Sfârşitul celui dintâi veac

Am terminat ceea ce Duhul lui Dumnezeu ne prezintă, în chip profetic, în Apocalipsă, cu privire la Biserica Domnului pe pământ. Istoria ei, în afară de ceea ce am văzut până acum, trebuie să fie luată din mărturii omeneşti, supuse greşelii.

Ar trebui mai multe volume ca să scriem tot ceea ce priveşte Biserica. Şi această istorisire va cuprinde destul de multe lucruri triste şi dureroase, pentru că Biserica s-a îndepărtat cu totul de gândurile Domnului Hristos; şi această cădere a început de altfel chiar din zilele apostolilor. Ea a ajuns câmpul în care neghina creşte din belşug; copacul cel mare, care adăposteşte în ramurile lui tot felul de păsări; plămădeala de făină amestecată cu aluat (Matei 13).

Dar, în mijlocul stricăciunii care a cuprins Biserica, Dumnezeu n-a încetat, în toate vremurile, să aibă martorii Săi credincioşi. Cei dintâi au fost martirii, adică martorii lui Dumnezeu cu preţul vieţii lor. Ei au pecetluit cu sângele lor credinţa în Domnul şi ţin mai ales de vremea înfăţişată prin Adunarea din Smirna. Exemplul credinţei şi statorniciei lor în chinuri ne umplu inima de curaj şi uimire. În acea vreme s-a dat o puternică mărturie despre adevăr. Pentru ei, Domnul Hristos era Acela care suferise pentru mântuirea lor; de aceea şi ei îşi dădeau viaţa pentru El. Poate că nu aveau o atât de mare cunoştinţă despre adevărurile Scripturii, cum avem noi; dar cunoşteau de ajuns dragostea Domnului Hristos, ca să nu se lase clătinaţi nici de promisiuni, nici de ameninţări, nici de chinuri.

S-a spus: „Cei dintâi creştini credeau şi sufereau; nu le era aminte să scrie.” Într-adevăr, n-avem decât puţine istorisiri din acele vremuri, ca să putem spune ce au suferit ei. Am vorbit de prigonirea care s-a petrecut sub Nero; dar despre ea scrie un istoric păgân. De altfel, se înţelege uşor de ce privirile poporului şi ura lumii se îndreptau asupra creştinilor. Micile adunări de ucenici ai Domnului Hristos, împrăştiate ici şi colo în împărăţia romană, se găseau „ca nişte oi în mijlocul lupilor.” Credinţa lor nu se asemăna cu a nici unui popor; închinarea lor nu era printre acelea pe care le îngăduia Roma; aşa că se simţeau în mai mare siguranţă trăind fără să facă zgomot în jurul lor. Dar credinţa este ceva viu şi lucrător, care nu poate să rămână necunoscută. Credinţa creştină ajunsese să izbească privirile din cauza puterii de viaţă care era în ea şi care o făcea astfel să se deosebească de religiile păgânismului. În curând, a ajuns chiar supărătoare, fiindcă nici un credincios nu voia să mai ia parte la slujbele religioase ale cultelor păgâneşti.

Domniile lui Vespasian şi Titus — acela care a cucerit şi a nimicit Ierusalimul — se pare că au fost vremuri de linişte pentru Biserică. Cu totul altfel s-a întâmplat sub urmaşul lor, Domiţian, un împărat fricos, bănuitor şi sălbatic. Biserica a avut de suferit atunci o persecuţie cumplită, care a ţinut un an. La urechile lui Domiţian ajunsese zvonul că din sămânţa lui David trebuie să se nască unul, căruia i se cuvine stăpânirea lumii. Asemuind pe creştini cu Iudeii, împăratul a pornit o persecuţie nebună împotriva creştinilor. N-a cruţat nici chiar pe Romanii din cele mai înalte familii, de îndată ce erau creştini, ci îi dădea la moarte sau îi trimitea în surghiun, după ce le răpea bunurile. S-a purtat cu mare asprime, chiar cu multe din rudele sale. Astfel, a dat la moarte pe vărul său Flavius Clement, iar pe soţia acestuia, Flavia Domitilla, care era chiar nepoata lui, a trimis-o în surgiun. Pentru ce? Pentru că îmbrăţişa Evanghelia. Totuşi, în ciuda tuturor chinurilor şi morţii, creştinismul se răspândise nu numai printre cei de jos, ci şi printre cei cu renume: ajunsese până la treptele tronului împărătesc.

