Cea din urmă persecuţie

Sub Împăratul Diocleţian

După sângeroasa persecuţie care a avut loc sub Valerian, Biserica, precum am mai spus, s-a bucurat de o pace îndelungată. Pe la sfârşitul acestei perioade au avut loc mari schimbări în cârmuirea imperiului roman. Diocleţian, împăratul de atunci, care a început să domnească în anul 284, şi-a luat ca tovărăşie de domnie pe prietenul său Maximin. Acesta avea să domnească în Occident, iar Diocleţian în Orient. Ceva mai mult, fiecare împărat îşi mai luase pe lângă sine, sub numele de „cezar”, un locotenent care trebuia să-i urmeze la tron. Cezarul din Occident se numea Constanţiu, cel din Orient era Galeriu, ginerele lui Diocleţian.

În timpul lungii perioade de pace prin care trecuse Biserica, ea atinsese un grad de prosperitate în afară, pe care nimeni nu-l sperase. Creştinii erau în mare număr în toate clasele societăţii. Aveau ranguri înalte în stat, în armată şi chiar împărăteasa şi fiica sa Valeria erau binevoitoare creştinilor. În cele mai multe oraşe, şi-au construit clădiri, unde se adunau pentru cultul lor. În Nicomedia, unde împăratul îşi avea reşedinţa, chiar în faţa palatului său se ridica un templu creştin.

Dar dacă Biserica prosperase în afară, în ce priveşte partea lăuntrică se îndepărtase de la curăţia şi simplitatea Evangheliei. Persecuţiile îndurate n-au oprit-o de pe calea decadenţei, nu şi-a plecat urechea la înştiinţările Domnului, care-i zicea: „Adu-ţi aminte de unde ai căzut, pocăieşte-te şi întoarce-te la faptele tale dintâi” (Apocalipsa 2.5). În biserici începuse să se vadă bogate podoabe, vase de aur şi de argint, şi unele ceremonii împrumutate din cultul iudaic tindeau să se introducă şi să înlocuiască închinarea în duh şi în adevăr (Ioan 4.23-24). Marile adevăruri învăţate de apostoli cu privire la naşterea din nou şi la îndreptăţirea credinciosului prin credinţă au fost uitate sau nu mai erau înţelese. Reînnoirea prin apa botezului (1 Petru 3.21) şi îndreptăţirea prin fapte erau puse în locul acestor adevăruri de temelie şi Evanghelia era răsturnată (Galateni 1.7; 2.16). Filozofia, adică raţionamentele înţelepciunii omeneşti, se introduse la învăţătorii Bisericii, şi Scripturile nu mai erau primite în simplitatea lor (Coloseni 2.8). Totodată erau date tot felul de învăţături greşite, chiar de către cei mai de seamă din aceşti învăţători, de exemplu de vestitul Origen. Îndemnurile celor ce păstoreau turma, în loc de a prezenta pe Hristos şi harul Său, nu mai erau decât discursuri de morală şi filozofie, iar populaţia creştină era totdeauna atrasă mai mult spre lume. Clerul se constituise ca o clasă aparte, aşa că prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică erau nesocotite sau uitate.

Episcopii îşi luaseră pe nedrept o autoritate totdeauna mai mare (vezi 1 Petru 5.1-4). Creştinii se depărtaseră de învăţătura sănătoasă; ambiţia şi luptele lor cauzau, în sânul comunităţilor, certuri şi neînţelegeri care adesea dădeau loc la scene de violenţă (Galateni 5.15). Credinţa şi dragostea slăbeau din ce în ce; în schimb creşteau mândria şi lăcomia. Astfel era trista stare lăuntrică a Bisericii. Atunci Domnul a trebuit să ia încă odată varga pentru a da o ultimă înştiinţare (Apocalipsa 3.19), îngăduind Satanei să dea cel din urmă asalt Bisericii. Nici o persecuţie n-a fost mai violentă ca aceasta.

