Scrisori între Plinius şi Traian (103-107)

La sfârşitul celui dintâi secol şi în timpul primei părţi al celui de al doilea, refuzul hotărât al creştinilor de a lua parte la ceremonia vreunui cult, fie în cinstea zeilor, fie a da slavă împăratului, începea a atrage asupra lor atenţia cârmuirii romane, Exista o lege împotriva tuturor religiilor neîncuviinţate de stat şi această lege dintr-o clipă într-alta putea fi pusă în aplicare. Era o sabie neîncetat spânzurând deasupra capului creştinilor. Îi mai urmărea pericolul de a fi târâţi înaintea cârmuitorilor, din cauza tulburărilor şi răscoalelor, stârnite contra lor de către preoţii idolilor, prin mijlocirea celor care făceau icoane şi care se temeau, ca şi Demetrius, că meseria lor se va duce de râpă, şi în cele din urmă de toţi care trăiau din spectacole şi din jocuri publice, la care vedeau că ucenicii Domnului Hristos nu asistau. Ei îşi aduceau aminte că nu sunt din lume, ca şi Stăpânul lor. Mai mult, în acel timp se răspândeau acuzaţii ciudate împotriva acelora despre care lumea nu ştia decât că trăiesc deosebit de ea. Fiindu-le teamă de persecuţie, pe care o aşteptau să se dezlănţuie, erau siliţi să se adune în ascuns; şi se găseau oameni care-i învinovăţeau că în aceste adunări se petreceau lucruri care n-ar fi fost îngăduite la lumină.

Încă de la început, sub domnia lui Traian s-a dat un edict (o lege), declarând ilegale toate corporaţiile şi asociaţiile. Se vede uşor cât de mult această lege punea în primejdie micile comunităţi de creştini, uniţi între ei ca fraţi în Hristos, prin legătura cea mai puternică. Dumnezeu a îngăduit ca o mărturie lămurită şi fără a fi pusă la îndoială să ne fie păstrată, din care se vede care era situaţia creştinilor faţă de cei care îi înconjurau şi faţă de stăpânirea romană. Sunt scrisorile schimbate între împăratul Traian şi vestitul scriitor Plinius cel tânăr, prietenul împăratului. În ele se vorbeşte despre persecuţiile ce s-au dezlănţuit în timpul acela.

Plinius fusese trimis ca guvernator al provinciilor Pont şi Bitinia, din Asia Mică. În faţa lui fuseseră aduşi oameni care erau acuzaţi că sunt creştini. Cazul era nou pentru el şi nu ştia cum să lucreze cu privire la acest fel de învinuire şi în nedumerirea sa arăta împăratului cum a procedat până atunci împotriva acestor acuzaţi. Printre altele, iată ce scria el:

„Înainte de a veni în această provincie, n-am avut ocazia să asist la un interogatoriu al creştinilor. Nu ştiu deci cum să procedez şi să hotărăsc, în ce priveşte pedeapsa ce trebuie să li se aplice. Trebuie pedepsiţi ca şi cum numai a fi creştini constituie în sine însăşi o crimă, sau numai dacă e însoţită şi de alte învinuiri? Trebuie să se facă vreo deosebire ţinându-se seama de tinereţea sau de vârsta celor acuzaţi? Aşteptând răspunsul, iată cum am procedat eu faţă de cei care erau aduşi înaintea mea ca creştini. I-am întrebat dacă sunt creştini. Dacă mărturiseau că sunt, repetam întrebarea a doua şi a treia oară, ameninţându-i cu moartea când vedeam că stăruie în credinţa lor. Dacă rămâneau neînduplecaţi, porunceam să fie aduşi, unii pentru a fi executaţi, iar alţii, ca cetăţeni romani, pentru a fi trimişi la Roma, ca să fie judecaţi.” Plinius îndreptăţeşte sentinţa sa în felul următor: „Nu stau la îndoială că, oricare le-ar fi credinţa, încăpăţânarea lor trebuie să fie pedepsită.”

Scriitorul continuă. „Mi s-a dat acum de curând o acuzaţie anonimă, cu numele unui oarecare număr de persoane. Întrebându-i (fiind cercetaţi), unii dintre ei au tăgăduit că sunt sau că ar fi fost creştini, au invocat zeii, aşa cum le-am poruncit eu, au pus pe altar tămâie şi vin în faţa icoanelor zeilor şi au înjurat numele lui Hristos, toate aceste lucruri, mi s-a spus, la care n-ai fi putut sili pe un creştin adevărat. Iată pe scurt rătăcirea lor. Am găsit deci nimerit să le dau drumul. Alţii au mărturisit la început că erau creştini, dar la urmă au tăgăduit. În ce priveşte religia dinainte — fie că este greşeală sau o călcare de lege — iată ce au declarat: ei au obiceiul de a se aduna într-o anumită zi, înainte de răsăritul soarelui, şi de a cânta împreună o cântare de laudă lui Hristos, ca unui Dumnezeu. Apoi se hotărăsc prin jurământ să se oprească de la rău, să nu înşele, să nu fure, să nu desfrâneze şi să nu-şi calce cuvântul dat. După aceea, au obiceiul să se despartă pentru a se aduna mai târziu, în aceeaşi zi, şi a lua parte împreună la o masă simplă, în linişte şi fără nici un scandal. Însă, acest din urmă obicei l-au lăsat, în urma edictului dat din porunca ta, prin care opreai orice adunări.”

