dar în Sardes, în mijlocul mulţimii moarte, se aflau câţiva vii: o rămăşiţă. Domnul Isus Îşi găseşte plăcerea să recunoască pe cei ce sunt ai Lui. Este o înviorare pentru inima acestui bun Mântuitor să vadă suflete credincioase: „Totuşi ai în Sardes câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele.” „Câteva nume” înseamnă persoane pe care Domnul le cunoaşte în chip deosebit şi în care are încredere, ca să zicem aşa. Ceilalţi îşi mânjiseră hainele, întovărăşindu-se cu lumea şi mergând ca lumea. Apostolul Iacov ne spune că „religia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl este: să cercetezi pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să te păzeşti pe tine însuţi nepătat de lume” (Iacov 1.27). Când inima este alipită de Domnul Hristos, atunci stă departe de lume.

Să ascultăm ce promite El celor ce nu şi-au mânjit hainele. „Ei vor umbla împreună cu Mine, îmbrăcaţi în alb, fiindcă sunt vrednici.” Ce deosebire faţă de cei ce şi-au mânjit hainele şi care nu vor avea parte cu El, ci vor fi judecaţi cu lumea! Ceilalţi vor merge cu Domnul, vor alcătui suita Sa strălucită şi vor fi îmbrăcaţi în sfinţenie şi dreptate, haine vrednice de slăvita şi sfânta Sa persoană.

Domnul adaugă: „Cel ce va birui, va fi îmbrăcat astfel în haine albe. Nu-i voi şterge nicidecum numele din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui înaintea Tatălui Meu şi înaintea îngerilor Lui.” Aşadar, după ce vor birui prin veghere, prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin credinţă şi încredere în Domnul, El Însuşi ne va duce în acel ţinut fericit, cerul, unde nu va mai fi nimic necurat. Păcatul nu va putea să pătrundă acolo. Nimic nu va întuneca curăţenia şi strălucirea hainelor albe, cu care vom fi îmbrăcaţi. Biruitorii vor trăi în veci. Şi preaiubitul nostru Mântuitor va simţi plăcere să le mărturisească numele înaintea Tatălui Său şi a îngerilor Săi. înaintea tuturor, va spune: ,Aceştia pe care-i vedeţi îmbrăcaţi în haine albe sunt ai Mei.”

Să vedem acum cu ce timp din istoria Bisericii se potriveşte starea Adunării din Sardes.   Am văzut că Adunarea din Tiatira înfăţişează în chip profetic, papismul, această mare alcătuire religioasă stricată. Am văzut, de asemenea, că ceea ce deosebeşte această mare alcătuire religioasă este locul îngâmfat pe care şi l-a luat pe nedrept un om, papa, socotindu-se căpetenie a Bisericii; apoi idolatria, care înlocuieşte închinarea faţă de Dumnezeu în duh şi în adevăr; mântuirea prin fapte, în locul mântuirii prin credinţă; şi în cele din urmă, pretenţia Bisericii, adică a clericilor, că numai ei au dreptul să înveţe şi să explice Scriptura, oprind pe laici s-o citească, fără o învoire anumită din partea lor. Aşa se lămureşte întunericul care a domnit în suflete în timpul evului mediu: Biblia, lumina dumnezeiască, era ascunsă.

Dar Domnul vedea toate acestea, El, singura căpetenie a adevăratei Biserici; El, care are cele şapte stele, adică toată autoritatea ca să cârmuiască; El, care are şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, adică lumina desăvârşită a cunoştinţei. La timp potrivit, El a lucrat în harul Său şi a făcut să strălucească lumina în mijlocul întunericului adânc al papismului. Aceasta s-a petrecut în timpul cunoscut în istorie sub numele de Reformă.

Chiar în timpurile cele mai întunecoase, Domnul Şi-a avut suflete sau chiar mici adunări care I-au fost credincioase. Oameni ca Wycliffe în Anglia şi Ioan Huss în Boemia, luminaţi de Dumnezeu ca să vadă rătăcirile papismului, le-au şi dat pe faţă. Aceştia însă n-au fost decât nişte luminători înainte de ivirea zilei. Acela pe care l-a ales Domnul ca să arate în întregime abaterile papismului şi să îndrepte privirile spre adevărurile de căpetenie ale Scripturii a fost Martin Luther. Nu trebuie să lăudăm niciodată pe om, oricine ar fi: numai Domnul e vrednic de laudă. Putem însă să mulţumim lui Dumnezeu că a ridicat, a înzestrat şi a sprijinit oameni ca Pavel, Petru şi Ioan, ca să cunoască adevărul, şi oameni ca Luther şi alţii, ca să-l aducă la lumină când a fost nesocotit şi uitat.

