Atacurile împotriva creştinismului

Atacuri din afară

Satan nu întrebuinţează numai violenţa pentru a nimici lucrarea Domnului, legându-se de persoana ucenicilor Săi, cum a făcut prin persecuţiile mari şi cumplite despre care am vorbit. El se serveşte adesea de vicleşug şi minciună. El nu-i numai „ucigaş de la început”, ci este totodată „mincinos şi tatăl minciunii”. „El n-a stat în adevăr” (Ioan 8.44), îi este vrăjmaş şi-ar vrea ca adevărul să dispară de pe pământ. Ori adevărul este chiar Domnul Hristos şi învăţătura Sa. Deci el atacă adevărul pentru a-l tăgădui, a-i da un înţeles greşit şi a abate sufletul de la el. Aceasta e o primejdie cu mult mai mare decât persecuţia. Prin persecuţie, Diavolul poate să omoare trupul, dar prin minciună şi înşelăciune, face rău sufletului. În această privinţă, el a făcut toate sforţările în primele timpuri ale Bisericii. Voi aminti câteva din aceste atacuri împotriva adevărului creştin; acest lucru este cu atât mai important, cu cât ele s-au repetat în toate timpurile şi se repetă şi în zilele noastre.

Când vorbim despre Satan ca prigonitor sau ca acela ce caută să întoarcă de la adevăr, desigur că trebuie înţeles că el se serveşte, în vederea aceasta, ca de nişte unelte, de oameni răi şi stricaţi, care ascultă de îndemnurile lui.

La începutul Bisericii, ca şi azi, creştinii au trebuit să păstreze adevărul împotriva a două feluri de vrăjmaşi: unii atacau creştinismul însuşi, alţii îl stricau. Vom spune câte ceva şi despre unii şi despre alţii.

Cei dintâi erau aşa-zişii filozofi sau prieteni ai înţelepciunii, nu după voia lui Dumnezeu, ci ai unei înţelepciuni întemeiate pe raţionamentele zadarnice ale spiritului omenesc. Ei se împărţeau în mai multe şcoli, după sistemul pus înainte de către profesorul pe care îl urmau. Dar, din orice şcoală ar fi făcut parte, ei se remarcau în general prin mândria lor şi prin marele caz pe care îl făceau despre deşertăciunea lor. Îi găsim la Atena, unii din partida epicurienilor, alţii dintr-a stoicilor, legându-se de Pavel, mirându-se de noua învăţătură pe care o vestea şi zicând: „Ce vrea să spună palavragiul acesta?” Iar alţii: „Pare că vesteşte nişte dumnezei străini”, pentru că le vestea pe Isus şi învierea Lui (Faptele Apostolilor 17.18). Învăţătura despre înviere punea în încurcătură ideile lor şi jignea înţelepciunea lor, aşa că ei îşi băteau joc de aceasta. Iar în ce priveşte pe un Hristos răstignit pentru mântuirea oamenilor pierduţi, acest lucru era o nebunie în ochii lor (1 Corinteni 1.20-23). Să observăm bine ce spune Cuvântul lui Dumnezeu, în aceste versete, cu privire la înţelepciunea lumii acesteia. Prin ea, cu toate pretenţiile filozofice, nu se poate cunoaşte Dumnezeu. Numai Domnul Isus ni-L poate face cunoscut, ni-L descoperă sufletelor noastre, şi de aceea El este numit „înţelepciunea lui Dumnezeu”. întâlnim adesea din aceşti aşa-zişi înţelepţi. Să ne amintim că singura înţelepciune adevărată vine de la Dumnezeu prin Domnul Isus Hristos, şi că începutul ei este teama de Dumnezeu.

Împotrivirea filozofilor faţă de adevărul creştin, începută din zilele lui Pavel, a continuat şi, precum am spus cu prilejul persecuţiilor sub Diocleţian, aceştia se uneau cu prigonitorii ucenicilor lui Isus. Ni s-au păstrat numele şi unele părţi din scrierile acestor vrăjmaşi ai lui Hristos.

