Martiriul lui Ignaţiu, Iustin şi Policarp

Ignaţiu Teoforiu

Nici un fapt din istoria Bisericii din primele timpuri n-a fost păstrat cu mai multă grijă ca istorisirea morţii ca martir a lui Ignaţiu. Nici o istorisire din această vreme nu-i mai vestită ca drumul lui din Antiohia la Roma, ca prizonier în lanţuri.

Ignaţiu era unul din ucenicii de aproape al apostolului Ioan şi episcop sau supraveghetor al adunării din Antiohia, pe la anul 70. În acest mare oraş, capitala Siriei şi una din cele mai însemnate cetăţi din imperiul roman, după lucrarea binecuvântată a lui Pavel şi Barnaba, ucenicii Domnului au fost pentru prima dată numiţi creştini (Fapte 11.26).

Pe la anul 107, împăratul Traian, plecând în Orient pentru a se lupta cu Părţii, trecea prin acest oraş. Oare fiindcă era mândru de biruinţele sale, nu putea să îngăduie gândul că ar exista în imperiul său oameni care să respingă închinarea la idoli, care, după credinţa lui, îl făcuseră biruitor? Sau mai degrabă voia să-i îmbuneze, prigonind pe creştini? Nu se ştie, dar el a ameninţat că va pedepsi cu moartea pe oricine, în Antiohia, va refuza de a aduce sacrificii zeilor.

Dorind să înlăture furia ce ameninţa turma sa, atrăgându-şi-o însă asupra capului lui, Ignaţiu a cerut să fie dus înaintea împăratului, pentru a-i arăta adevărata trăsătură şi situaţie a creştinilor şi, dacă va trebui, să fie el dat la moarte în locul lor. Astfel Traian a fost pus faţă în faţă cu această „absurdă superstiţie”, despre care până atunci doar auzise vorbindu-se.

Iată cum ne istorisesc scriitorii vechi starea de vorbă dintre împărat şi venerabilul episcop. Îndreptându-se spre el, Traian îi zise:

– Tu eşti acela care, asemenea unui demon periculos, stăruie a nu ţine socoteală de poruncile mele şi duci pe oameni la pierzare?!

– Nimeni, răspunsese Ignaţiu, nu numeşte Teofor pe un demon periculos.

– Şi cine este Teofor?

– Cel ce poartă pe Hristos în inima sa.

– Nu crezi tu că locuiesc în noi zeii, care se luptă pentru noi împotriva vrăjmaşilor noştri?

– Tu te înşeli, numind zei pe demonii neamurilor; pentru că nu este decât un singur Dumnezeu, care a făcut cerul, pământul şi marea şi tot ce este în ele; şi doar un Isus Hristos, singurul Său Fiu, de a cărui împărăţie am şi eu parte.

– Vrei să spui despre împărăţia Celui ce a fost răstiginit sub Pilat?

– Da, despre Cel ce a răstignit păcatul meu cu făptuitorul său şi care a pus păcatul întreg şi răutatea lui Satan sub picioarele celor care-L poartă în inimile lor.

– Tu porţi în tine pe Cel care a fost răstignit?

– Da, pentru că este scris: „Eu voi locui în ei şi voi umbla în mijlocul lor” (Matei 19.20; Ioan 17.9).

Împăratul a tăiat scurt această stare de vorbă, dând următoarea sentinţă: „Pentru că Ignaţiu mărturiseşte că poartă în el pe Cel care a fost răstignit, poruncim ca să fie dus, legat de către soldaţi, la marea Romă, ca să fie sfâşiat de fiare, pentru a distra poporul.”

Această pedeapsă se dădea celor mai răi criminali, îndeosebi celor despre care erau convinşi că se ocupă cu magia, lucru de care adesea erau acuzaţi creştinii. Ignaţiu ascultă cu bucurie această sentinţă crudă, fericit că e socotit vrednic de a suferi pentru Numele Domnului Hristos, şi ca jertfă pentru sfinţi; se bucura, deci, ca şi altădată preafericitul apostol Pavel, că e legat şi dus la Roma.