Plinius era un filozof, un om bine crescut şi delicat, binevoitor şi mărinimos, şi cu toate acestea nu şovăia de a întrebuinţa mijloacele cele mai barbare pentru a descoperi ceea ce el socotea „o superstiţie absurdă”, adeverind astfel cuvântul apostolului, „fără îndurare”, când era vorba de copiii lui Dumnezeu, urâţi cum a fost şi Isus, necunoscuţi de lume ca şi El. Iată cum continuă:

„După această comunicare, mi s-a părut cu atât mai nimerit să întreb, punându-le la chin, pe două femei din acelea pe care ei le numesc diaconiţe. (Cititorii noştri ştiu că acest cuvânt înseamnă „slujitoare”, persoane însărcinate în adunare cu un serviciu special, ca Fivi (Romani 16.1). Dar, afară de o rea şi absurdă superstiţie, n-am putut scoate nimic de la ele… Numărul acuzaţiilor este aşa de mare încât chestiunea acesta merită o serioasă luare aminte. Multe persoane de ambele sexe, de orice vârstă şi din orice clasă socială sunt acuzate şi în curând va fi un număr şi mai mare, căci molipsirea acestei superstiţii a cuprins nu numai oraşele, ci şi cele mai mici ţinuturi şi locuri.”

Plinius spunea apoi că la sosirea sa, templele erau aproape părăsite, ceremoniile religioase nu mai aveau loc de multă vreme, că animalele pentru jertfă nu mai găseau decât rari cumpărători. Dar el lasă să se înţeleagă în acelaşi timp că silinţele sale pentru a opri progresul superstiţiei n-au fost zadarnice şi termină spunând: „Se poate crede că un mare număr vor putea fi aduşi înapoi, dacă se asigură iertarea celor care se căiesc.”

Împăratul a răspuns lui Plinius: „Tu ai procedat foarte bine, iubite Plinius, în felul cum ai lucrat faţă de creştinii de acest fel; nu se poate da nici o regulă generală. Nu trebuie să umblaţi pentru a găsi astfel de oameni. Dar dacă sunt acuzaţi şi dovediţi că sunt creştini, trebuie să fie pedepsiţi cu moartea, cu condiţia totuşi că dacă vreunul se leapădă de creştinism şi o dovedeşte, rugându-se zeilor, să fie achitat din cauza căinţei sale, oricare i-ar fi fost purtarea de mai înainte. În nici un caz nu trebuiesc primite denunţurile anonime; ele sunt un mijloc periculos, care nu se potriveşte nicidecum cu orânduirile din vremea noastră.”

Acesta a fost răspunsul puternicului împărat către prietenul său, filozoful, într-o vreme care se lăuda cu strălucirea şi civilizaţia sa. Dar propovăduirea crucii a fost totdeauna o nebunie pentru înţelepţii veacului acestuia. Cât de uşor ar fi fost pentru aceşti creştini dispreţuiţi să-şi salveze viaţa, aruncând în foc boabe de tămâie şi închinându-se în faţa unei statui a împăratului! Dar cei ce urmau această „superstiţie” absurdă şi neînţeleasă pentru spiritul roman cult ştiau bine ce înseamnă această ceremonie neînsemnată la înfăţişare. Ei nu primeau să-şi răscumpere viaţa, fiind necredincioşi lui Hristos. Ei păzeau Cuvântul Său şi, precum proconsulul însuşi este silit să mărturisească, ei nu voiau să tăgăduiască numele Său.

Scrisorile amintite mai sus sunt importante din mai multe puncte de vedere; mai întâi, deşi nu-i vorba decât de o provincie din imperiu, vedem dintr-o mărturie de netăgăduit că creştinismul, credinţa în Hristos ca Dumnezeu, era destul de mult răspândit, încât era pe cale să dispară păgânismul în această provincie. Se înţelege că Satan face orice sforţare pentru a păzi întăriturile sale împotriva puterii adevărului. Se vede totodată cât de mare era această putere în inimile şi în viaţa celor ce credeau. Într-adevăr, singura crimă de care puteau să acuze pe creştini era refuzul de a se închina în faţa icoanelor împăratului, de a se ruga zeilor şi de a blestema pe Hristos, Cel pe care-L priveau drept Dumnezeul lor Mântuitor; dar viaţa lor era fără pată. Mărturia aceasta a unui păgân în favoarea creştinilor din această vreme este destul de puternică.