Unul dintre ei, şi poate cel mai vestit, se numea Celsus. Nu se ştie altceva despre el decât că, pe la anul 177, a scris împotriva religiei creştine o carte cu titlul: „Discurs adevărat”. Vestitul Origen a combătut-o şi prin el ni s-au păstrat pasagii din cartea lui Celsus. Acesta acuză pe creştini că nu se folosesc de raţiunea omenească. „Voi repetaţi mereu”, zicea el, „nu cercetaţi; credeţi numai: credinţa voastră vă va face fericiţi.” Aici a spus un neadevăr despre creştinism; el nu se teme de cercetare. Totul în el ne arată că este de la Dumnezeu. Şi dacă Dumnezeu a vorbit, ce avem să facem? Suntem chemaţi să primim Cuvântul Său şi să credem, pentru că El a vorbit, nu pentru că acest cuvânt se potriveşte cu părerile noastre despre bine şi rău, despre care ştim că adesea sunt supuse greşelii. Şi în adevăr, numai crezând în Dumnezeu suntem pe deplini fericiţi.

Celsus mai spunea că în toate celelalte religii este chemat să se apropie acela care „este curăţit de orice întinăciune, care n-are pe conştiinţă nici un rău, care a dus o viaţă bună şi dreaptă”, în timp ce la creştini, chemarea este adresată: „oricui este un păcătos, un nenorocit, a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor.” Da, binecuvântat să fie Dumnezeu! Pe păcătoşi îi cheamă Domnul Isus ca să vină la El. Bietul Celsus nu cunoştea inima omului; el nu ştia nimic despre starea lui de cădere şi pierzare. El nu ştia că, dacă pentru a te apropia de Dumnezeu trebuia să fii fără păcat, nu s-ar fi găsit nimeni care să poată fi chemat la aceasta.

Şi totuşi Celsus părea a înţelege că o schimbare morală era necesară omului şi chiar mărturisea că aceasta n-ar putea fi înfăptuită nici prin bunătate, nici prin pedeapsă. El nu vedea însă că creştinismul face cunoscut puterea care lucrează această schimbare, adică naştere din nou şi o nouă creaţie prin Duhul lui Dumnezeu.

Celsus mai spunea un lucru destul de adevărat, dar care nu atinge cu nimic adevărul creştinismului venit de la Dumnezeu. Erau despărţirile şi feluritele secte din creştinism. El spunea: „La început, când creştinii erau puţini la număr, se înţelegeau între ei; dar în măsura în care s-au înmulţit, s-au despărţit în partide, care se învinuiesc şi se combat unele pe altele, neavând comun decât numele lor, dacă o fac şi pe aceasta.”

Din nenorocire, răul a crescut, căderea e mai mare, dar aceasta vine nu de la creştinism, care este şi care rămâne adevărul lui Dumnezeu, descoperit în Cuvântul Său, ci de la inima stricată a omului, care schimbă în rău cele mai bune lucruri, amestecând propriile sale gânduri, de care se alipeşte, în timp ce răstălmăceşte sau pune deoparte Cuvântul lui Dumnezeu. Mai multe pasaje din Noul Testament au anunţat din timp aceste despărţiri şi secte; şi despărţirile în Biserică au început chiar din timpul apostolilor, dar aceasta a fost lucrarea vrăjmaşului (Faptele Apostolilor 20.29-30; Romani 16.17; 1 Corinteni 1.10-12; 11.18-19).

Dar precum fac adesea cei necredincioşi, Celsus nu se mărginea decât la obiecţii pe care i le punea la îndemână mintea lui şi purtarea creştinilor; el arunca dispreţ asupra Domnului Hris-tos, asupra Persoanei şi lucrării Sale, adunând şi repetând toate batjocurile şi insultele pe care Iudeii şi ceilalţi vrăjmaşi ai Domnului Isus le aruncau împotriva Lui.

