Martirii din Cartagina pe la anul 202

Crudul guvernator din Lyon, despre care am mai vorbit, a ajuns împărat, sub numele de Septimiu Sever. În cei dintâi ani ai domniei lui, creştinii s-au bucurat de oarecare linişte, dar la întoarcerea din Orient, unde făcuse un război victorios, a dat un edict prin care se interzicea a îmbrăţişa cineva iudaismul sau creştinismul. Prilejul acestei noi persecuţii a fost, fără îndoială, refuzul creştinilor de a lua parte la serbările publice, care se făceau în cinstea împăratului biruitor, serbări însoţite totdeauna de ceremonii păgâneşti. Creştinii înfăptuiau cuvântul apostolului: „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni” (Faptele Apostolilor 5). Persecuţia s-a dezlănţuit mai ales în Egipt şi în partea din Africa unde creştinismul avea rădăcini adânci. Harul lui Dumnezeu s-a arătat în chip minunat, în răbdarea si curajul ce a fost dat sfinţilor martiri în suferinţele lor.

Printre ei se găseau, la Cartagina, două femei, Vivia Perpetua şi Felicita, şi trei tineri. Ei erau doar catehumeni, adică, deşi erau socotiţi creştini, nu primiseră încă botezul şi nu luau parte la cină. Felicita era o biată sclavă care chiar în închisoare a dat naştere unui copil. Perpetua era o doamnă tânără, de rang mare, cu educaţie aleasă şi bogată. Nu avea decât 22 ani, soţul îi murise de curând şi era mama unui copilaş pe care şi-l creştea. Mama şi doi fraţi ai ei erau creştini; tatăl său era singurul din familie care rămăsese alipit păgânismului. El îşi iubea foarte mult fiica şi avea o durere nespus de mare s-o vadă făcând parte din această religie dispreţuită şi să fie o ruşine pentru el şi pentru numele vestit pe care-l purta. Având o inimă duioasă şi iubitoare, cea mai mare încercare pentru Perpetua venea din dragostea ce o avea faţă de tatăl şi faţă de copilul ei. Nu avea să întâmpine numai moartea sub forma cea mai grozavă, ci trebuia să biruie şi legăturile fireşti cele mai puternice. Ea înţelesese acest cuvânt: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; şi cine iubeşte pe fiu sau pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10.37) şi iubea pe Domnul Isus mai mult decât orice; pentru dragostea Lui a ajuns în stare să se lepede de orice.

Perpetua ne-a lăsat, scrisă chiar de mâna ei, o istorisire simplă şi mişcătoare despre arestarea şi judecata ei. Vom cita câteva părţi din ea: „Când am fost în mâna prigonitorilor noştri,” zicea ea, „tatăl meu, în duioasa lui dragoste pentru mine, a venit să mă vadă şi s-a silit să mă abată de la credinţă. — Tată, am zis eu, vezi acest mic vas? — Da, răspunse el, îl văd. — Atunci i-am zis: Pot eu să-l numesc altfel decât cum este? — El a răspuns: Nu! — Ei bine, am continuat eu, nici eu nu mă pot numi altfel decât ceea ce sunt, adică o creştină… Tatăl meu m-a privit, ca şi cum ar fi vrut să-mi scoată ochii; dar s-a mulţumit doar să-mi spună nişte cuvinte aspre, apoi a plecat. Au trecut mai multe zile fără să-l văd, dar am fost adusă în stare să mulţumesc lui Dumnezeu şi lipsa lui a fost îndulcită pentru inima mea.”

La câteva zile, tinerii creştini au avut marea bucurie de a primi botezul şi de a lua parte la cină, pentru că, deşi păziţi, încă nu fuseseră închişi în temniţă. În curând a sosit această zi, iar Perpetua scrie: „După trecere de câteva zile, am fost aruncaţi în închisoare. Eu am fost cuprinsă de spaimă, pentru că niciodată mai înainte nu mai fusesem într-un întuneric aşa de mare. Ce zi grozavă!”