Ignaţiu a fost deci dat în seama a zece soldaţi care, fără a ţine seama de vârsta sa înaintată, se pare că s-au purtat cu el cu mare asprime. El scrise creştinilor din Roma, trimiţându-le scrisoarea prin nişte călători care mergeau pe o cale mai scurtă decât cea pe care era dus el: „Din Siria şi până la Roma eu sunt lăsat în seama fiarelor sălbatice, pe mare şi pe uscat; zi şi noapte sunt legat de zece leoparzi, o bandă de soldaţi care, chiar când le fac bine, se arată faţă de mine cu atât mai sălbatici.”

El a fost dus pe mare la Smirna, unde i s-a îngăduit să vadă pe Policarp, episcop al acestei cetăţi, care fusese şi el ucenic al apostolului Ioan. Mulţi alţi creştini au venit să-l salute şi să ceară binecuvântarea sa. A trimis la diferite adunări, îndeosebi la Efes şi Roma, scrisori care au fost păstrate. În aceste scrisori de rămas bun, el stăruie mult asupra marelui adevăr că Domnul Hristos a venit în trup. Căuta să păzească pe creştini de învăţătura cea rea, care se strecurase printre ei şi care învăţa că Domnul Hristos n-ar fi avut un trup adevărat şi astfel tot ce a făcut în timpul vieţii Sale aici pe pământ, ca şi suferinţele şi moartea Sa, n-au fost decât o închipuire. Ignaţiu combate şi pe învăţătorii iudaizanţi, adică pe aceia care se manifestau astfel chiar din timpul lui Pavel, voind să amestece Legea cu Evanghelia. Trebuie să adăugăm, din nenorocire, că la aceste lucruri foarte bune, Ignaţiu amestecă altele greşite mai ales în ce priveşte autoritatea episcopilor în adunări. Învăţăturile lui, în această privinţă, arată începutul statornicirii clerului, înlocuind în Adunare lucrarea Duhului Sfânt.

Însă Ignaţiu era un sfânt, preaiubit de Dumnezeu, un servitor credincios şi un martor al Domnului Hristos, pentru care îşi dădea viaţa. În scrisoarea sa către creştinii din Roma, el îi roagă să nu facă nimic pentru a împiedica darea sa la fiare: „Nu puteţi să-mi daţi nimic mai preţios decât aceasta: ca eu să fiu dat lui Dumnezeu ca jertfă, în timp ce altarul este gata… Rugaţi-vă numai ca să-mi fie dată puterea, ca nu numai să fiu numit creştin, ci şi să fiu găsit cu adevărat în stare.” El mai spune după aceea: „Lăsaţi-mă ca pradă leilor şi urşilor; acesta îmi va fi un foarte scurt drum către cer.”

Totuşi păzitorii lui Ignaţiu se grăbeau la drum, temându-se ca nu cumva să nu ajungă înainte de sfârşitul jocurilor, când martirul trebuia dat fiarelor sălbatice. Totodată au luat parte, fără îndoială cu nerăbdare, la scena mişcătoare care a avut loc înainte de a intra în cetatea imperială. În apropiere de Roma, ei au întâlnit o mulţime de oameni care ieşeau din oraş. Erau creştinii întristaţi care veneau înaintea lui Ignaţiu. Cu toată scrisoarea sa, ei l-au rugat să le îngăduie de a face orice sforţare pentru a-l scăpa; dar el nu s-a învoit. Soldaţii au îngăduit lui Ignaţiu câteva clipe pentru a se ruga împreună cu fraţii săi şi a le spune câteva cuvinte. El a îngenuncheat împreună cu ei şi a cerut Domnului Hristos să pună sfârşit persecuţiilor; el nădăjduia că-i fusese dat să moară pentru turma sa, şi prin aceasta vor fi scăpate bietele oi, pe care le iubea aşa de mult. Era ultima zi a jocurilor şi a fost dus imediat în amfiteatru.