Porfirius a fost un altul dintre filozofii împotrivitori creştinismului. S-a născut pe la anul 233 şi în tinereţea sa a venit de la Roma la Alexandria numai pentru a asculta pe vestitul Origen. N-a primit adevărul, ci dimpotrivă, i-a devenit vrăjmaş. A scris o mare lucrare, în care atacă insuflarea Scrierilor Sfinte, şi se sileşte să scoată la iveală aşa-zisele contraziceri ce se găsesc, după părerea lui, în Scriptură, şi mai ales în Evanghelii. Dar să ne aducem aminte că Dumnezeu nu Se poate contrazice, Cuvântul Său este curat şi dacă în acest Cuvânt sunt lucruri pe care nu le înţelegem, aceasta vine numai din neştiinţa noastră.

Hierocles, proconsul al Bitiniei pe vremea lui Diocleţian, a fost unul dintre aceşti filozofi care, urând pe creştini şi învăţătura lor, silea pe împărat să-i dea la moarte. Nemulţumit cu aceasta, Hierocles a scris împotriva celor pe care îi persecuta şi îi omora, o carte intitulată: „Cuvinte ale unui prieten al adevărului”, unde repetă un mare număr din acuzaţiile lui Celsus şi Porfirius. El ataca îndeosebi minunile Domnului Hristos, spunând că ele nu puteau dovedi că El a fost Dumnezeu. El opunea acestora, aşa-zisele minuni ale unui oarecare Apolonius din Tiana, despre care se spune că a făcut vindecări minunate, fără ca pentru aceasta să fie socotit ca un Dumnezeu, ci numai ca un prieten al zeilor. Ştim că Satan, pentru care omul este doar o unealtă, a putut să imite unele minuni. Istoria vrăjitorilor din Egipt ne arată acest lucru (Exod 7.8-25; 8.1-15). Simon din Samaria avea pretenţia că face mari minuni (Fapte 8.9-11); mai târziu, „omul fărădelegii, fiul pierzării, va veni şi va face minuni prin puterea Satanei” (2 Tesaloniceni 2.9). Dar cine, din dragoste, şi-a dat viaţa pentru păcătos? Cine, după ce a fost răstignit, a fost înviat, şi prin această înviere, declarat Fiu al lui Dumnezeu în putere? (Romani 1.4). Numai Domnul Isus singur, El este Adevărat; El este singurul şi veşnicul Fiu al lui Dumnezeu, Dumnezeu însuşi şi preaiubitul nostru Mântuitor.

Astfel erau unele acuzaţii aduse de filozofii îngâmfaţi împotriva creştinismului, care umilea judecata lor, care îi punea pe treapta păcătoşilor pierduţi şi care nu le arăta mântuirea şi adevărata înţelepciune decât în credinţa într-un om răstignit pe cruce.

Creştinismul, venit de la Dumnezeu, priveşte cu dispreţ toate sforţările omului. El rămâne în picioare, întemeiat pe Stânca de veacuri, Domnul Hristos mort, înviat şi slăvit.

Atacuri dinăuntru

Alţi vrăjmaşi, ca şi filozofii cu raţionamentele lor, atacau creştinismul. Aceştia, împreună cu cei care persecutau erau vrăjmaşii dinafară. S-au ivit însă alţii, cu mult mai periculoşi, chiar din mijlocul creştinilor. Părând că primesc învăţătura creştină, ei o stricau. Apostolul Pavel caută să ferească pe bătrânii din Efes şi toată Biserica împotriva acestor două categorii de vrăjmaşi. El spune: „Ştiu că după plecarea mea se vor strecura între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma, şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei” (Faptele Apostolilor 20.29-30).