Cel dintâi lucru pe care l-a făcut Dumnezeu prin Luther, acest slujitor al Său, a fost să arate că autoritatea nu e nici papa, nici în sinoade, nici în învăţaţi, nici în Biserică, ci numai şi numai în Cuvântul lui Dumnezeu, singurul în drept să ne facă să cunoaştem adevărul. Astfel, Biblia a fost scoasă din întunericul în care fusese îngropată şi prezentată tuturor drept Cartea lui Dumnezeu, în care fiecare poate şi trebuie să caute lumina. Tot Scriptura sprijinise pe Wycliffe şi Huss; şi pretutindeni unde Dumnezeu a ridicat mişcări de trezire, tot Biblia a fost autoritatea către care s-au îndreptat credincioşii ca să-şi primească învăţăturile. Spre această carte, prin Reformă, erau îndemnaţi să se îndrepte toţi; totodată, acum ea a fost răspândită din belşug, cu ajutorul tiparului, inventat cu câţiva ani mai înainte. Astfel fiecare a putut să înveţe de-a dreptul de la Dumnezeu şi a putut să controleze, cu ajutorul acestui Cuvânt al vieţii, ceea ce-i era prezentat.

Aceasta a fost o lovitură de moarte pentru papism. S-au văzut în curând deşertăciunea pretenţiilor clerului şi rătăcirea învăţăturilor sale. Biblia răsturna toată urzeala clerului în care era vorba de slujbe, de idolatrie, de mântuire prin fapte, de canoane, de călătorii la locuri sfinte ş.a. În adevăr, ea nu ne învaţă aşa, ci mai degrabă condamnă astfel de lucruri. Iată ce lucrare însemnată a făcut Dumnezeu prin mijlocirea slujitorilor Săi, reformatorii: a scos Biblia la lumină şi în felul acesta a răsturnat pretenţiile şi rătăcirile Romei.

Marele adevăr pe care l-a dat pe faţă Luther şi care-i era deosebit de scump este acela al mântuirii păcătosului prin credinţa în jertfa Domnului Hristos, mort pentru greşelile noastre şi înviat pentru îndreptăţirea noastră. Prin acest adevăr şi-a găsit şi el pace pentru sufletu-i adânc zbuciumat, după ce toate mătăniile şi faptele lui nu reuşiseră să-l liniştească. Din această clipă începe protestantismul, care nu e tot una cu Reforma. Reforma e lucrarea prin care Biblia a fost scoasă la lumină şi pusă în cinste, când s-a dat pe faţă adevărata învăţătură despre mântuire şi când pretenţiile Romei au fost răsturnate, iar rătăcirile ei scoase la iveală. Protestantismul este starea de lucruri care a urmat în Biserică după Reformă. Creştinătatea din Apus s-a despărţit de atunci în două mari tabere: catolicismul roman, cuprinzând pe cei care au rămas credincioşi papei şi au recunoscut autoritatea lui, şi protestantismul din care făceau parte toţi care întorseseră spatele Romei, nerecunoscând altă autoritate decât Biblia.

Ce vede Domnul în Sardes? Nu Reforma, care este lucrarea Lui, ci starea care a urmat după Reformă, sub influenţa oamenilor. Iată pentru ce rosteşte aceste cuvinte triste: „Îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort” şi: „N-am găsit faptele tale desăvârşite înaintea Dumnezeului Meu.” În adevăr, în bisericile numite protestante, lutherane, reformate, anglicane sau altele nu e decât formă religioasă creştină. În cea mai mare parte mărturisirile de credinţă sunt potrivite cu învăţătura sănătoasă, totuşi ele lasă sufletele în nepăsare, în formalism şi moarte. Mai mult, aceste biserici în mare parte sunt supuse cârmuirii omeneşti, aşa că sunt unite cu lumea. Se vede cât de potrivită este înştiinţarea Domnului: „Adu-ţi aminte, deci, cum ai primit şi auzit! Păstrează şi pocăieşte-te!” Această înştiinţare se aseamănă cu aceea pe care Domnul a trimis-o la Efes; ea urmăreşte să aducă iarăşi sufletele la Biblie şi la o credinţă vie.

În mijlocul acestei stări moarte erau cu toate acestea persoane care nu se mulţumeau cu lucrurile din afară ale creştinismului, ci primiseră prin credinţă adevărul de preţ al mântuirii şi îl păstrau în inimile lor. Despre aceştia Domnul spune: „Ai în Sardes câteva nume, care nu şi-au mânjit hainele.” Afară de aceste persoane singuratice, au fost totodată în protestantism, cu unele întreruperi, treziri mai mult sau mai puţin întinse.

Ca şi Tiatira sau catolicismul roman, Sardesul sau protestantismul ţine până la venirea Domnului. Atunci vor cădea amândouă sub judecată.

