Clipe de linişte în mijlocul persecuţiilor

După moartea împăratului Septimiu Sever, sub domnia căruia creştinii au fost grozav persecutaţi, Biserica s-a bucurat de o oarecare linişte până la suirea pe tron a lui Decius, în anul 249. Această pace n-a fost tulburată decât în timpul scurtei domnii a lui Maximin, despre care vom spune câte cuvinte. În mai puţin de patruzeci de ani, zece împăraţi au urmat pe tronul Romei, şi poate că din cauza acestor tulburări neîncetate în imperiu, creştinii au trăit, prin bunătatea lui Dumnezeu, fără a mai fi persecutaţi.

Cel care a domnit mai mult dintre aceşti împăraţi a fost Alexandru Sever. N-avea decât 16 ani când a fost ales împărat, şi a domnit 12 ani. Mama lui, Mameea, care totdeauna a avut o mare influenţă asupra lui, iubea pe creştini. Aflându-se în Antiohia, a chemat la ea pe vestitul învăţător creştin Origen, pentru a primi învăţătură cu privire la adevărurile credinţei. Dar, cu toate că un bătrân istoric o numeşte o femeie vestită prin evlavia şi teama ei de Dumnezeu, nu este nici o dovadă că ea s-ar fi întors într-adevăr la Dumnezeu. Cu toate acestea, nu mai rămâne îndoială că din cauza ei, Alexandru s-a arătat necurmat binevoitor faţă de creştini, dintre care unii se găseau printre funcţionarii casei sale.

De altfel, Alexandru era o fire religioasă şi avea respect egal faţă de toate formele de cult; în felul acesta, el a dat un loc şi creştinismului. Se zice că a avut în gând să înalţe un templu lui Hristos şi să-l aşeze în mod public în numărul zeilor recunoscuţi. Deocamdată, el avea chipul Său împreună cu cel al lui Avraam în capela lui particulară, în mijlocul statuilor ce înfăţişau pe zeii păgânismului şi binefăcătorii omenirii. Admira şi cita adesea aceste cuvinte ale Domnului. „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Luca 6.31). A pus să le scrie cu litere mari pe zidurile palatului său şi pe alte clădiri publice. Toate acestea nu făceau din Alexandru Sever un creştin, însă Dumnezeu Se folosea de el ca să dea clipe de linişte Bisericii persecutate. Din nenorocire, acest timp de linişte a ajuns pentru creştini o vreme de decădere în ce priveşte evlavia.

În timpul domniei lui Alexandru Sever, situaţia creştinismului faţă de lume suferă o mare schimbare. În această vreme, creştinii au început a-şi construi clădiri publice pentru a se aduna, iar împăratul încuviinţa acest lucru. Până atunci, spre marea uimire a păgânilor, ei n-aveau nici temple, nici altare. În timp ce chiar Iudeii aveau pretutindeni sinagogi publice, locurile unde se adunau creştinii n-aveau nici un semn deosebit. Precum citim în Faptele Apostolilor şi în Epistole, şi precum ştim că acest lucru s-a întâmplat mult timp după aceea, ei se adunau în case particulare (Faptele Apostolilor 12.12; 19.9; 20.7,8; Romani 16.23; 1 Corinteni 16.19; Coloseni 4.15; Filimon 2). La Roma se adunau adesea în catacombe, locul de odihnă al morţilor. În timpul persecuţiei, ei puteau în felul acesta să scape mai uşor de vrăjmaşii lor, dar în acelaşi timp, aceste adunări dădeau loc la multe învinuiri. Păgânii, care nu-şi puteau închipui un cult fără templu sau altar sfinţit, erau înclinaţi să creadă că aceste adunări tainice ascundeau fapte ruşinoase şi vrednice de pedeapsă.

Acum creştinii puteau să se adune pe faţă în clădirile aşezate în faţa tuturor. Se pare că, pentru un timp, creştinismul ajunsese una din numeroasele religii îngăduite. Dar totul, în realitate, nu depindea decât de bunăvoinţa împăratului; ordinele straşnice ale împăratului de mai înainte nu fuseseră nicidecum anulate; primejdia îi ameninţa neîncetat. Creştinii au constatat aceasta la moartea lui Alexandru Sever. Acest tânăr împărat, în vârstă de numai 29 ani, care voia să statornicească disciplina în mijlocul legiunilor sale, a fost asasinat în cortul lui de către soldaţii revoltaţi instigaţi de către Maximin.