În acest timp a fost prigonit şi Apostolul Ioan, singurul care rămăsese în viaţă dintre cei 12 apostoli; a fost surghiunit în insula sălbatică Patmos, unde Domnul a făcut să treacă, prin faţa duhului lui, viziunile de slavă şi de judecată, pe care le descrie în Apocalipsă.

Prigonirea lui Domiţian a fost dintre cele mai crude, dar n-a ţinut mult timp. Înainte de a muri asasinat, a îngăduit celor pe care-i surghiunise din cauza credinţei să se înapoieze la vetrele lor. Dar ceea ce a rămas o primejdie pentru creştinii din acel timp a fost faptul că erau consideraţi drept Iudei — şi Iudeii se dovediseră nesupuşi, oameni gata totdeauna să se răscoale. În legătură cu aceasta, iată un fapt păstrat de istorie. Domiţian, al cărui duh bănuitor era mereu de veghe, auzise spunându-se că în Iudeea trăiau încă urmaşi de-ai lui David şi rude ale Domnului Hristos. Domiţian i-a întrebat atunci despre averile şi bunurile lor. Ei au răspuns că n-au decât câteva pogoane de pământ, pe care le cultivă şi că din venitul lor plătesc dările şi se întreţin. Atunci împăratul a poruncit să se cerceteze mâinile lor, care, într-adevăr, erau aspre şi cu bătături, ca ale unor oameni care lucrează pământul. Întrebaţi cu privire la împărăţia lui Hristos, când şi unde se va arăta, ei au răspuns că o astfel de împărăţie nu e din lumea aceasta, ci este cerească şi spirituală şi nu va fi statornicită decât la sfârşitul lumii. Liniştindu-se deplin de răspunsurile lor, văzând că erau oameni săraci şi paşnici, Domiţian le-a dat drumul şi pentru un timp a încetat să mai persecute pe creştini. La sfârşitul domniei lui însă, a fost o persecuţie mai aprigă decât cea dintâi.

Lui Domiţian i-a urmat Nerva. Timp de doi ani, cât a domnit el, creştinii au avut pace. El a chemat înapoi pe cei surghiuniţi, le-a înapoiat averile şi a poruncit ca sclavii, care pârâseră pe stăpânii lor creştini, să fie omorâţi. Creştinismul însă tot nu era o religie recunoscută de stat. Creştinii se puteau bucura de un timp de linişte, dar legile nu-i apărau; pentru ei nu era nici o scăpare dacă un guvernator găsea cu cale să-i urmărească sau dacă, dintr-o cauză sau alta, mulţimea se ridica împotriva lor. După scurta domnie a lui Nerva, a urmat, începând cu anul 98, domnia lui Traian, care a ţinut 19 ani şi despre care vom mai vorbi. La începutul acestei domnii a murit Apostolul Ioan.

Scrieri creştine din timpul acesta sunt foarte puţine. Pot aminti două mai însemnate. Una este scrisoarea trimisă de Clement Corintenilor. Mulţi cred că acest Clement este cel despre care vorbeşte Pavel, ca fiind unul din „tovarăşii săi de lucru, ale căror nume sunt scrise în cartea vieţii” (Filipeni 4.3).

Ceea ce l-a îndemnat să scrie Corintenilor au fost neînţelegerile din sânul adunării lor. El aminteşte starea de lucruri de mai înainte, când le scrisese Pavel cele două epistole şi vede cu durere că erau într-o stare mai rea ca atunci. Îi îndeamnă şi-i roagă să se pocăiască şi să ajungă din nou la pace şi înţelegere.

Într-o parte a scrisorii sale, înfăţişează celor credincioşi temelia credinţei lor, prin aceste cuvinte: „Să privim neîncetat, preaiubiţilor, la sângele lui Hristos. Să ţinem seama cât de scump este pentru Dumnezeu acest sânge, care a fost vărsat pentru mântuirea noastră şi care aduce harul pocăinţei lumii întregi. Nu suntem socotiţi îndreptăţiţi prin noi înşine, prin înţelepciunea, priceperea, evlavia noastră sau prin faptele făcute în sfinţenia inimii, ci prin credinţă. De la început, Dumnezeu Cel Atotputernic numai prin ea a îndreptăţit pe oameni.”

E însemnat să ştim că aceste cuvinte, ca şi alte scrieri din timpul acela erau citite nu numai în Corint, ci în toate adunările celor dintâi creştini. Trebuie însă să adăugăm că, pe lângă cuvinte sănătoase, se găsesc, în scrierile din timpul acela, atât de apropiat de al apostolilor, multe rătăciri, care arată cât de mult se depărtaseră unii de învăţăturile curate ale apostolilor. O vădită linie de despărţire deosebeşte scrierile insuflate de Duhul lui Dumnezeu, de cele ale părinţilor apostolici, cum se numesc aceşti scriitori, care au fost ucenicii nemijlociţi ai apostolilor.