Se vede şi acum la Roma, arcul de triumf bine păstrat, care a fost ridicat în onoarea lui Titus, învingătorul Iudeilor. Nu departe se află ruinele unui mare circ, numit Coliseul. Aproape de ţinutul unde să găseau vestitele grădini ale lui Nero, într-o adâncitură de pământ aşezată între două dealuri pe care era clădită Roma, acest împărat făcuse un lac artificial. Titus îl secase şi a pus să se construiască pe acest loc un circ foarte mare, destinat să cuprindă 80.000 spectatori. Acesta era Coliseul. Se zice că pentru a ridica această clădire uriaşă, au fost întrebuinţaţi Iudeii care fuseseră luaţi în captivitate. Mărimea sa era de aşa fel că, dacă s-ar fi umplut odată cu apă arena centrală, ar fi putut da poporului roman priveliştea unei lupte navale. Dar de obicei era păstrat pentru luptele de gladiatori între ei sau împotriva fiarelor sălbatice. În zilele de sărbătoare, aveau loc în această arenă lupte sângeroase şi măceluri. Romanii le priveau şi le aplaudau de pe băncile în formă de trepte, pe care şedeau, apăraţi prin reţele cu sârmă de aur, atârnate de stâlpii de fildeş, de furia fiarelor sălbatice, care ajungeau şi mai îngrozitoare din cauza foamei.

Aici şi venerabilul episcop din Antiohia, istovit de vârstă şi de oboseala lungului său drum, a fost dat fiarelor sălbatice sub ochii miilor de spectatori. Într-o clipă a fost făcut bucăţi şi mâncat de ele. Bătrânul călător obosit a intrat astfel în odihna fericită a lui Dumnezeu, la Acela pentru care şi-a dat bucuros viaţa.

Prietenii lui Ignaţiu n-au putut să mai adune din rămăşiţele sale decât câteva oase. El a fost primul creştin care a suferit această moarte crudă, în amfiteatrul din Coliseu. Dar după el au urmat alţii, care au avut parte de aceeaşi soartă sub domnia lui Traian.

Iustin Martirul

Persecuţia împotriva creştinilor, ce s-a dezlănţuit sub domnia împăratului Traian, s-a mai domolit sub cea a celor doi urmaşi ai săi, Adrian şi Antoniu Piul, fără ca totuşi că înceteze în întregime. Dar a izbucnit cu şi mai mare furie sub Marcu Aureliu, care a urmat după Antoniu. S-a întâmplat aşa ceva din cauză că acest împărat era rău şi crud? Nu. Din contră, el era un filozof, din fire milos, binevoitor, nobil şi cucernic şi, potrivit creşterii ce a primit din partea mamei sale, purtarea îi era curată. Scrierile sale cuprind învăţături de morală foarte sănătoasă. Şi cu toate acestea s-a arătat vrăjmaş creştinilor.

Nu trebuie să ne mirăm de aceasta. Înţelepciunea lumii, pe care oamenii o scot din mintea lor, simţămintele şi chibzuielile lor, este cu totul împotriva înţelepciunii lui Dumnezeu. Domnul Hristos este „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu” şi în El răstignit se arată această putere şi această înţelepciune, pentru a mântui pe cei care cred. Dar lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu care, în dragostea Sa a dat pe Fiul Său. Crucea este o nebunie pentru înţelepţii acestei lumi, care cred că pot să placă lui Dumnezeu şi să fie mântuiţi fără ea. Astfel apostolul Pavel zice că „fruntaşii veacului acestuia n-au cunoscut înţelepciunea lui Dumnezeu, pentru că dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi răstignit pe Domnul Slavei” (1 Corinteni 1.20-24; 2.7-8). Aşa că dacă fruntaşii şi stăpânitorii acestei lumi au lepădat pe Domnul, nu trebuie să ne mirăm că persecutau pe ucenicii Lui. Trebuie adăugat totodată că, în timp ce recunoşteau zădărnicia idolilor, filozofii îngăduiau să li se facă ceremonii şi chiar luau parte la ele ca fiind un lucru bun pentru popor, în timp ce creştinii se despărţeau în totul de aceste rele.