Acesta din urmă, ales de către soldaţi să urmeze lui Alexandru ca împărat, era un ţăran necioplit din Tracia, de o mărime şi putere uriaşă. Prin curajul lui, se ridicase la cele mai înalte grade militare, dar era de o cruzime nemaipomenită. A pus să omoare pe toţi prietenii lui Alexandru. Printre ei se găseau mai mulţi episcopi creştini, pe care i-a dat la moarte, nu atât din pricină că erau creştini, cât pentru faptul că se bucuraseră de prietenia (bunăvoinţa) împăratului Alexandru. De altfel e un lucru trist de amintit că cei ce conduceau bisericile îşi câştigaseră puţin câte puţin o poziţie pământească nepotrivită în ce priveşte chemarea lor ca slujitori ai lui Hristos. Nu trebuie să ne mirăm deci că mâna lui Dumnezeu apăsa asupra lor.

Dar Maximin nu s-a mărginit a persecuta doar pe episcopi. Toate clasele de creştini au suferit urmările cruzimii lui. Poporul atras de exemplul său, lovit totodată de nenorocirile întâmplate în diferite locuri din cauza unor mari cutremure de pământ, pe care le atribuiau mâniei zeilor, a simţit renăscându-se ura împotriva creştinilor. Furia lui n-a mai cunoscut margini. Clădirile făcute pentru cult au fost arse şi cei ce propovăduiau credinţa au fost grozav persecutaţi.

Din fericire, domnia lui Maximin a fost de scurtă durată. Cruzimea lui prea mare a ridicat împotriva lui pe soldaţi, care l-au măcelărit. După el, a fost un timp de confuzie de 12 ani, în care au urmat unul după altul 4 sau 5 împăraţi. Biserica s-a bucurat de linişte. Înainte de a vorbi de grozava persecuţie generală care a urmat după aceste timpuri de pace, vom spune câteva cuvinte despre starea de plâns sufletească în care căzuseră creştinii şi care, ziceau unii dintre scriitorii din timpul acela, cerea neapărat persecuţie.

Satan este înfăţişat în Cuvântul lui Dumnezeu în chipul unui „leu care răcneşte, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5.8). Aşa se arată în timpuri de persecuţie, cum era cazul când Petru şi-a scris prima epistolă (4.12-5.9). Dar ne mai este înfăţişat sub forma şarpelui ager şi viclean, căutând să înşele sufletele prin tot felul de vicleşuguri şi să le abată de la Hristos (2 Corinteni 11.3; Apocalipsa 12.9). Aşa lucrează el în timpurile de pace şi de prosperitate exterioară ale Bisericii, şi sub această formă este cu mult mai primejdios decât atunci când îşi dezlănţuie furia în chip violent.

Diavolul caută să lucreze asupra creştinilor prin atracţiile lumii, prin diferite fapte ale cărnii şi ale ochilor, prin dragostea de plăceri ale vieţii şi de bogăţii, prin umblarea după slavă şi după o situaţie înaltă în lume. Creştinii din acea vreme, ca şi cei din zilele noastre, s-au lăsat amăgiţi de Vrăjmaş şi au căzut în deşertăciune lumească. Bărbaţii au ajuns moleşiţi şi umblau după plăceri; femeile au încetat de a arăta în purtarea lor modestia şi simplitatea, recomandate de Petru (1 Petru 3.1-6); iar clerul era pretenţios şi lacom după slavă şi bani.

Ceea ce explică progresul deşertăciunii lumeşti în mijlocul creştinilor este faptul că, pentru un mare număr dintre ei, credinţa nu mai era ca în timpurile de la început, o convingere nestrămutată, urmare a lucrării lui Dumnezeu în suflet, ci o credinţă întipărită în minte, printr-o educaţie creştină. Origen în Răsărit şi Ciprian în Apus, deplâng împreună, în scrierile lor, duhul lumesc care se strecurase în Biserică: pe de o parte luxul, lăcomia şi mândria clerului, pe de altă parte, viaţa uşuratică şi nelegiuită a simplilor creştini.

Iată câteva rânduri ale lui Ciprian în această privinţă: „Domnul a vrut să pună la încercare pe poporul Său şi, întrucât regula de viaţă potrivit cu evlavia a fost dată uitării atât de mult în timpul liniştei de care ne-am bucurat, o judecată a lui Dumnezeu a căzut asupra noastră, pentru a ne trezi credinţa slăbită, ba aş putea-o numi adormită. Am fi meritat mai mult pentru păcatele noastre, însă Domnul, plin de îndurare, a orânduit ca tot ceea ce a venit asupra noastră să pară mai degrabă o încercare decât o persecuţie.” În loc de a se gândi la ceea ce era viaţa creştinilor din timpul apostolilor şi la ceea ce trebuie să fie totdeauna la aceia care sunt ai lui Hristos, creştinii lucrau cu o lăcomie nesăturată să-şi mărească bunurile pământeşti. Iar mulţi episcopi, care ar fi trebuit să înveţe pe alţii prin vorbele şi prin exemplul lor, şi-au neglijat chemarea dumnezeiască şi umblau după lucrurile lumii.

Astfel era starea unui mare număr de adunări, când a venit persecuţia.