Împăratul Diocleţian, deşi superstiţios, la început nu ura creştinismul. În schimb, Constanţiu, în Occident, favoriza pe creştini, dar Galeriu, de o fire grosolană şi crudă, îi ura şi această ură era întreţinută şi însufleţită de mama sa, o femeie superstiţioasă, dedată la tot felul de obiceiuri din păgânism şi în totul sub puterea preoţilor şi a idolilor. Aceştia vedeau în prosperitatea crescândă a creştinilor, semnul propriilor lor căderi; totodată, vrăjmăşia lor împotriva creştinismului şi a celor care îl practicau se arăta din ce în ce mai mare, şi căutau mijloace pentru a termina cu acest neam urâcios. Pe de altă parte, filozofii şi învăţaţii de care era înconjurat Diocleţian urau tot aşa de mult o religie a cărei curăţie îi condamna şi ale cărei învăţături le respingeau cu simţul lor. Ar fi vrut s-o stârpească. Cu toate sforţările lor, unite cu cele ale preoţilor, pentru a angaja pe Diocleţian să pedepsească aspru pe creştini, aceştia n-au avut nimic de suferit în timpul primilor 14 ani de domnie ai împăratului. Atunci vrăjmaşii creştinismului se îndreaptă spre Galeriu, care şi făcuse să fie îndepărtaţi din armată toţi care nu voiau să sacrifice idolilor şi care dăduse totodată morţii pe mai mulţi din ei.

În iarna anului 303-304, Galeriu a venit la Nicomedia, cu scopul de a sili pe Diocleţian să pedepsească pe creştini. Bătrânul împărat nu a cedat imediat. Preoţii, cunoscând sufletul lui superstiţios, au pus atunci în lucrare, pentru a-l convinge, vicleşugurile pe care le insufla duhul lor de minciună. Într-o zi, pe când Diocleţian aducea un sacrificiu, preoţii, după obiceiul lor, căutau în măruntaiele victimei, prevestiri bune sau rele. Dar ei au spus că nu se găsesc nici un fel de prevestiri. S-au adus noi jertfe; rezultatul a fost acelaşi, şi preoţii au spus împăratului înspăimântat, că aceasta s-a întâmplat din cauza nelegiuiţilor care erau de faţă. Ei numeau astfel pe ofiţerii creştini care însoţeau pe împărat şi care, în timpul sacrificiului, făceau semnul crucii, pentru a-şi uşura conştiinţa. Diocleţian, mâniat, a poruncit tuturor ofiţerilor să aducă sacrificii, sub pedeapsa de a fi bătuţi cu varga şi de a fi alungaţi din serviciul său. El a poruncit comandanţilor armatei să lucreze la fel faţă de creştinii din legiunile lor.

Dar numai aceasta nu mulţumea pe Galeriu şi pe mama sa. Ei au silit pe împărat să întindă persecuţia asupra tuturor creştinilor. Înainte de a se supune dorinţei lor, Diocleţian a voit să se consulte cu zeii.În acest scop a trimis pe cineva la oracolul lui Apolon, în Milet. Oracolul răspunsese şi se credea că zeul însuşi a vorbit că drepţii care sunt pe pământ împiedică oracolele de a răspunde. Cine erau aceşti drepţi? Preoţii explicau că este vorba despre creştini şi aceasta hotărî pe Diocleţian. Vedem aici puterea de minciună a Satanei! Astfel a început a zecea şi ultima persecuţie, care a durat timp de zece ani.

La 24 februarie anul 303 s-a dat primul edict împotriva creştinilor. El hotăra ca toţi care refuzau să sacrifice zeilor să fie înlăturaţi din funcţii, să fie lipsiţi de averile, rangul şi drepturile lor de cetăţeni; ca toţi sclavii, care stăruiau în credinţa lor, să piardă orice nădejde de a dobândi libertatea, iar creştinii de orice condiţie socială puteau să fie supuşi la chin. Toate bisericile trebuiau să fie distruse, adunările religioase erau interzise, iar cărţile sfinte trebuiau să fie date slujbaşilor împărăţiei şi să fie arse.

Această încercare de a distruge Scripturile, pe care îşi sprijineau creştinii credinţa lor, era o sforţare cu totul nouă din partea Satanei. Dar Cuvântul lui Dumnezeu, binecuvântat fie El, nu poate fi desfiinţat (Ioan 10.35; 1 Petru 1.25). Satan ştia bine, fiindcă l-a încercat, că acesta este sabia Duhului (Matei 4.1-10; Efeseni 6.17). A-l face să dispară înseamnă a distruge creştinismul. Filozofii de la curtea împăratului au fost fără îndoială, în această privinţă, uneltele vrăjmaşului. Scripturile erau arsenalul unde creştinii îşi făureau armele împotriva acestora. Puterea romană, înfăţişată prin fiara a patra şi care se va arăta şi mai grozavă în viitor, făcea război sfinţilor în toate felurile (Daniel 7; Apocalipsa 13.7; 17.8). Biserica din Nicomedia a fost distrusă sub ochii împăratului, iar cărţile sfinte ce se găseau acolo au fost arse. În multe alte ţinuturi, bisericile au fost tot astfel distruse, iar creştinii care au refuzat să predea Scripturile au fost daţi la moarte.