FILADELFIA

Am ajuns la epistola adresată de Domnul adunării a şasea, celei din Filadelfia. Această adunare nu e amintită în alt loc în Noul Testament şi nu se ştie de cine a fost întemeiată. N-a făcut mare zgomot în lume, dar cuvintele Domnului ne arată credincioşia ei şi cum o preţuieşte El. Iată ce-i spune: „Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: „Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel care are cheia lui David, Cel care deschide şi nimeni nu va închide, Cel care închide şi nimeni nu va deschide: „Ştiu faptele tale; iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă, pentru că ai puţină putere şi ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit numele Meu. Iată, îţi dau din cei care sunt în sinagoga Satanei, care zic că sunt Iudei şi nu sunt, ci mint; iată, îi voi face să vină să se închine la picioarele tale şi să ştie că te-am iubit. Fiindcă ai păzit cuvântul răbdării Mele, te voi păzi şi Eu de ceasul încercării care are să vină peste toată lumea, ca să încerce pe cei care locuiesc pe pământ. Eu vin curând. Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa!”

„Pe cel care va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu, şi nu va mai ieşi afară din el. Voi scrie pe el numele Dumnezeului Meu şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, noul Ierusalim, care se coboară din cer de la Dumnezeul Meu, şi numele Meu cel nou.” „Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul” (Apocalipsa 3.7-13).

Mai întâi, vedem că Domnul nu îndreaptă nici o mustrare îngerului acestei adunări, ca şi la Smirna. Adunarea din Smirna venea după cea din Efes, care părăsise dragostea dintâi. Trecea prin necaz, dar a rămas neclintită; de aceea Domnul o îndeamnă să nu se teamă de nimic şi-i dă promisiuni de viaţă. Tot aşa, Filadelfia vine după Sardes, care făcea zgomot că trăieşte, când de fapt era moartă. Filadelfia avea puţină putere, dar Domnul o iubea, pentru că ea păzea cuvântul şi numele Său. Astfel, Domnului Îi place o inimă neclintită în încercare şi credincioasă în slăbiciune.

Scriind Adunării din Filadelfia, Domnul Isus i Se prezintă ca Cel Sfânt şi Cel Adevărat. Acestea sunt însuşirile lui Dumnezeu, cum vedem în mai multe locuri din Scriptură (Isaia 40.25; 57.15; 1 Ioan 2.20; 5.20). Isus este Dumnezeu şi de aceea ia aceste titluri. Cel Sfânt înseamnă că este despărţit de orice rău. Domnul Isus este sfânt în El Însuşi, şi această însuşire Şi-a arătat-o pe pământ în tot ce a făcut. Cel Adevărat înseamnă acela care este adevărat în toate lucrurile: în fiinţa Sa, făcându-Se cunoscut ca adevăratul Fiu al lui Dumnezeu în cuvintele şi faptele Sale, făcând cunoscut pe Dumnezeu ca dragoste şi lumină şi descoperind pe Tatăl.

Pe de altă parte, ca om, Isus era sămânţa lui David (Apocalipsa 22.16); aşadar, are cheia lui David, adică autoritatea desăvârşită ca să cârmuiască, întrucât este Hristosul făgăduit. În Isaia 22. 15-23 vedem că un oarecare Şebna era investit cu anumită autoritate în casa împărătească din Ierusalim. Dar, nefolosind-o decât pentru a se mândri şi a se slăvi în mărirea şi bogăţiile sale, Domnul a trimis pe profetul Isaia să-i spună că va pieri ca un nenorocit, iar autoritatea îi va fi luată şi dată lui Eliachim, un rob credincios al Domnului. „în ziua aceea, zice Domnul, voi chema pe robul Meu Eliachim, fiul lui Hilchia, îl voi îmbrăca în tunica ta, îl voi încinge cu brâul tău şi voi da puterea ta în mâinile Iui. El va fi un tată pentru locuitorii Ierusalimului şi pentru casa lui Iuda. Voi pune pe umărul lui cheia casei lui David: când va deschide el, nimeni nu va închide, şi când va închide el, nimeni nu va deschide.” Astfel, Eliachim a fost îmbrăcat cu autoritate ca să administreze casa lui David: să primească în slujba împăratului pe acei pe care-i credea el vrednici, să izgonească pe alţii — şi aceasta fără să dea cuiva socoteală. În felul acesta, Eliachim preînchipuie pe Domnul Isus. În cel dintâi capitol din Apocalipsă, Domnul spune despre El Însuşi: „Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei Morţilor,” adică are putere deplină asupra morţii şi asupra locului nevăzut, în care merg sufletele după ce se despart de trup. El are putere să învieze morţii (Apocalipsa 1.18). Lui Petru îi dăduse cheile împărăţiei cerurilor (Matei 16.19), adică puterea ca, prin vestirea Evangheliei, să deschidă uşa Împărăţiei, mai întâi Iudeilor şi apoi Neamurilor. Şi Petru a făcut aceasta, după cum citim în capitolul 2 şi 10 din Faptele Apostolilor.   Am amintit aceste lucruri ca să înţelegem rostul cheilor: puterea de a primi înăuntru sau de a da afară. Domnul Isus Se prezintă Adunării din Filadelfia, ca unul care are această putere deplină. El este Acela care deschide sufletelor uşa binecuvântării, a credinţei, a mântuirii. Nimeni nu-L poate împiedica să binecuvinteze şi să mântuiască (Faptele Apostolilor 14.27). Toate silinţele Satanei şi ale lumii nu pot să oprească râul de binecuvântări pe care-l revarsă Domnul. Vedem aceasta în Faptele Apostolilor. Suferinţele prin care au trecut creştinii şi apostolii au făcut ca Evanghelia să se răspândească şi mai mult (Citiţi îndeosebi: Faptele Apostolilor 8.1-8; 11.19-21; 16). Domnul deschide slujitorilor Săi uşa, ca ei să-şi împlinească slujba, şi Satan n-o poate închide. Este aşa cum spunea Pavel: „Voi mai rămâne totuşi în Efes până la Cincizecime, căci mi s-a deschis aici o uşă mare şi largă, şi sunt mulţi potrivnici” (1 Corinteni 16.8,9). Cât de scump este acest lucru pentru slujitorii Domnului şi cum ar trebui să ne îndemne să ne rugăm pentru vestirea Cuvântului! (Coloseni 4.3).