Aceste cuvinte s-au împlinit. Apostolii, chiar în timpul vieţii lor, au văzut strecurându-se în Biserică oameni care dădeau învăţături stricate şi au trebuit să lupte împotriva lor. Multe pasaje din epistole sunt îndreptate împotriva învăţăturilor mincinoase şi erau adresate către cei credincioşi pentru a-i feri de ele.

Una din primele greşeli pe care a trebuit s-o combată apostolii a fost aceea pe care o introduceau învăţătorii iudaizanţi. Ei voiau să silească pe creştini să ţină legea lui Moise şi mergeau până acolo încât susţineau că nu poate cineva să fie mântuit fără aceasta (Faptele Apostolilor 15.1). Aceasta însemna că lucrarea de mântuire împlinită de Domnul Hristos la cruce nu era de ajuns: însemna a introduce învăţătura mântuirii prin fapte şi a da la o parte harul lui Dumnezeu. De aceea apostolii la Ierusalim au condamnat în termeni hotărâţi această învăţătură (Faptele Apostolilor 15.24) şi vedem pe apostolul Pavel combătând-o cu toată străşnicia în multe din epistolele sale, dar mai ales în cea către Galateni. În zilele noastre, oamenii nu caută să ne ducă la ţinerea legii; dar sunt atâtea persoane care cred şi spun că trebuie să faci fapte, fapte bune, pentru a avea mântuirea, în timp ce faptele bune sunt roada mântuirii primită în inimă prin credinţă (Efeseni 2.8-10).

Cu toată hotărârea apostolilor, învăţătorii iudaizanţi au continuat cu învăţătura lor. De altă parte, creştinii ieşiţi dintre Iudei au rămas alipiţi de ceremoniile iudaice, socotindu-le ca ceva de neapărată trebuinţă, chiar după distrugerea Ierusalimului. Ei au alcătuit în Iudeea o sectă puţin numeroasă, numită ebioniţi sau săraci. Alte erezii destul de rele s-au primit în mijlocul lor. Ei socoteau pe Domnul Isus ca fiind doar un om, fiul lui Iosif şi al Măriei, şi îmbrăcat cu Duhul Sfânt la botezul Său. Aceasta însemna a răsturna creştinismul. Ei necinsteau astfel pe Domnul Hristos care este „peste toate, Dumnezeu binecuvântat în veci” (Romani 9.5) şi totodată şi om desăvârşit.

Afară de cuvintele profetice ale lui Pavel către bătrânii din Efes, epistolele anunţă că, „în vremurile din urmă oamenii răi şi înşelătorii vor merge din rău în mai rău, ducând în rătăcire pe alţii şi fiind duşi şi ei în rătăcire” (2 Timotei 3.13). Pavel zice: „Dar Duhul spune lămurit că în timpurile din urmă unii se vor îndepărta de credinţă, dându-şi mintea unor învăţături ale demonilor” (1 Timotei 4.1). Petru spune: „în popor s-au ridicat şi proroci mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, tăgăduind pe Stăpânul care i-a cumpărat şi aducând asupra lor o nimicire grabnică” (2 Petru 2.1), iar apostolul Ioan îndeamnă pe sfinţi: „să nu daţi crezare oricărui duh, ci să cercetaţi duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu, căci au ieşit în lume mulţi proroci mincinoşi”; iar într-altă parte spune: „… Şi acum s-au ridicat mulţi antihrişti… Ei au ieşit din mijlocul nostru” (1 Ioan 4.1; 2.18-19). Ştim că un antihrist este cel ce se împotriveşte Domnului Hristos.

Acestor învăţători şi proroci mincinoşi li se dădea numele de eretici, iar învăţăturile lor, contrare adevărului Scripturii, se numeau erezii. Toate proveneau din lucrarea duhului lumesc, care vrea să se amestece „în lucruri pe care nu le-a văzut” (Coloseni 2.18), care vrea prin el însuşi să pătrundă în lucrurile adânci ale lui Dumnezeu (1 Corinteni 2.10-11) şi să explice ceea ce îi este de neînţeles, raţionând şi născocind, în loc să se supună în chip simplu Cuvântului lui Dumnezeu.