Împăratul, e adevărat, n-a luat parte direct la persecuţii. Dar avea cunoştinţă de ele şi ar fi putut să le oprească. Apologii sau apărări ale creştinismului fuseseră prezentate împăraţilor de mai înainte şi lui însuşi, şi dreptatea ar fi cerut ca el să cerceteze ceea ce se spusese în favoarea creştinilor. Dar la temelia tuturor persecuţiilor şi a împotrivirii ce se făcea ucenicilor Domnului Hristos se găseşte vrăjmăşia inimii fireşti împotriva lui Dumnezeu. Domnul Isus spune: „Dacă vă urăşte lumea, ştiţi că pe Mine M-a urât înaintea voastră… Dar acum le-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15.18,24,20).

Şi într-adevăr, lumea îi ura. Ajunseseră să privească pe creştini ca pe nişte vrăjmaşi ai statului. Nu numai că-i acuzau de crime înfiorătoare, pe care le-ar fi făcut în taină în adunările lor particulare, dar li se atribuiau toate nenorocirile care, în timpul acela îndeosebi, au venit să lovească Roma şi imperiul roman. Se spune că zeii, mâniaţi din cauza acestor nelegiuiţi, a acestor atei care dispreţuiau ceremoniile lor, îşi dezlănţuiau mânia prin aceste plăgi. Ura poporului faţă de ei mergea deci crescând. Se răsculau împotriva lor şi sileau pe cârmuitorii provinciilor să-i pedepsească şi să dea ordine de urmărire, cu privire la cei care erau denunţaţi ca creştini şi aduşi la tribunalul lor.

Printre cei ce au suferit moarte de martir la Roma sub Marcu Aureliu a fost şi Iustin numit Martirul. Istoria lui Iustin este cu atât mai interesantă, cu cât el a fost unul dintre acei filozofi foarte împotrivitori Evangheliei. Dar harul lui Dumnezeu este puternic, El a adus la Domnul Hristos pe fariseul Saul din Tars, şi tot El a schimbat pe filozoful Iustin. El a făcut pe unul să se dezbrace de propria sa dreptate şi a arătat altuia neputinţa înţelepciunii omeneşti.

Iustin era născut din părinţi păgâni la Neapole, un oraş al Samariei, construit în locul vechiului Sihem. El însuşi povesteşte cum, în tinereţea sa, dorind mult să cunoască adevărul, a trecut prin toate şcolile de filozofie, studiind cu grijă sistemele înţelepţilor acestei lumi, fără a găsi nimic care să-i umple sufletul şi să răspundă nevoilor sale. Dar Dumnezeu, pe care nu-L cunoştea încă, îl urmărea ca păstorul care caută oaia pierdută, şi i-a descoperit adevărul, pe care în zadar îl ceruse de la oameni. Unul singur este .Adevărul”, cum tot El este „Viaţa” şi „Calea” pentru a veni la Dumnezeu, şi acesta este Domnul Isus. Iustin avea să-L găsească.

Într-o zi când, obosit de zădărnicia căutărilor sale, se plimba pe malul mării, a întâlnit pe un bătrân cu înfăţişarea plină de respect, care a intrat în vorbă cu el. Iustin îşi deschise inima acestui necunoscut, care-i câştigase încrederea. Îi spuse dorinţa sa înfocată de a afla pe Dumnezeu şi tot ceea ce a făcut, în zadar însă, pentru a-L găsi. Bătrânul îi răspunse că într-adevăr toate învăţăturile filozofilor nu puteau să-l ducă la cunoaşterea lui Dumnezeu şi la aflarea păcii după care suspina, căci apostolul Pavel zice: „Căci întrucât lumea cu înţelepciunea ei n-a cunoscut pe Dumnezeu…” (1 Corinteni 1.21). Apoi bătrânul vorbi lui Iustin despre descoperirea pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor în scrierile prorocilor şi în evanghelii, şi-l îndemnă să le citească şi să cerceteze învăţăturile creştinismului. „Roagă-te”, mai adăugă bătrânul, „ca să-ţi fie deschise porţile luminii, întrucât Scripturile nu pot fi înţelese decât cu ajutorul lui Dumnezeu şi al Fiului Său Isus Hristos.”