A doua scriere este „Scrisoarea către Diognet.” E scrisă de cineva al cărui nume nu-l cunoaştem şi e trimisă lui Diognet, o persoană care dorise să cunoască învăţătura şi purtarea creştinilor, şi probabil că e de pe la sfârşitul secolului întâi.

În privinţa acestui „nou fel de oameni”, Diognet pusese întrebări ca acestea: „În ce zeu îşi pun ei încrederea? Ce fel de cult au? Cum se face că privesc lumea ca mai prejos de ei, că dispreţuiesc moartea, că nu ţin nici o socoteală de zeii recunoscuţi prin legi, ca de exemplu ai Grecilor — şi nu se ţin nici de credinţa deşartă a Iudeilor? Ce însemnează dragostea pe care şi-o arată unul altuia? Cum se face că acest nou fel de oameni şi acest nou fel de viaţă s-au arătat în lume acum, şi nu mai înainte?”

Scriitorul răspunde: „Creştinii nu sunt despărţiţi de ceilalţi oameni în ce priveşte locuinţa lor pământească, limba sau obiceiurile lor. Nicăieri nu locuiesc în cetăţi care să fie numai ale lor. Ei n-au un alt fel de a vorbi decât cei care-i înconjoară, nici nu au o viaţă deosebită de a celorlalţi. Locuiesc în cetăţile Grecilor şi ale Barbarilor; dar, cu toate că sunt la fel cu cei din jurul lor în ce priveşte îmbrăcămintea, hrana şi alte lucruri ale vieţii dinafară, au totuşi, în purtarea lor, ceva care pare ciudat pentru toţi. Locuiesc în ţinutul lor de naştere, dar ca străini. Îşi împlinesc toate îndatoririle de cetăţeni, şi totuşi suferă tot felul de nedreptăţi, ca şi cum ar fi străini. Sunt în carne, dar nu trăiesc potrivit cărnii. Stau pe pământ, dar cetăţenia lor este în cer. Ascultă de legi, dar stau deasupra legilor prin viaţa lor. Iubesc pe toţi oamenii, dar sunt persecutaţi. Sunt necunoscuţi, şi totuşi condamnaţi; daţi la moarte, şi cu toate acestea păstraţi vii. Sunt săraci, şi totuşi îmbogăţesc pe mulţi; defăimaţi, şi totuşi nevinovaţi. Li se aruncă tot felul de insulte, iar ei binecuvintează.”

Cu privire la credinţa lor, iată ce spune scriitorul nostru: „Credinţa lor nu e o născocire pământească; n-au ajuns la această cunoştinţă prin mijlocul unor taine omeneşti. Dumnezeul Cel Atotputernic, care a făcut toate lucrurile, Dumnezeul nevăzut, El Însuşi a descoperit, din cer, oamenilor, adevărul Cuvântului sfânt şi nepătruns şi l-a înfipt temeinic în inimile lor. Şi aceasta n-a fost, cum îşi tot închipuie oamenii, trimiţând o fiinţă de sub poruncile Sale, un prinţ sau un înger, ci pe Cel care este Creatorul tuturor lucrurilor. Cineva a spus că, în cazul acesta ar fi lovit pe oameni cu spaimă şi i-ar fi stăpânit prin judecată. Dar nu; Domnul Isus a venit în blândeţe şi smerenie.

Dumnezeu L-a trimis ca să mântuiască; ca să înduplece pe oameni, nu să-i înfricoşeze. L-a trimis ca să le arate iubire, nu ca să-i judece. A dat pe însuşi Fiul Său, ca preţ de răscumpărare pentru noi: pe Cel Sfânt pentru păcătoşi; pe Cel nevinovat pentru cei vinovaţi, pe Cel drept pentru cei nedrepţi. O, ce schimbare plăcută şi de mare preţ! Ce lucrare, care întrece orice gând! Ce binefacere mai presus de orice aşteptare! Nedreptatea celor mulţi este înlăturată de o singură persoană fără pată şi dreptatea unuia singur pune într-o stare după voia lui Dumnezeu pe mulţi nedrepţi.”

Minunat lucru este să citeşti astfel de cuvinte, care sunt o răsfrângere a ceea ce găsim în scrierile sfinte ale apostolilor!