„Căldura înăbuşitoare, primită de marele număr de prizonieri, purtarea neomenoasă a soldaţilor şi neliniştea ce o aveam din cauza copilului, toate mă copleşeau. Însă doi dintre diaconii noştri au obţinut cu bani, ca să fim duşi, câteva ceasuri pe zi într-o parte mai bună a închisorii, departe de ceilalţi închişi. Fiecare şi-a luat ocupaţia sa obişnuită, dar eu m-am aşezat jos şi am dat să sugă copilului, care era aproape mort de foame. În neliniştea mea, am stat de vorbă cu mama pentru a o mângâia şi am dat copilul fratelui meu. M-am întristat când i-am văzut mâhniţi din pricina mea şi am suferit mai multe zile. Dar copilul s-a obişnuit să rămână cu mine în închisoare şi în curând mi-a venit putere, am fost scăpată de orice grijă şi nelinişte cu privire la copilul meu, iar închisoarea a ajuns pentru mine ca un palat, Într-adevăr, eram mai fericită ca în orice alt loc.”

După ce a istorisit un vis ce l-a avut şi pe care l-a socotit ca un semn, că ea şi fratele ei, închis şi el, vor suferi în curând moartea de martir, Perpetua continuă: „După câteva zile s-a răspândit vestea că vom fi duşi în faţa judecăţii. Tatăl meu a venit din oraş, cu faţa schimbată de durere şi a încercat iarăşi să mă abată de la credinţă. El mi-a spus: „Fiica mea, ai milă de părul meu alb; ai milă de tatăl tău, dacă mă mai socoteşti vrednic de acest nume! Nu te-am crescut eu? Nu mi-ai fost tu mai iubită decât ceilalţi copii? Nu mă lăsa pradă dispreţului oamenilor! Gândeşte-te la fratele tău, la mama şi la mătuşa ta; gândeşte-te la copilul tău, fiul tău, care nu poate trăi, dacă tu mori. Pleacă-ţi mândria, nu ne cufunda pe toţi în pierzare.” Aşa îmi vorbea tata, sărutându-mi mâinile şi căzându-mi la picioare şi în mijlocul lacrimilor, nu mă mai numea fiica sa, ci „doamna sa”. M-am întristat din cauza părului alb al tatălui meu şi de faptul că, singurul din toată familia, nu se bucura de moartea de martir. Mi-am dat silinţa să-l mângâi, spunându-i: „ce mi se va întâmpla când mă voi înfăţişa judecăţii, depinde de voia lui Dumnezeu, pentru că noi nu suntem nimic prin puterea noastră, ci numai prin puterea lui Dumnezeu.” Iar el s-a îndepărtat gemând.

„Într-altă zi, pe când luam masa, am fost chemaţi pe neaşteptate să ne înfăţişăm la judecată. O mulţime nenumărată înconjura tribunalul. Am urcat treptele, şi ceilalţi au fost întrebaţi, depunând mărturia lor. A venit şi rândul meu, când a apărut numaidecât tata, aducându-mi copilul. A început să mă tragă în jos de pe trepte, spunându-mi cu glas rugător: „Ai milă de mine şi de copilul tău!”

Tot aşa mi-a spus şi guvernatorul Hilarianus: „Cruţă perii albi ai tatălui tău; cruţă-ţi copilaşul; sacrifică zeilor pentru fericirea împăratului.” Eu am răspuns: „Nu vreau să sacrific.” — Eşti creştină? a întrebat Hilarianus. Eu am răspuns: „Sunt creştină.” Şi cum tatăl meu era încă lângă mine, căutând să mă atragă de partea lui Hilarianus, a poruncit să fie culcat la pământ şi bătut cu nuiele. Eu am fost mâhnită de ceea ce i s-a întâmplat tatălui meu şi din cauza vârstei lui înaintate, am suferit mai mult decât dacă aş fi primit eu loviturile. Hilarianus a rostit condamnarea: toţi am fost condamnaţi la fiarele sălbatice şi ne-au întors la închisoare plini de bucurie.”

Perpetua fusese întărită, prin harul Dumnezeului Atotpuernic, de a se înălţa mai presus de simţămintele de mamă.