Domnul Isus S-a prezentat Adunării din Filadelfia ca Cel Sfânt, Cel Adevărat şi ca Acela care are putere deplină să deschidă şi să închidă. Să ascultăm acum ce spune sfinţilor care alcătuiau această adunare.

Cel dintâi lucru pe care-l spune este: „Ştiu faptele tale.” Nu arată însă cum sunt aceste fapte. Mai departe însă Domnul adaugă: „Eu te-am iubit.” Socotim deci că erau fapte care-I plăceau, fiindcă izvorau din nişte inimi pline de El. Nu e nevoie ca faptele pe care le face cineva să fie mari şi să atragă privirile şi admiraţia oamenilor; nu, fapte mărunte, nebăgate în seamă, săvârşite în fiecare zi, în feluritele îndeletniciri ale vieţii, dar făcute din dragoste pentru Domnul, sunt fapte despre care El poate să spună cu bucurie: „Eu le ştiu.” E destul de limpede că sfinţii din Filadelfia nu căpătaseră multă preţuire în ochii lumii: „Tu ai puţină putere”, le spune Domnul. Dar tocmai starea lor de slăbiciune făcea să fie iubiţi de Domnul Isus. În slăbiciunea şi neputinţa alor Săi, Domnului Îi plăcea să-Şi arate puterea. Fericitul Apostol Pavel ştia aceasta. El spunea: „Mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine… căci când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12.9, 10).

Credincioşii din Filadelfia aveau „puţină putere”; poate că erau puţini la număr, săraci, fără însuşiri alese şi în adunare n-aveau poate decât puţine daruri. Ei aveau însă ceea ce le era de neapărată trebuinţă, fără care toate celelalte nu preţuiau nimic; ei aveau ceea ce ar trebui să avem şi noi şi fiecare adunare. Domnul spune: „Tu ai păzit Cuvântul Meu şi n-ai tăgăduit numele Meu.”

Iată ce vedea Domnul Isus în viaţa şi în inimile lor, iată ce preţuia El mai presus de orice. Slăbiciunea lor nu-i împiedicase să rămână alipiţi de Cuvântul şi Persoana Domnului Hristos, cu toate silinţele Satanei şi suferinţele venite din partea lumii. Credincioşii din Filadelfia trebuiau însă să păzească acest Cuvânt, să-l păstreze în inimă, nu numai să-l aibă în casă sau în minte. A păzi înseamnă a-l preţui ca pe un lucru foarte scump. Totodată nu trebuiau să tăgăduiască numele Domnului Isus. Pe vremea Adunării din Filadelfia, suferinţele îndurate de sfinţi în toiul persecuţiilor făceau ca unii din cei care mărturiseau că sunt creştini să tăgăduiască uneori pe Domnul Hristos.

Să vedem ce spune Domnul mai departe Adunării din Filadelfia. Pentru că avea puţină putere şi totuşi a fost credincioasă, El îi spune: „Iată, ţi-am pus înainte o uşă deschisă, pe care nimeni nu poate s-o închidă.” El este Acela care deschide un drum pentru cei slabi şi nimeni — nici Satan, nici lumea — nu-i poate împiedica să meargă pe acest drum.

Pe lângă Adunarea din Filadelfia, iubită şi încuviinţată de Domnul, mai era pe vremea aceea, sub călăuzirea altui stăpân, o altă ceată religioasă, o altă adunare de oameni, care socoteau că ei sunt adevăraţii credincioşi. Ei sunt numiţi sinagoga sau adunarea Satanei. Ce nume îngrozitor! Cine erau aceşti oameni? Nu erau păgâni, căci îşi ziceau „Iudei”, adică se lăudau că şi ei cred în Dumnezeu, că au Cuvântul lui Dumnezeu, o lege şi porunci date de Dumnezeu, că sunt poporul lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, erau foarte religioşi. Cu toate acestea ei nu mai erau poporul lui Dumnezeu, fiindcă lepădaseră pe Fiul Său, pe Domnul Isus Hristos, Cel vestit de proroci, şi astfel, cu toată lauda lor, erau o sinagogă a Satanei. Toate pretenţiile lor religioase nu erau decât minciună în ochii Domnului.