Abia s-a afişat edictul în Nicomedia, că un creştin de viţă nobilă l-a sfâşiat. Cu toată poziţia sa înaltă, a fost condamnat la moarte şi ars cu încetul (cu un foc mic). Dumnezeu l-a sprijinit în groaznicele suferinţe, aşa că bărbăţia cu care le-a suportat a umplut de uimire pe călăii săi.

La puţin timp după aceea, focul a cuprins, în două rânduri, 300 palatul imperial. Fără vreo dovadă, au fost acuzaţi creştinii, că ei sunt autorii acestor încercări de incendiu; se bănuie că Galeriu nu era străin de aceasta; el voia să împingă pe împărat la măsuri mai aspre, şi declară că va părăsi Nicomedia, unde, zicea el, viaţa îi era în primejdie. Diocleţian a crezut că într-adevăr creştinii sunt vinovaţi. înspăimântat şi mâniat în cel mai înalt grad, el a dat ordinele cele mai severe.

Numeroase persoane au fost aruncate în închisoare şi supuse la cele mai groaznice chinuri pentru a le face să-şi mărturisească crima. Mulţi au fost arşi, înecaţi sau li s-au tăiat capul. Galeriu şi mama lui şi-au atins scopul.

Persecuţia s-a dezlănţuit împotriva tuturor creştinilor, din orice clasă socială ar fi făcut parte. Diocleţian a constrâns chiar şi pe împărăteasa Prisca şi pe fiica sa Valeria să sacrifice zeilor. La fel a procedat şi cu funcţionarii curţii sale. Mulţi au voit mai bine să sufere batjocorirea lui Hristos decât să se bucure de slava acestei lumi. Ei au refuzat să asculte şi au suferit chiar în faţa împăratului cele mai groaznice chinuri. Astfel, unul dintre ei avea trupul sfâşiat. Pentru a-i înăspri suferinţele, au turnat în rănile lui vii, un amestec de sare şi oţet, dar nimic nu a zdruncinat statornicia martirului. El a ţinut cu tărie mărturisirea numelui Domnului Hristos şi a refuzat recunoaşterea altor zei. Atunci împăratul furios a poruncit să fie ars la foc încet.

Furia persecutorilor nu a fost potolită prin chinuri izolate. Au căutat să omoare cu grămada pe cei care mărturiseau pe Domnul Hristos. Ruguri nespus de mari au fost înălţate şi acolo îi ardeau cu grămada. Pe alţii îi aruncau în mare, legaţi de pietre mari. Persecuţia s-a întins în tot imperiul, în afara provinciilor din Occident unde guverna Constanţiu. El s-a mulţumit doar să distrugă bisericile.

Puţin după promulgarea primului edict, s-a dat un al doilea împotriva conducătorilor turmei. Închisorile au fost umplute cu episcopi (sau bătrâni) şi diaconi. Curând după aceea, a apărut al treilea edict, care oprea de a se da drumul cuiva, dacă nu era gata să sacrifice zeilor. Cei care refuzau erau declaraţi vrăjmaşi ai statului şi trebuiau să fie supuşi la chin şi la alte pedepse, pentru a-i sili să se lepede de creştinism.

Un mare număr de oameni din cei mai de seamă, cei mai evlavioşi şi cei mai vrednici de respect ai Bisericii au fost astfel chinuiţi, daţi la moarte sau condamnaţi la munci grele în mină.

Împăratul se măgulea la gândul că, lipsiţi de conducătorii lor, creştinii cedează mai uşor; a fost silit însă de a recunoaşte că nu şi-a ajuns ţinta.

Îndemnat de preoţii păgâni şi de Galeriu, a dat atunci un al patrulea edict, care întrecea pe celelalte în asprime. Magistraţii au primit ordin de a întrebuinţa fără rezervă, orice fel de chinuri pentru a sili pe toţi creştinii, bărbaţi, femei şi copii, să se închine zeilor.