Nu i s-a mai îngăduit să aibă copilul lângă ea, dar a putut să-l dea în grija mamei şi fratelui ei. Cât despre ea, îşi aţintise privirile la „Domnul Isus, adică la Isus, care pentru bucuria care-l era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi sade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Evrei 12.2). Martirii, urmând pe dumnezeiasca lor Căpetenie, dispreţuiau suferinţele şi ruşinea şi aşteptau slava. Perpetua şi tovarăşii săi erau păstraţi spre a fi daţi la fiare, pentru distracţia poporului, când avea să se sărbătorească ziua naşterii fiului împăratului, Înainte de această clipă, unul din ei a murit în închisoare. Ceilalţi se bucuraseră că au fost socotiţi vrednici să sufere pentru numele lui Isus (Faptele Apostolilor 5.41). Pacea, răbdarea şi statornicia lor au lucrat în aşa fel asupra inimii temnicerului Pudas, încât a fost câştigat pentru Mântuitorul. El a îngăduit celor ce mărturiseau numele Domnului Hristos, să primească vizita unora din fraţi, lucru care a adus multă mângâiere celor închişi.

Inima credincioasei Perpetua a fost supusă din nou la o dureroasă încercare. „Se apropia ziua jocurilor”, spunea ea, „şi tatăl meu intră copleşit de durere. El începu să-şi smulgă barba, să cadă cu faţa la pământ şi să ceară să vină moartea ca să-l ia şi să spună vorbe care ar fi mişcat inima cea mai împietrită, iar eu eram nespus de întristată de chinul ce-i împovăra bătrâneţea.” Dar credincioasa slujitoare a lui Hristos, deşi avea inima zdrobită, ieşi biruitoare din această ultimă luptă.

Sclava Felicita a arătat aceeaşi tărie în credinţă. Pe când era pe punctul de a-şi lăsa copilul în lume, iar ea suferea şi se plângea mult, imul din funcţionarii închisorii îi spune: „Ce va fi atunci când vei fi lăsată pradă fiarelor sălbatice? Tu nu te-ai gândit, atunci când n-ai vrut să aduci sacrificii zeilor.” Felicita răspunse: „Eu sufăr acum propriile mele dureri, dar atunci un Altul va fi cu mine, Cel care a suferit pentru mine şi eu voi suferi pentru dragostea Lui.”

Se apropia sfârşitul hotărâtor al martirilor. Când a sosit ziua, ei aveau pe faţa lor trăsătura unei bucurii cereşti şi a unei păci nezdruncinate, spune cel ce continuă istorisirea Perpetuei. Ei n-au primit să fie îmbrăcaţi, bărbaţii cu haina stacojie a preoţilor lui Saturn, iar femeile cu cea a preoteselor zeiţei Ceres. „Noi ne dăm viaţa”, au spus martirii, „pentru că nu vream să avem nici o parte cu aceste obiceiuri idoleşti. Lăsaţi-ne libertatea!” Li s-a îngăduit cererea dreaptă. După ce şi-au dat sărutarea de dragoste frăţească şi şi-au luat rămas bun unul de la altul, în nădejdea neclintită că în curând se vor găsi la Domnul, ei au păşit spre locul de chin. Toţi lăudau pe Dumnezeu cu voce tare. Perpetua cânta un psalm.

Bărbaţii au fost daţi leilor, tigrilor şi leoparzilor, iar femeile unei vaci înfuriate.

După ce Perpetua a suferit asalturile, s-a ridicat aproape moartă şi, uitând de propriile ei suferinţe, s-a dus să dea ajutor şi să încurajeze pe Felicita, care gemea în arenă, rănită mortal. Ultimele ei cuvinte au fost să îndemne pe fratele ei ca să stăruie în credinţă. Poporul a cerut ca martirii să fie daţi gladiatorilor, pentru a avea plăcerea să-i vadă murind. Perpetua, căzând în mâinile unui gladiator stângaci, care a rănit-o fără a o omorî, a condus mâna omorâtorului spre pieptul ei. Astfel, toţi au adormit în Isus. „Ei au biruit prin sângele Mielului… şi nu şi-au iubit viaţa până la moarte” (Apocalipsa 12.11). Prigonitorii voiau să nimicească Numele Domnului Hristos, dar cu cât îi persecutau, cu atât creştinii se înmulţeau. Sângele martirilor era sămânţa Bisericii.