Bătrânul s-a îndepărtat, iar Iustin nu l-a mai văzut. Însă i-a ascultat sfatul. El citea şi cerceta Scripturile; s-a rugat şi Dumnezeu a răspuns la rugăciunile sale. A găsit lumină şi pace în Domnul Isus Hristos şi, odată întors la Dumnezeu, a ajuns un înfocat apărat al creştinismului. Plin de râvnă pentru adevărul pe care-l găsise şi care-i umplea şi-i bucura inima, a plecat în călătorie, totdeauna îmbrăcat cu haina sa de filozof, în Egipt şi în Asia, vestind tuturor care voiau să-l asculte, Evanghelia care-i era aşa de scumpă. Din plinătatea inimii sale vorbea gura.

Iustin s-a statornicit în cele din urmă la Roma şi a continuat adevărata învăţătură. Căuta să intre în legătură cu filozofii, cu dorinţa de a le face cunoscut adevărul. Dar unul din aceştia, numit Crescens, mâniat de faptul că Iustin l-a adus la tăcere în starea de vorbă cu el, l-a pârât că e creştin. Iustin, împreună cu alţi şase inşi, printre care se găsea şi o femeie, a fost adus în faţa lui Rusticus, prefectul Romei. Acesta, văzând pe Iustin îmbrăcat în haina de filozof, l-a întrebat ce învăţătură are.

– Am căutat să dobândesc tot felul de cunoştinţe, a răspuns Iustin; am studiat în toate şcolile filozofice şi în cele din urmă m-am oprit la singura învăţătură adevărată, aceea a creştinilor, a acestor oameni dispreţuiţi de toţi, despre care se spune că sunt în orbire şi rătăcire.

– Cum, nenorocitule! Tu urmezi această învăţătură? strigă prefectul.

– Da, şi cu multă bucurie; căci ştiu că ea este adevărul.

Întrebat apoi despre locurile unde se adunau creştinii, el a răspuns că ei se adună unde pot, nu toţi în acelaşi loc, „pentru că Dumnezeul nevăzut este fără margini. El umple cerurile şi pământul şi este adorat şi slăvit pretutindeni de către cei credincioşi.”

Prefectul, ameninţându-l cu moartea dacă va stărui în superstiţia sa, martorul lui Hristos a răspuns: „Tu mă poţi face să sufăr toate chinurile, eu voi rămâne totuşi în stăpânirea harului, care dă siguranţa mântuirii şi care este partea tuturor celor ce sunt în Hristos.”

– Tu crezi că ai să mergi în cer?

– Nu numai că cred, dar ştiu şi am deplina siguranţă.   Astfel a fost răspunsul plin de încredere al filozofului, care, după ce a fost dus încoace şi în colo, atâta timp, de orice vânt de învăţătură omenească, şi-a găsit în cele din urmă pentru sufletul său o ancoră sigură şi tare şi o nădejde care nu înşală nicidecum (Efeseni 4.14; Romani 5.5).

Prefectul şi-a dat silinţa atunci de a convinge pe Iustin şi pe tovarăşii săi să aducă sacrificii idolilor.

– Nici un om, a cărui minte e sănătoasă, a răspuns Iustin, nu va părăsi o credinţă adevărată pentru rătăcire şi nelegiuire.

– Adu sacrificii, zise prefectul, sau vei fi chinuit fără milă.

– Nu doresc nimic altceva decât să sufăr pentru numele lui Isus, Mântuitorul meu. Mă voi duce astfel cu încredere în faţa tronului Său, unde lumea întreagă trebuie să se înfăţişeze într-o zi, înaintea Lui.