Ar fi prea mult a istorisi toate ereziile care s-au ivit. Vom aminti numai câteva trăsături care le sunt comune. în general, aceşti eretici pretindeau că ajung prin filozofie, prin sforţările înţelepciunii şi raţiunii lor, la o cunoaştere despre lucrurile lui Dumnezeu, mai înaltă, mai adâncă decât aceea pe care o dă Scriptura. De aceea se numeau gnostici, de la un cuvânt grecesc care însemnează cunoştinţă, şi învăţătura lor este numită gnosticism. Ei deosebeau două feluri de persoane: spirituale sau desăvârşite, care aveau în stăpânire ştiinţa, şi cei care credeau fără a fi pătruns în adâncimile cunoştinţei.

Pentru aceştia nu era de ajuns Cuvântul, ei îl completau sau îl îndreptau după vechile tradiţii sau după lumina lăuntrică, adică aceea a propriului lor duh sau a închipuirii lor. Din aceasta putem să înţelegem de ce apostolul Pavel înştiinţa pe Coloseni să nu se lase înşelaţi „prin cuvinte înduplecătoare, cu filozofie şi cu o amăgire deşartă, după tradiţia oamenilor, după învăţăturile începătoare ale lumii şi nu după Hristos” (Coloseni 2.4-8).

Aceşti eretici pretindeau că sunt două principii veşnice şi potrivnice unul altuia: Dumnezeu şi materia, cauză a răului, aşa că răul în om lucrează în trupul său. Ei uitau sau puneau deoparte Scriptura, care ne învaţă că Dumnezeu a creat toate lucrurile (Geneza 11) şi că răul vine din răscoala făpturii împotriva Creatorului său, şi lucrată nu în timp, ci în inima sa (Matei 15.19).

O altă greşeală mare şi de neiertat a gnosticilor era aceea că nu credeau că Fiul lui Dumnezeu ar fi putut cu adevărat să îmbrace un trup, să sufere şi să moară. Ei spuneau deci că trupul lui Hristos nu era decât o închipuire, o nălucă. Tăgăduind astfel adevărata unitate a Domnului şi realitatea suferinţelor şi morţii Sale, ei înlăturau răscumpărarea. Cerint, care a trăit pe timpul apostolului Ioan, era unul dintre aceşti gnostici, ce se numeau „doceţi” sau „închipuiţi”, din cauza ideilor lor cu privire la trupul lui Hristos. Mai multe pasagii din epistolele lui Ioan fac aluzie la aceste învăţături false, de exemplu când apostolul scrie: „Orice duh care nu mărturiseşte pe Isus Hristos venit în timp nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire aţi auzit şi care chiar este în lume acum” (1 Ioan 4.3). „Căci mulţi amăgitori au ieşit în lume, cei care nu mărturisesc pe Isus Hristos venind în trup” (2 Ioan 7). După gnostici, această lume în care domneşte răul nu are drept autor pe Dumnezeul suprem. Ei susţineau că lumea a fost creată de o înţelepciune cerească de o fire joasă, pe care o numeau demiurg şi pe care unii o socoteau drept vrăjmaşă lui Dumnezeu. Ei învăţau că Dumnezeu Tatăl existând prin El însuşi, născuse o fiinţă superioară numită Inteligenţă, din Inteligenţă se trăgea Cuvântul (sau Logos), din Cuvânt, Prudenţa, din aceasta înţelepciunea şi Puterea, şi din aceste două Puterile, Căpeteniile şi Îngerii, pe care îi numeau îngeri superiori, prin care a fost făcut cerul cel mai înalt; din aceştia se trăgeau alţi îngeri şi alte ceruri. Toate aceste fiinţe pe care şi le imaginau, le numeau eoni. Ei spuneau că eonii serveau de mijlocitori între adevăratul Dumnezeu suprem şi Iehova al Iudeilor, care nu era Dumnezeul suprem, între Tatăl şi Fiul, între Hristos şi oameni.