Va veni vremea când toate pretenţiile mincinoase vor fi judecate şi când adevăraţii creştini vor fi arătaţi la lumină. „Ca să cunoască lumea că Tu i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine”, spunea Domnul Isus Tatălui, vorbind despre ucenicii Săi; aici, vorbind despre cei care-şi ziceau Iudei, dar dispreţuiau pe creştini, spune: „Îi voi face să ştie că te-am iubit.” Cât de scump este să ştim că Tatăl ne iubeşte şi că ne iubeşte şi Domnul Isus! Acum, această iubire e o taină între El şi noi, lumea nu ştie nimic. Dar, când va veni Domnul Isus şi ne vom arăta împreună cu El în slavă, lumea întreagă va şti cât de mult am fost iubiţi. Despre Domnul Isus se spune că „orice genunchi se va pleca înaintea Lui.” Noi vom fi cu El, în aceeaşi slavă, şi astfel lumea va recunoaşte că sfinţii, atât de dispreţuiţi şi nebăgaţi în seamă odinioară, erau cu adevărat vrednici de cinste. Atunci se va împlini acest cuvânt: „Îi voi face să vină să se închine la picioarele tale şi să ştie că te-am iubit.”

Domnul arată apoi o altă însuşire a Adunării din Filadelfia: „Tu ai păzit cuvântul răbdării Mele”, spune El. Ce însemnează aceste cuvinte „răbdarea Mea”, adică răbdarea Domnului Isus? Să încercăm să le înţelegem. Ce doreşte Domnul? Vrea să aibă pe preaiubiţii Săi împreună cu El în slavă: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea” (Ioan 17.24). Iată cuvintele Sale. El aşteaptă cu răbdare clipa pe care a hotărât-o Tatăl pentru aceasta. Dar sfinţii ce doresc? Să fie cu Mântuitorul lor, departe de lume şi de păcat. „Duhul şi Mireasa zic: „Vino.” Ca şi Domnul Isus, şi ei aşteaptă cu răbdare. Astfel, ei au acelaşi gând ca şi Domnul Isus şi păzesc cuvântul răbdării Sale, adică aşteaptă venirea Lui.

Celor care păzesc cuvântul răbdării Sale, Domnul le dă o făgăduinţă. Se apropie o clipă însemnată. O încercare grozavă va veni asupra întregului pământ locuit. Domnul nu ne spune cum va fi această încercare, însă socotim că e vorba de nenorocirile grozave care vor veni asupra locuitorilor de pe pământ. Cine trebuie să se aştepte la aceste nenorociri? Aceia a căror inimă, gânduri şi umblete sunt la lucrurile de pe pământ, care sunt cetăţeni ai pământului şi care trăiesc în plăceri pe pământ. Cei care păzesc cuvântul răbdării Sale sunt însă din cer, de unde aşteaptă pe Domnul. „Domnul întârzie”, ar putea să gândească ei, văzând frământarea lumii: veşti de războaie, răscoale ş.a. Domnul însă nu va întârzia, sfinţii nu vor mai fi pe pământ, când va veni acea mare încercare cu nenorocirile ei: ei vor fi cu Domnul. Ce fericire că ne putem sprijini pe această promisiune de preţ: „Eu te voi păzi!”

Cuvintele care urmează ne ajută să vedem bine că El va veni să ia pe sfinţii Săi şi că-i va păzi de toate nenorocirile care vor veni. El spune: „Eu vin curând.” Acest lucru îl amintea şi Pavel Tesalonicenilor, care se întorseseră la Dumnezeu „ca să aştepte din ceruri pe Isus, care ne scapă de mânia viitoare” (1 Tesaloniceni 1.10). El va veni „în curând”; fiecare zi ne apropie de această clipă fericită.

Însă, în legătură cu aceasta, Domnul adaugă un îndemn: „Păstrează ce ai, ca nimeni să nu-ţi ia cununa.” Deci e vorba de o primejdie; credincioşii au duşmani care stau la pândă să le smulgă ce au de preţ, ceea ce face podoaba şi slava lor. Ce înseamnă „ce ai”? Este tot ce ne-a dat Domnul: Cuvântul Său, cunoştinţa Sa, dragostea Sa, bucuria a ceea ce este El, siguranţa mântuirii, legătura noastră de copii cu Tatăl, aşteptarea venirii Sale, toate adevărurile sfinte ale Cuvântului Său. Iată ce trebuie păstrat cu tărie, ca lucrul cel mai de preţ, fiindcă Satan ar vrea să ni-l răpească. „Cununa” este chiar Domnul Hristos; El este lauda şi cununa celui credincios, în ochii lui Dumnezeu, şi cu El poate să se laude. Această cunună, pe care lumea o dispreţuieşte şi n-o bagă în seamă, va străluci în veci pe fruntea celui răscumpărat.