Astfel a fost răspunsul plin de curaj al martirului. Cei şase tovarăşi au întărit cuvintele sale, zicând:

– Faceţi ce veţi vrea; noi suntem creştini şi nu vom jertfi idolilor.

Prefectul, văzându-i neclintiti în faţa ameninţărilor sale, a rostit condamnarea: „Cei ce refuză de a aduce sacrificii zeilor şi de a asculta de ordinele împăratului, vor fi mai întâi bătuţi cu nuiele, apoi li se va tăia capul.” Martirii s-au bucurat şi au binecuvântat pe Dumnezeu că i-a socotit vrednici să sufere şi să moară pentru Numele Domnului Isus (Faptele Apostolilor 5; Filipeni 1.29). Au fost deci duşi în temniţă, şi acolo, după ce au fost bătuţi, li s-a tăiat capul.

Martiriul lui Policarp

„Îngerului bisericii din Smirna scrie-i: Nu te teme nicidecum de ce ai să suferi… Fii credincios până la moarte şi-ţi voi da cununa vieţii” (Apocalipsa 2.8.10). Aşa încuraja Domnul Isus, El, martorul credincios sau martir, care Îşi dăduse viaţa, pe cei care au fost chemaţi să-şi dea viaţa pentru El. Persecuţia s-a dezlănţuit cu cea mai mare furie în Asia Mică, în timpul lui Marcu Aureliu. O scrisoare adresată de „Biserica lui Dumnezeu din Smirna, către cea din Filomelia şi în toate părţile sfintei Bisericii universale” dă o istorisire amănunţită despre suferinţele pe care au avut să le îndure credincioşii martori ai Domnului Isus Hristos. Printre cei pe care-i aminteşte această scrisoare că au fost daţi la moarte se găseşte bătrânul episcop al Smirnei, Policarp.

Policarp, ca şi Ignaţiu, fusese ucenic al apostolului Ioan. Se spune că Ioan l-ar fi rânduit ca episcop al Smirnei. Se poate într-adevăr ca el să fi fost rânduit ca „bătrân” în această adunare, întrucât ştim că apostolii aveau dreptul să rânduiască bătrâni în biserici (Faptele Apostolilor 14.23; Tit 1.5).

Irineu, unul din ucenicii acestui episcop, şi care a fost episcop de Lyon pe la începutul secolului trei, vorbeşte astfel despre Policarp: „Aş putea şi acum să arăt locul unde preafericitul Policarp avea obiceiul să se aşeze şi să vorbească; aş putea descrie mersul său, înfăţişarea, felul lui de a trăi, convorbirile sale. Îmi sunt încă vii în minte seriozitatea purtării, măreţia feţei, curăţia vieţii şi îndemnurile lui, pe care le adresa turmei sale. Parcă-l aud şi acum istorisind cum a stat de vorbă cu Ioan şi cu mai mulţi alţii care văzuseră pe Domnul Isus, şi repetând cuvintele pe care le auzise din gura lor, istorisirile despre minunile Domnului, despre învăţătura Sa potrivit Scripturilor, aşa cum le primise de la cei care au fost martori la faţa locului. Râvna sa pentru curăţia credinţei era de aşa fel încât, dacă vreo greşeală se întindea foarte mult şi era apărată înainte în faţa sa, avea obiceiul să-şi astupe urechile şi să se retragă, strigând: „Dumnezeule milostiv, pentru ce vremuri m-ai păstrat Tu!”

Aşa era Policarp. În timpul persecuţiei, adică pe la anul 167, el era în vârstă cam de 95 de ani. Poporul, mâniat la vederea statorniciei şi tăriei martorilor Domnului aruncaţi în arenă ca pradă fiarelor sălbatice, a cerut în gura mare ca să-l ia şi să-l dea leilor, pe credinciosul păstor al micii turme de creştini: „Policarp! Aduceţi pe Policarp!” striga mulţimea.