După aceşti eretici, Tatăl de nespus ar fi trimis pe întâiul Său născut, „Inteligenţa”, care s-a numit şi Hristos, pentru a mântui pe cei care credeau în El şi a-i scăpa de tirania creatorilor lumii. El a venit pe pământ sub înfăţişarea omului, dar n-a suferit câtuşi de puţin. La aceste închipuiri nebuneşti, ei adăugau multe altele.

Am amintit câteva din aceste rătăciri, pentru a arăta în ce pericole poate să cadă cineva, când se abate de la Cuvântul lui Dumnezeu. Din aceasta înţelegem şi mai bine ce scrie apostolul Pavel Colosenilor, care erau în primejdie de a fi prinşi în cursă de astfel de învăţători mincinoşi. Aceşti eretici micşorau slava Domnului Hristos, când spuneau despre El că nu-i decât o creatură. Apostolul ne înfăţişează pe Hristos ca pe Fiul dragostei lui Dumnezeu, chipul Său, Dumnezeu însuşi, Creatorul tuturor lucrurilor văzute şi nevăzute, în ceruri şi pe pământ, Creatorul căpetenilor şi stăpânirilor. în El, spune apostolul, locuieşte trupeşte toată plinătatea dumnezeirii. Apoi în ce priveşte lucrarea Sa, Pavel ni-l arată ca făcând pace prin sângele crucii Sale, împăcându-ne cu Dumnezeu prin trupul Lui de carne, prin moarte (Coloseni 1.14-17,19-22). Astfel, cu prilejul acestor rătăciri, Duhul Sfânt desfăşoară în faţa ochilor noştri toată slava Persoanei Domnului, în creaţie şi în răscumpărare, şi ne face să vedem că în toate lucrurile Hristos ţine cel dintâi loc.

Trebuie însă să mai adăugăm că printre aceşti învăţători mincinoşi, unii socotind că răul zace în trup, îndemnau a supune carnea prin chinuri aspre, în timp ce alţii, pentru aceleaşi motive, se dedau la pofte trupeşti şi imoralitate, socotind că faptele trupului nu atingeau curăţia sufletului. Apostolul Pavel are în vedere pe cei dintâi în Coloseni 2.21 şi Iuda vorbeşte despre ceilalţi în versetele 4,8,12 din epistola sa.

Două trăsături caracterizează pe toţi ereticii aceştia. Prima este că, într-un fel sau altul, ei atacau Persoana şi lucrarea Domnului Isus; şi a doua este că ciunteau sau falsificau Scripturile.

Astfel, Marcion, unul din aceştia, care a trăit în secolul al II-lea, învăţa că Dumnezeu şi Mesia Vechiului Testament nu erau Dumnezeul şi Hristosul Noului Testament. În acelaşi timp, gândind că-şi poate astfel sprijini rătăcirile, el nu admitea decât evanghelia după Luca şi câteva epistole ale lui Pavel, şi dădea la o parte restul Scripturii.

Scriitori creştini ca Irineu, Tertulian, Origen, au combătut în scrierile lor şi pe filozofi şi pe eretici. Din nenorocire, nici ei n-au fost scutiţi de greşeli în învăţăturile lor. Astfel Biserica era atacată de duşmanii din afară şi de cei dinăuntru, iar conducătorii înşişi n-au vegheat îndeajuns, ci au lăsat să se introducă, fie în învăţătură, fie în cult, multe lucruri pe care nu le învaţă Cuvântul lui Dumnezeu, ba chiar sunt condamnate de el. în schimb, s-au admis tradiţii şi închipuiri ale minţii omeneşti şi au sfârşit prin a primi obiceiuri păgâneşti şi evreieşti şi rătăciri gnostice. În felul acesta Biserica a căzut din dragostea dintâi şi s-a corupt din ce în ce mai mult.