Urmează apoi, ca totdeauna, făgăduinţele pe care le face Domnul celor care au biruit, care au ţinut cu tărie ce au avut. E bine să ne aducem aminte că, deşi toţi câţi cred sunt mântuiţi, totuşi o răsplată deosebită va fi dată celor care au fost credincioşi în mijlocul greutăţilor. „Pe cel ce va birui, îl voi face un stâlp în Templul Dumnezeului Meu”, zice Domnul Isus. Stâlpul este semn de statornicie, de tărie, şi totodată şi o podoabă. Cei care pe pământ au avut puţină putere, vor străluci în cer ca nişte monumente nepieritoare ale harului; nimic nu-i va mai putea mişca; vor împodobi altarul ceresc, templul Dumnezeului Domnului Isus Hristos, şi aceasta pentru veşnicie: „nu va mai ieşi afară din el.”

În al doilea rând, Domnul spune: „Voi scrie pe el numele Meu”, în semn că este al Dumnezeului Domnului Isus Hristos. Aceasta e o pecete ce nu se poate şterge; nimeni nu poate şterge ce a scris Domnul Isus pe ei şi e minunat că-i aduce Dumnezeului Său. Domnul adaugă: „Şi numele cetăţii Dumnezeului Meu, Noul Ierusalim, care are să se coboare din cer de la Dumnezeul Meu.” Ei aparţin acestei cetăţi descrise în capitolul 21 din Apocalipsă, cetate cerească şi dumnezeiască, în originea ei; ei sunt părţile din care e făcută, nu numai nişte locuitori, căci cetatea e Mireasa, soţia Mielului, Biserica. Şi, în cele din urmă, Domnul spune: „Şi numele Meu cel nou”, numele Său ca Răscumpărător înviat şi slăvit. Iată ce aşteaptă pe biruitorul credincios: să fie pentru totdeauna înainea lui Dumnezeu, în templul din cer, în care străluceşte slava Sa, ca unul care este al lui Dumnezeu şi al Domnului Hristos.

LAODICEEA

Am ajuns, în sfârşit, la Laodiceea, cea din urmă din cele şapte adunări cărora Se adresează Domnul Isus. Ea reprezintă cea din urmă stare a Bisericii mărturisitoare: o stare tristă.

Căderea începuse de când Biserica şi-a părăsit dragostea dintâi. Domnul îngăduie suferinţe, ca să întoarcă spre El inima Bisericii, care se uneşte cu lumea şi lasă să pătrundă în sânul ei învăţături primejdioase, care în cele din urmă au dus-o la idolatrie şi la stricăciunea papismului. Din mijlocul acestei stări de lucruri, Domnul, în harul Său, a ridicat reformatori şi astfel a avut loc o mare trezire. Dar vai! Trezirea a fost urmată de o stare de moarte. Atunci Dumnezeu, prin slujitorii Săi, a căutat să scoată la iveală adevărurile Sale uitate sau dispreţuite. Cele mai de seamă au fost cele cu privire la Biserică sau Adunare, ca trup al Domnului Hristos, unită cu Capul ei în cer; locuirea, adică prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în credincioşi individual şi în Biserică; şi, în sfârşit, aşteptarea Domnului Hristos, pentru a veni să ia pe ai Lui, înainte de judecata lumii. În multe locuri, suflete trezite de strigătul din miezul nopţii: „Iată, vine Mirele”, s-au alipit cu totul de persoana scumpă a Domnului şi de Cuvântul Său. Dar la ce s-a ajuns? Cuvântul lui Dumnezeu ne arată că omul nu e în stare să păstreze ce îi încredinţează Dumnezeu. Aşa a fost şi cu Biserica pe pământ. Ea trebuia să fie martorul credincios al Domnului; epistolele Domnului şi istoria Bisericii pe pământ ne arată însă că ea s-a abătut de la menirea ei şi cuvintele spuse Adunării din Laodiceea ne fac să înţelegem că Domnul e silit, în cele din urmă, „s-o verse din gura Sa”, adică s-o lepede pentru totdeauna.

Adunarea Laodiceenilor este amintită la sfârşitul Epistolei către Coloseni (Capitolul 4.13-16). Vedem acolo că adunarea din Colose trebuia să trimită în Laodiceea epistola primită de la Pavel şi că Laodiceenii, la rândul lor, trebuiau să trimită la Coloseni o epistolă care, după cât se pare, nu e alta decât Epistola către Efeseni. Înţelegem că sfinţii din Laodiceea, în ce priveşte adevărul fuseseră bine învăţaţi prin aceste două frumoase epistole, în care slava persoanei Domnului Hristos este aşa de minunat prezentată, în care harurile măreţe ale Bisericii sunt amănunţit arătate şi în care ne este dat tot ceea ce ar putea să atragă inima spre El. Trebuie însă să amintim necurmat că, dacă rămâne singură, cunoaşterea celor mai de preţ şi mai înalte adevăruri duce la îngâmfare (1 Corinteni 8.1 -3; 13.2). Adevărata cunoştinţă este aceea care rămâne în inimă şi care ne alipeşte de Dumnezeu şi de Domnul Isus. Aceasta însă lipsea Bisericii din Laodiceea, care se credea bogată şi se lăuda că s-a îmbogăţit, dar avea o inimă rece faţă de Domnul Hristos.

