Scrierile de apărare ale creştinismului

(Apologiile)

Am vorbit despre ultima mare luptă pe care Satan şi păgânismul au dat-o împotriva creştinismului. Acesta din urmă a învins prin statornicia şi curajul martirilor în suferinţe şi în moarte.

Noul împărat din Occident, Constantin, fiul lui Constanţiu, s-a declarat pe faţă în favoarea creştinilor. Pentru Biserică, acest lucru a fost începutul unei ere noi. Înainte de a vorbi despre aceasta, vom mai da câteva amănunte asupra timpului de persecuţii.

Cum am văzut, de la început s-au adus creştinilor tot felul de acuzaţii. Îi înfăţişau ca duşmani ai statului, ca atei fără religie şi fără cult, ca unii ce se dedau în ascuns la fapte din cele mai condamnabile. Acestea erau născociri, desigur, pentru a îndreptăţi persecuţiile. Iudeii şi păgânii atacau pe întrecute pe creştini şi adevărul Evangheliei. Ori, dacă creştinul nu poate şi nu trebuie să se folosească de violenţă pentru a respinge atacurile îndreptate asupra sa, el trebuie să fie totdeauna gata să „răspundă oricui îi cere socoteală de nădejdea care este în el; dar cu blândeţe şi teamă” (1 Petru 3.15).

Domnul a dat putere creştinilor curajoşi să arate netemeinicia acuzaţiilor cu care erau înfieraţi ucenicii Domnului Hristos şi pentru a statornici adevărul creştinismului. Ei au făcut aceasta în scrierile numite „apologii”, care înseamnă „apărare”. Este cuvântul de care s-a servit apostolul Pavel când se apăra înaintea Iudeilor şi înaintea regelui Agripa şi când le înfăţişa adevărul (Faptele Apostolilor 22.1; 26.1-2). Adesea, aceste apologii erau adresate împăraţilor care ordonau persecuţiile, pentru ca să-i lămurească asupra adevăratei firi a religiei creştine. Cele dintâi au fost prezentate pe la anul 125, împăratului Adrian, care se găsea în Atena, prin Aristide, un creştin din acest oraş, şi prin episcopul Quadratus. Acesta din urmă apăra Evanghelia împotriva învinuirilor aduse de duşmani şi aminteşte de minunile Domnului. împăratul pare că a ţinut socoteală într-o oarecare măsură de scrierile acestor doi slujitori ai Domnului Hristos, căci a scris proconsulului Asiei să oprească de a mai persecuta pe creştini, atâta timp cât nu sunt călcate legile.

Peste câţiva ani, pe la anul 140, Iustin prezintă o lungă apologie împăratului Antoniu Pius, fiului său şi senatului roman. Începe prin a face apel la dragostea împăratului. El spune: „Datoria noastră este de a face pe deplin cunoscut faptele şi gândurile noastre,… datoria voastră, cârmuită de dreapta chibzuinţă, este de a cerceta cauza şi de a lucra după o dreaptă judecată; fără aceasta, ce scuză veţi avea înaintea judecăţii lui Dumnezeu?” Apoi Iustin dezvinovăţeşte pe creştini de acuzaţia că sunt atei, prezentând învăţăturile creştine; şi pentru a arăta curăţia vieţii creştinilor, citează mai multe pasagii din Scriptură, între altele o mare parte din cuvântarea Domnului de pe munte, în mai multe pasagii, el vorbeşte totodată despre Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, care S-a întrupat şi a devenit Stăpânul nostru, şi face să iasă la iveală împlinirea în Hristos a mai multor profeţii. Apoi termină apologia, arătând cum era cultul creştinilor.

Athenagoras, născut în Atena, era un filozof care a trăit în ultima jumătate a secolului al doilea. El s-a hotărât să scrie împotriva creştinilor şi în vederea aceasta s-a apucat să citească scrierile lor. Dumnezeu, prin această citire, i-a deschis ochii şi a ajuns creştin. În loc de a ataca pe ucenicii Domnului, el le ia apărarea şi prezintă în anul 177, lui Marcus Aureliu şi fiului său Commodius, o apologie a religiei creştine. între altele el spune în această scriere: „Pentru ce să fiţi tulburaţi numai din cauza numelui ce-l purtăm? Numai numele acesta nu merită ura voastră; crima e vrednică de pedeapsă. Dacă suntem dovediţi cu vreo nelegiuire, mare sau mică, pedepsiţi-ne, dar nu doar pentru faptul că ne numim creştini. Nici un creştin nu este criminal, cel puţin dacă nu lucrează împotriva a ceea ce mărturiseşte.”