Policarp, auzind strigătele mulţimii, voia la început să rămână liniştit în oraş şi să aştepte ce-i va porunci Dumnezeu. Dar, în urma rugămintelor stăruitoare ale fraţilor, se retrase într-un sat vecin. Acolo rămase câtva timp, cu un mic număr de prieteni, rugându-se zi şi noapte pentru toate adunările. Unul din sclavii lui, fiind chinuit, a făcut cunoscut locul unde s-a retras, şi au fost trimişi soldaţi pentru a pune mâna pe el. Aflând despre aceasta, bătrânul nu mai voi să caute alt loc de scăpare; aşteptă în linişte sosirea lor, spunând doar: „Facă-se voia Domnului!” După sosirea soldaţilor, el a poruncit să le dea să mănânce şi să bea şi a cerut să fie lăsat o oră liniştit pentru a se ruga. Cererea fiindu-i ascultată, s-a retras într-o cameră, sus, unde s-a rugat, zice scrisoarea pe care am amintit-o, „pentru toţi pe care-i cunoscuse, mici şi mari, vrednici şi nevrednici, şi pentru toată Biserica din lumea întreagă.” Inima îi era aşa de plină, că au trecut două ore înainte de a-şi termina rugăciunile lui fierbinţi. Cei ce aveau să-l conducă în oraş îi spuseseră să vină. Supunerea desăvârşită, blândeţea sa, vârsta-i înaintată şi înfăţişarea lui plină de respect au făcut o adâncă impresie asupra păzitorilor lui.

Ţinând seama de bătrâneţea lui, l-au urcat pe un catâr şi l-au dus în oraş, care era plin de lume. În timp ce treceau pe străzi, au întâlnit pe Irod, primarul oraşului, care era în trăsură împreună cu tatăl său. Amândoi, cu o aparenţă de respect, au invitat pe episcopul prizonier să se urce între ei, şi au încercat prin cuvinte frumoase şi făgăduieli să-l clatine din statornicia sa. „Ce rău găseşti” ziceau ei, „a spune: Doamne Cezar! sau în a aduce jertfe idolilor?”

Dar văzând că silinţele lor sunt zadarnice, au schimbat vorbele dulci în insulte şi, mâniaţi, au azvârlit pe bătrân jos din trăsură. Policarp, deşi strivit prin căderea sa, şi-a urmat drumul, condus de paznici, fiind dus în faţa proconsulului.

Acesta, înduioşindu-se de vârsta lui prea înaintată şi de slăbiciunea lui a încercat să-l convingă de a nu răspunde, când i se va striga numele, dar Policarp a refuzat să se slujească de un astfel de mijloc pentru a scăpa de chin.

Ei bine, îi zise proconsulul, jură pe sufletul lui Cezar şi zi: „N-avem deloc a face cu ateii.” (Creştinii erau acuzaţi ca atei, fiindcă nu se închinau zeilor mincinoşi).

Bătrânul îşi plimbă încet privirile asupra mulţimii furioase, care umplea amfiteatrul, apoi mişcându-şi mâna şi piciorul spre cer, a strigat: „N-avem deloc a face cu ateii!”

Jură, zice proconsulul, gândind că-l va îndupleca; blestemă pe Hristos şi-ţi voi da drumul.

Iată, sunt 86 de ani de când îi slujesc, răspunse curajosul episcop, în timp ce un surâs îi lumina faţa, şi nu mi-a făcut nici un rău; cum să-L blestem pe El, Regele şi Mântuitorul meu?

Pentru că a rămas neclintit, după ce l-a ameninţat că-l va arunca la fiarele sălbatice sau îl va arde pe rug, proconsulul a poruncit unui crainic să strige de trei ori în mijlocul circului: „Policarp a mărturisit că e creştin.”

Numaidecât mulţimea a început să strige: „Este învăţătorul Asiei, tatăl creştinilor, vrăjmaşul zeilor noştri; el e cel care a îndemnat un aşa de mare număr de oameni ca să nu mai aducă jertfe zeilor. Să fie dat la lei!”