Dar ce nu-i în stare să facă inima omenească sub conducerea Satanei, care este ucigaş de la început? Era lupta hotărâtoare, pe care o sprijinea vrăjmaşul, pentru a menţine idolatria împotriva Domnului Hristos. După darea edictului, s-a făcut cunoscut pe străzile oraşelor că toţi, bărbaţi, femei şi copii, au să meargă la templele zeilor pentru a sacrifica sau a primi sentinţa de moarte. La porţi erau opriţi cei care intrau şi ieşeau şi erau supuşi la o riguroasă cercetare pentru a şti dacă erau creştini. La cea mai mică bănuială, omul era înhăţat şi dus la închisoare. Familii întregi au fost măcelărite, după ce au îndurat tot felul de suferinţe. Cei închişi erau lăsaţi să moară de foame, erau arşi, înecaţi, răstigniţi, spânzuraţi de picioare şi mureau astfel, încet. Uneori zece, douăzeci, şasezeci şi chiar o sută de persoane erau date la moarte împreună în acelaşi loc, şi totodată în modul cel mai crud: pretutindeni creştinii erau părăsiţi, fără dreptul de a se apăra de ura poporului. Ei nu aveau nici un drept de plângere la autorităţi, şi ne putem uşor gândi la ce abuzuri au fost expuşi. A sacrifica zeilor era singurul mijloc de a scăpa de nedreptăţi, de suferinţe şi de moarte.

Câtva timp, persecutorii au crezut că au biruit. S-au ridicat columne şi s-au bătut medalii în cinstea lui Diocleţian şi Galeriu, ca unii care au stârpit creştinismul şi au restabilit cultul zeilor. Dar Cel ce stăpâneşte în ceruri avea să-i întindă mâna si că culce la pământ pe vrăjmaşii numelui Său. Aceştia puteau să omoare pe creştini, să distrugă bisericile şi să le ardă cărţile sfinte, dar nu puteau să atingă izvorul viu al creştinismului. Perioada de suferinţe a creştinilor a fost precis măsurată şi toată puterea împăraţilor nu putea să o prelungească nici măcar un ceas.

Mâna lui Dumnezeu apăsa groaznic asupra vrăjmaşilor Bisericii. Într-al optulea an de persecuţie, Galeriu, care fusese instigatorul, a fost cuprins de o boală înspăimântătoare. Ca şi Irod odinioară (Faptele Apostolilor 12.23), a fost mâncat de viermi. Au fost chemaţi doctorii cei mai îndemânatici, s-au consultat oracolele; totul a fost zadarnic. Doctoriile nu ajutau decât să crească răul; palatul era plin de un miros otrăvitor, răspândit din acest trup aproape putred, şi însăşi amicii împăratului, nemaiputând suferi, l-au părăsit. Lovit în trup, cuprins de cele mai groaznice suferinţe, el strigă după har. Trimise la creştini să se roage pentru el şi a dat un edict prin care acorda practicarea liberă şi publică a religiei lor. După câteva zile a murit. Timp de şase luni a fost executat edictul. Mulţi creştini au ieşit din închisori şi din mine, dar cei mai mulţi pentru a purta restul vieţii lor, urmările suferinţelor de care au avut parte.

Maximin, care a urmat lui Galariu, a continuat să persecute pe creştini cu o cruzime şi mai mare. El a poruncit ca toţi funcţionarii civili şi militari, toţi oamenii liberi sau sclavi, chiar şi copiii, să sacrifice şi să mănânce din lucrurile jertfite idolilor. Toate alimentele care se vindeau pe piaţă erau stropite cu vin sau apă sfinţită în slujba zeilor, pentru ca de voie, de nevoie, creştinii să ia parte în vreun fel oarecare la cultul idolatriei. Sângele martirilor a început să curgă în tot imperiul, în afară de Galia, unde era Constanţiu. Dar mâna lui Dumnezeu s-a simţit din nou. Războiul, ciuma şi foamea s-au dezlănţuit în toate provinciile Asiei. În toată partea imperiului peste care guverna Maximin, o secetă ce a durat un an întreg a adus o foamete cumplită. După ea a venit ciuma. Spaima a cuprins întreaga populaţie; numai creştinii, însufleţiţi de iubire, au înfruntat boala şi căutau să îngrijească de bolnavii care erau părăsiţi şi să îngroape morţii care erau lăsaţi fără înmormântare.

Păgânii, cuprinşi de spaimă, spuneau că aceste rele au venit din cauza persecuţiei împotriva creştinilor. Maximin, înspăimântat, a oprit persecuţia.

Astfel s-a sfârşit perioada înfăţişată prin biserica din Smirna, timp sângeros când mulţi credincioşi au fost înjughiaţi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu şi din pricina mărturiei pe care o ţinuseră (Apocalipsa 2.8-11; 6.9).

În timp ce Domnul arăta în ei puterea Sa, dându-le curaj în nişte suferinţe aşa de mari, persecuţiile erau înştiinţări date Bisericii pentru a-i reînvia dragostea dintâi şi a o face să iasă din capcana lumii. A ascultat de glasul Capului ei? Vai, istoria ne spune că nu. Dar, în ciuda tuturor sforţărilor vrăjmaşului, ce a întemeiat Hristos nu poate să piară (Matei 16.18).