Mai departe, arătând deosebirea dintre purtarea creştinilor şi cea a păgânilor, el spune: „La noi veţi găsi oameni neştiutori, lucrători, femei bătrâne, care n-ar putea desigur să dovedească prin argumente adevărul învăţăturii noastre; dar prin faptele lor, arată urmarea binefăcătoare care se produce când cineva e încredinţat că această învăţătură este adevărată. Ei nu fac discursuri, ci fapte bune. Când sunt loviţi, ei nu răspund cu lovituri; nu fac proces celor ce-i jefuiesc; dau celor care le cer; şi iubesc pe aproapele ca pe ei înşişi.”

E o frumoasă mărturie. Această viaţă curată şi această iubire, recomandate de Cuvântul lui Dumnezeu, în mijlocul iubirii de sine, a poftelor trupeşti şi a cruzimii obiceiurilor păgâneşti, erau destul de în stare să-i umple de uimire. Ele ar fi trebuit să-i câştige la o religie care producea astfel de roade, şi unii într-a-devăr au fost aduşi în felul acesta la creştinism. Dar cei mai mulţi rămâneau vrăjmaşi, pentru că inima rea a omului vrea mai degrabă faptele rele. În ce îl priveşte pe împărat, mândria lui de filozof nu putea să-l hotărască a primi crucea lui Hristos, care nimiceşte înţelepciunea omenească (1 Corinteni 1.18-24).

Un alt apologet a fost Minutius Felix, născut în Africa pe la începutul secolului al treilea. Fusese un avocat şi un orator distins la Roma. El a scris o apologie a creştinismului sub formă de dialog între doi prieteni, unul creştin şi altul păgân. Cel din urmă aduce motivele sale în favoarea păgânismului şi argumente împotriva creştinismului. Creştinul răspunde. În primul rând, el admite faptul că creştinii au numai dispreţ faţă de zeii păgânilor, şi dovedeşte acest lucru. El spune: „Şoarecii, rândunelele şi liliecii rod, insultă şi necinstesc pe zeii voştri. Dacă nu le alungaţi, aceste animale îşi vor face cuib în gura idolilor voştri, iar păianjenii îşi vor ţese pânze peste feţele lor. În primul rând, voi îi lucraţi, apoi îi lustruiţi, îi vopsiţi şi-i apăraţi voi înşivă, pentru ca apoi să vă temeţi de ei şi să-i cinstiţi. Dacă am cerceta toate obiceiurile voastre, unele nu pot decât să provoace râsul pe bună dreptate, iar altele să inspire milă.”

Pe de altă parte, iată cum vorbeşte despre Dumnezeul creştinilor: „Când vă înălţaţi ochii spre ceruri şi când priviţi lucrările creaţiei ce vă înconjoară, cum de nu vedeţi clar existenţa unui Dumnezeu nespus de înţelept, care însufleţeşte, face să se mişte, susţine şi guvernează întreaga natură? Priviţi întinderea cea mare a cerurilor şi iuţeala mişcării lor, fie atunci când noaptea vi le arată presărată cu stele, sau când sunt luminate ziua de soare. Vedeţi mâna atotputernică ce le ţine în sfera lor şi care cârmuieşte mişcarea.” Apoi vorbeşte despre soare şi lună, despre lumină şi întuneric şi despre ordinea minunată a anotimpurilor; despre marea cu fluxul şi refluxul său, despre izvoare şi fluviile ce se varsă în ocean. Trece apoi în cercetare lumea animalelor, unde fiecare creatură îşi are locul său propriu, şi în cele din urmă ajunge la om şi la minunata lui întocmire. „Totul”, spune el „vesteşte un Creator divin, şi acest Creator al tuturor lucrurilor este Dumnezeul creştinilor.”