Să observăm ce spune Plinius şi despre adunările lor, după raportul ce i s-a făcut şi care este adeverit chiar sub tortură. Se adunau pentru a cânta laudă lui Hristos şi a mânca împreună. Fără îndoială că e vorba de Cina Domnului şi de agapa sau masa de dragoste, care le însoţeau adesea, cum se vede la 1 Corinteni 11.23-32. În această vreme, trăsătura de seamă a adunărilor creştine era simplitatea. La temelia lor era aducerea aminte de moartea Domnului Hristos şi „vestirea” acestei morţi.

O împrejurare destul de însemnată şi care arată într-un chip mişcător purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de ai Săi este locul unde se petreceau aceste scene între învăţatul şi bogatul guvernator Plinius, şi săracii şi modeştii creştini. Acestea aveau loc în Bitinia şi în Pont. Iar dacă citim începutul primei epistole a lui Petru, vom vedea că ea este adresată „către cei împrăştiaţi prin Pont, Galatia, Capadocia, Asia şi Bitinia.” Fusese trimisă deci către părinţii acestor credincioşi din vremea lui Traian. Poate că unii mai trăiau încă, şi nu e de necrezut că apostolul Petru a lucrat printre ei. Câte îndemnuri şi încurajări din această epistolă erau venite la timp, celor ce aveau să meargă în faţa lui Plinius în aceste vremuri grele! Desigur că-şi aduceau aminte de aceste cuvinte, destul de puternice pentru a-i întări: „Chiar dacă aveţi de suferit pentru dreptate, ferice de voi! N-aveţi nici o teamă de ei şi nu vă tulburaţi, ci sfinţiţi în inimile voastre pe Hristos ca Domn. Fiţi totdeauna gata să răspundeţi oricui vă cere socoteală de nădejdea care este în voi; dar cu blândeţe şi cu teamă” (1 Petru 3.14,15).

Ce mângâiere pentru ei, de a-şi aminti „că ochii Domnului sunt peste cei drepţi şi urechile Lui iau aminte la rugăciunile lor” (1 Petru 3.12)! Ca împlinire a acestor cuvinte: „Preaiubiţilor, nu vă miraţi de prigonirea ca de foc din mijlocul vostru care a venit peste voi ca să vă încerce, ca şi cum vi s-ar întâmpla ceva neobişnuit; dimpotrivă, bucuraţi-vă întrucât aveţi parte de suferinţele lui Hristos, ca să vă bucuraţi nespus de mult şi la descoperirea slavei Lui” (1 Petru 4.12-13). Acolo era taina tăriei, statorniciei şi răbdării lor în mijlocul suferinţelor. Nădejdea slavei şi a unei fericiri nespus de mare le umplea inima de bucurie. Apostolul mai spune: „În ea (mântuire) voi vă bucuraţi mult, cu toate că acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi pentru puţin timp prin felurite încercări.” Apoi, din nou le îndreaptă privirile spre clipa fericită când Se va descoperi Isus şi zice: „Pe care voi Îl iubiţi fără să-L fi văzut” (1 Petru 1.6-8). Da, aceasta era dragostea pentru Cel care Şi-a dat viaţa Sa pentru ei, ca la rândul lor să-I fie „credincioşi până la moarte.” Ce putere aveau împotriva unor astfel de oameni, care aveau în vedere „o moştenire care nu putrezeşte”, care erau „păziţi prin puterea lui Dumnezeu” pentru un viitor aşa de fericit, ce putere aveau împotriva lor ameninţările şi pedepsele unui Traian sau unui Plinius? Şi în acelaşi timp, ei erau supuşi autorităţii împărăteşti potrivit îndemnului apostolului: „Fiţi supuşi oricărei stăpâniri omeneşti pentru Domnul: fie împăratului, ca înalt stăpânitor.” Prin viaţa şi prin vorbirea lor „vesteau puterile minunate ale Celui ce i-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2.9-13).

Adevărul, prin gura acestor martori smeriţi, era dus în faţa cârmuitorilor şi împăraţilor acestei lumi, care, dacă i se împotriveau, rămâneau fără dezvinovăţire. Aşa a fost în tot timpul persecuţiilor, potrivit cuvântului spus de Domnul: „Din cauza Mea veţi fi duşi înaintea stăpânitorilor şi înaintea împăraţilor, ca mărturie înaintea lor şi înaintea neamurilor” (Matei 10.18).