Să vedem mai întâi cum se înfăţişează Domnul adunării din Laodiceea: „Îngerului Bisericii din Laodiceea scrie-i: „Iată ce zice Cel care este Amin, Martorul credincios şi adevărat, începutul creaţiei lui Dumnezeu.” Amin înseamnă că toate făgăduinţele lui Dumnezeu sunt împlinite şi se vor împlini în El şi prin El (2 Corinteni 1.20), cu toată căderea şi stricăciunea Bisericii. Cuvintele: „Martorul credincios şi adevărat” ne spun că Domnul Isus a fost cu adevărat pe pământ; că El este şi acum şi rămâne mereu aşa; El S-a arătat credincios în ceea ce priveşte slăvirea lui Dumnezeu, în timp ce omul, în Biserică, se abate tot mai mult de la adevăr şi se slăveşte pe sine. În cele din urmă, Domnul Se numeşte „începutul creaţiei lui Dumnezeu.” Prin El a făcut Dumnezeu toate lucrurile; El este începutul şi izvorul a tot ce are fiinţă (Coloseni 1.16, 17; Evrei 1.2; Ioan 1.3). Dar, în ceea ce este spus Adunării din Laodiceea, prin creaţia lui Dumnezeu nu trebuie să înţelegem lumea — creaţia din jurul nostru, despre care se vorbeşte în cel dintâi capitol din Geneza. Această creaţie a fost ruinată şi stricată prin păcat şi în cele din urmă va fi nimicită prin foc (2 Petru 3.7,10,12). E vorba de o altă creaţie, care nu poate fi pătată de păcat şi unde Satan şi moartea nu pot să intre. Este creaţia despre care vorbeşte Dumnezeu, când zice: „Iată, Eu fac toate lucrurile noi” (Apocalipsa 21.5). Ea a început cu Hristos şi a fost arătată în învierea Lui dintre cei morţi, făcând cunoscută o viaţă în afara puterii păcatului, a morţii şi a lui Satan. Noi facem parte din ea de când credem în Hristos, pentru că „dacă este cineva în Hristos, este o creaţie nouă; cele vechi s-au dus; iată, toate s-au făcut noi” (2 Corinteni 5.17). Această nouă creaţie va fi întreagă şi va străluci în toată măreţia ei, când cerul şi pământul de acum vor pieri şi când va fi un cer nou şi un pământ nou (Apocalipsa 21.1). Biserica ar fi trebuit să arate lumii însuşirile acestei creaţii noi, cereşti, în afară de păcat. Ea n-a făcut aşa, ci s-a întors în lume şi la lucrurile creaţiei dintâi, cu care se laudă. De aceea, Domnul i Se înfăţişează şi-i spune: „Fiindcă Biserica s-a abătut de la adevăr, noua creaţie nu poate să mai locuiască în ea; această creaţie este în Mine, care sunt începutul ei.”

Să vedem acum ce spune Domnul Adunării din Laodiceea. El începe, ca totdeauna, prin această mărturisire: „Ştiu faptele tale.” Dar El cunoaşte nu numai viaţa care se arată în afară, ci şi starea lăuntrică: „Tu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea.” A fi rece faţă de Hristos este starea omului natural, necredincios, a cărui inimă de gheaţă n-a fost atinsă de harul şi de dragostea Domnului. A fi în clocot este starea unei inimi care, prin Duhul Sfânt, cunoaşte şi gustă dragostea Domnului Hristos, ce întrece orice cunoştinţă şi care este plină de râvnă. O astfel de inimă nu preţuieşte nimic în afară de Domnul Hristos şi-I este predată Lui în totul (Vezi Filipeni 3.7-12). Laodiceea era căldicică. Deşi avea cunoştinţe religioase, de care era mulţumită, totuşi persoana Domnului Hristos nu-i mai stăpânea inima şi gândurile; îi lăsa sufletul nepăsător. Vedem că Domnul vrea mai degrabă răceala necredinţei decât o stare căldicică. Într-adevăr, inima necredinciosului care nu cunoaşte pe Domnul Hristos poate fi cuprinsă de har; dragostea lui Dumnezeu poate să-i topească gheaţa inimii. La cel necredincios, nepăsarea faţă de Domnul Hristos vine din necredinţă. Omul nu-L cunoaşte şi de aceea nu-i pasă de El. Dar să pretinzi că ai credinţă şi că-L cunoşti; să mărturiseşti că eşti credincios şi totuşi să fii nepăsător faţă de El, acesta e un lucru pe care nu-l poate suferi: aceasta este făţărnicie. Nu rămâne decât o judecată grozavă: „să fii vărsat”, lepădat ca netrebnic. Aici nu e vorba de fiecare creştin în parte, ci de întreaga Biserică: în întregime, ea a căzut în această stare căldicică. Totuşi, trebuie să cerem Domnului ca pe fiecare în parte să ne păzească, să nu fim în această stare faţă de El.