Minutius vorbeşte păgânilor în limba pe care o înţeleg. Iudeilor a trebuit să le dovedească potrivit Scripturilor. Păgânilor le arăta existenţa adevăratului Dumnezeu care a creat toate lucrurile.

Voi aminti apoi apologia lui Tertulian, unul din oamenii cei mai de seamă şi renumiţi ai Bisericii, la sfârşitul secolului al Il-lea. S-a născut la Cartagina, în anul 160. Înzestrat cu mari talente naturale, a făcut studii amănunţite şi a intrat în cariera dreptului, unde s-a distins mult. „Eram orb pe atunci”, spunea el, „şi fără lumina Domnului.” El a fost izbit, văzând statornicia şi tăria martirilor şi a devenit creştin, dar nu se ştie amănunţit despre întoarcerea lui la Dumnezeu. “Altădată”, scrie el adresându-se păgânilor, „batjocoream religia creştină, cum faceţi şi voi astăzi. Noi toţi am fost ca şi voi, căci nu se naşte cineva creştin, ci devine.” În vestita sa apologie, adresată cârmuitorilor de provincii, el spune cuvinte care arată cât de mult se înmulţiseră creştinii în imperiu. „Noi nu suntem decât de ieri, şi cu toate acestea umplem totul, oraşele voastre, insulele, castelele, târguşoarele, tribunalele, senatul, locurile publice. Dacă ne-am retrage într-alt ţinut, v-aţi înspăimânta de singurătatea voastră.”

La acuzaţia adusă împotriva creştinilor că sunt răzvrătiţi, el răspunde: „Răzvrătirea creştinilor este că sunt reuniţi în aceeaşi religie, aceeaşi morală, aceeaşi nădejde. Noi alcătuim o conjuraţie ca să rugăm pe Dumnezeu în comun şi să citim sfintele Scripturi.”

„Dacă vreunul din noi a păcătuit, este înlăturat din părtăşia comună, de la rugăciune şi din adunare, până ce se va pocăi. Aceste adunări sunt cârmuite de cei mai bătrâni, a căror înţelepciune (şi purtare) a meritat această cinste.”

„Fiecare aduce lunar câte o sumă oarecare de bani, după cum vrea sau poate. Aceşti bani sunt folosiţi pentru a hrăni şi a sprijini pe săraci, a ajuta pe orfani, pe cei scăpaţi de la înec, exilaţi, condamnaţi la ocnă sau închisoare din cauza credinţei lor în Dumnezeu. Noi ne dăm numele de fraţi şi suntem gata să murim unii pentru alţii.”

Fără îndoială că era multă moleşeală, dar Tertulian putea să spună: „Iau drept mărturie registrele voastre: există un singur creştin printre criminalii pe care-i judecaţi voi?”

Tertulian termină apologia sa în felul acesta: „înmulţiţi cât vreţi mijloacele voastre de chin; cruzimea voastră cea mai grozavă nu foloseşte la nimic. Cu cât ne veţi secera, cu atât ne vom înmulţi. Sângele creştin pe care-l vărsaţi este ca o sămânţă care iese din pământ şi aduce rod din belşug. Mulţi din filozofii voştri recomandă în scrierile lor să suferi cu răbdare durerile şi moartea. Exemplul dat de ucenicii lui Hristos este mai convingător decât aceste cuvinte. Această statornicie neclintită, pe care voi o numiţi încăpăţânare şi din care ne faceţi o crimă este o învăţătură puternică pentru a convinge. Cine poate să fie martor la aceasta, fără a fi zguduit şi a fi condus să cerceteze cauza? Şi după ce a pătruns-o, n-a fost gata să moară pentru ea? Totodată noi vă mulţumim de sentinţele date împotriva noastră. Cât de deosebite sunt judecăţile lui Dumnezeu de cele ale oamenilor! În timp ce voi ne condamnaţi pe pământ, Dumnezeu ne achită-n cer.

Aşa era glasul ce se înălţa din sânul Bisericii şi care ducea adevărul şi curăţenia creştinismului înaintea împăraţilor, a regilor şi domnitorilor, aşa că persecutând pe creştini, ei erau fără dezvinovăţire.