Însă preşedintele jocurilor n-a vrut, spunând că jocurile s-au terminat. Atunci mulţimea zgomotoasă a început să strige: „Să fie ars!” Proconsulul s-a învoit cu cererea lor şi numaidecât toţi pe întrecute, Iudei, păgâni, au început să aducă lemne pentru rug. Bătrânul privea în linişte cele ce se pregăteau pentru chinuirea sa, dar când l-au urcat pe rug şi au vrut să-l fixeze de stâlp cu cuie, a cerut să-l lege doar cu funii, zicând: „Lăsaţi-mă aşa. Cel care îmi dă putere să sufăr flăcările, mă va face în stare să nu fac nici o mişcare de pe rug.” Înainte de a se aprinde focul, martirul s-a rugat, zicând: „Doamne Dumnezeule Atotputernic, Tatăl preaiubitului Tău Fiu Isus Hristos, prin care am primit cunoştinţă despre Tine Însuţi, Dumnezeul îngerilor şi al întregii creaţii, a neamului omenesc şi a celor drepţi care trăiesc înaintea Ta, Te laud că m-ai socotit vrednic în ziua şi în ceasul acesta de a avea parte, împreună cu toţi martorii Tăi, de paharul suferinţelor lui Hristos.”

După ce şi-a terminat rugăciunea, s-a dat foc rugului, dar, lucru ciudat de spus, mărturisit totuşi din scrisoarea celor ce au fost martori la faţa locului, flăcările, în loc de a-l cuprinde, au părut că vor să-l cruţe, formând în jurul lui un fel de pânză mare umflată de vânt. Trupu-i strălucea ca aurul şi argintul şi un parfum plăcut se împrăştia în aer. Când au văzut aceasta, păgânii superstiţioşi, temându-se că flăcările n-or să aibă nici o putere asupra lui, au poruncit să fie străpuns cu o sabie. Sângele se scursese mai întâi pe rug, dar păgânii cerură ca trupul să-i fie ars şi n-au rămas din el decât puţine oase. Pentru că ucenicii lui Policarp doreau să adune aceste oase, aceste puţine resturi ale celui pe care îi iubiseră atât, Iudeii au îndemnat pe proconsul să nu le aprobe cererea, „de teamă”, ziceau ei, „că au să părăsească pe Cel răstignit pentru a se închina acestui om.” „Ei nu înţelegeau deloc” zice scrisoarea, „că nu-i cu putinţă să părăseşti pe Hristos care a suferit pentru mântuirea lumii, ca să poţi să te închini altuia. Numai El este adevărul, pe care îl respectăm; dar noi iubim pe martiri, întrucât sunt ucenicii Lui.” Moartea înălţătoare a lui Policarp a fost o binecuvântare pentru Biserică. Furia populaţiei s-a potolit şi însuşi proconsulul obosit de aceste scene sângeroase a oprit de a se mai aduce creştini în faţa tribunalului său. Astfel, Domnul a pus sfârşit necazului lor. El hotărâse un timp pentru aceasta, înainte de a începe: „Veţi avea un necaz de zece zile.”

Policarp trimisese adunării din Filipi o scrisoare ce ne-a fost păstrată. Ea este însemnată îndeosebi prin faptul că le aminteşte pe apostolul Pavel, „care”, zice el, „când era în mijlocul vostru v-a învăţat cu credincioşie şi în mod statornic adevărul şi care, când nu mai era de faţă, v-a trimis o scrisoare pe care, dacă o veţi citi cu atenţie, veţi avea posibilitatea să vă întăriţi în credinţă, nădejde şi dragoste.”

În felul acesta, Sfintele Scripturi, pe care Dumnezeu ni le-a dat pentru a ne învăţa cele privitoare la mântuire şi pentru a ne călăuzi, erau totodată mângâiere acestor sfinţi din alte timpuri, care sufereau şi mureau pentru Domnul.