Care era cauza acestei stări? Mulţumirea de sine. Urmarea: Domnul Hristos ajunge nebăgat în seamă şi e lăsat afară. Domnul spune: „Pentru că zici: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic.” Bogăţiile cu care se laudă Laodiceea sunt vremelnice. Ea avea renume în lume, ştiinţă, cunoştinţă şi desfăşura şi o întinsă lucrare religioasă. Laodiceea se lăuda cu toate acestea, spunând că e bogată; ba mai mult, că şi-a dobândit toate aceste lucruri prin străduinţa ei. De aceea, socotea că nu mai are nevoie de nimic, şi astfel a lăsat pe Domnul Hristos la o parte. Acestea sunt trăsăturile triste ale stării din urmă a Bisericii, trăsături pe care le vedem destul de bine în vremea de faţă.

Dar ce amăgire! Domnul dă la o parte această perdea înşelătoare, care acoperea mândria şi mulţumirea de sine, şi lasă să se vadă, în toată goliciunea ei, starea adevărată a Bisericii: „Tu nu ştii că eşti cel ticălos, vrednic de plâns, sărac, orb şi gol.” Iată că toate pretenţiile ei înfumurate sunt nimicite, iar cei care se lăudau cu bogăţiile lor sunt arătaţi de Domnul ca nişte nenorociţi, lipsiţi de toate. Aceasta înseamnă că nimic din ce s-a dobândit prin sine însuşi şi cu mijloace omeneşti, nu poate să îmbogăţească, să acopere şi să lumineze sufletul înaintea lui Dumnezeu. Totodată Domnul, în harul Său, arată singurul remediu potrivit pentru această stare de plâns. Se găseşte în El. De aceea spune: „Te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţit prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să fii îmbrăcat cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi alifie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi.” Aurul trecut prin foc, încercat şi 240 în totul curat reprezintă dreptatea lui Dumnezeu, în Domnul Hristos, care înlătură dreptatea noastră. Hainele albe înfăţişează îndreptăţirea arătată în afară, sfinţenie în mersul zilnic — şi aceasta izvorăşte tot numai din Domnul Hristos. Doctoria pentru ochi înfăţişează pe Duhul Sfânt, singurul care dă adevărata înţelegere a lucrurilor lui Dumnezeu. Numai de la Domnul Hristos se dobândesc aceste lucruri; în El, cineva le poate avea şi se poate bucura de ele. Iată de ce El este aşa de scump pentru inima care-L preţuieşte. Atunci să cumpere aceste lucruri; dar cu ce preţ? Cu preţul lepădării tuturor bogăţiilor mincinoase cu care se lăuda.

În felul acesta, Biserica este chemată înapoi la simţământul ei de răspundere. Ca s-o facă să-l simtă şi să-i arate dragostea Sa, Domnul adaugă: „Eu mustru şi disciplinez pe toţi aceia pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă, deci, şi pocăieşte-te!” Cuvintele aspre pe care le-a adresat Bisericii sunt o dovadă că o iubeşte şi că ar vrea s-o smulgă din calea nenorocită, al cărei sfârşit ar fi să fie vărsată din gura Domnului. Pocăinţa îi stă la îndemână. Ce duioşie şi ce răbdare în inima Domnului Isus! Acest lucru îl vedem bine în cele ce urmează. Nepăsarea şi starea căldicică nu-I dau voie să stea înăuntru: El este afară. Ce va face El? Va pleca? Nu; El are încă răbdare. Poate că în această Biserică, ce urmează să fie vărsată din gura Lui este vreo inimă care nu vrea să răspundă la glasul Său. De aceea zice: „Iată, Eu stau la uşă şi bat.” Ce loc pentru Mântuitorul! Să stea la uşă, cerând să intre, nu la un păcătos necredincios, care nu-L cunoaşte, ci la uşa acestei adunări, care altădată era plină de râvnă pentru El, iar acum, mulţumită cu ea însăşi, L-a lăsat afară! Da, precum odinioară S-a smerit ca să slujească, tot astfel acum Se smereşte bătând la uşă, în nădejdea că măcar un suflet va auzi şi-L va primi. Cât de fericit este omul ale cărui urechi au fost atinse de glasul Domnului! „Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina cu el şi el cu Mine.” Se bucură astfel de starea de legătură cu Domnul Isus, de prietenia şi bucuria dragostei Sale.

Am văzut ceea ce ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, în chip profetic, cu privire la Biserică sau Adunare. Din această clipă, nu mai este vorba despre ea, în Apocalipsă, ca văzută pe pământ. Dar, la sfârşitul cărţii, Biserica, alcătuită din toţi adevăraţii credincioşi, din toţi cei care au biruit, începând din ziua Cincizecimii şi până la întoarcerea Domnului Hristos, este văzută în slava cerească, atunci când la nunta Mielului, Mireasa Lui va fi sărbătorită în cântecele de laudă şi de bucurie ale cerului (Apocalipsa 19.6-9).