Cum se făcea primirea în rândul credincioşilor

Înainte de a ne ocupa de această chestiune, vom spune câteva cuvinte despre locurile unde se adunau creştinii în primele vremuri. În Fapte şi epistole vedem că se adunau într-o cameră de sus, în case particulare, cum era „în şcoala lui Tiran” sau la un creştin oarecare, bucuros că era adunare în casa lui (Faptele Apostolilor 20.8; 19.9; Romani 16.5; Coloseni4.15; Filimon 2). Nu înălţau clădiri care să atragă atenţia asupra lor; ei ştiau de altfel că nu mai este templu pe pământ, nici vreo altă clădire care s-ar mai putea numi „casa lui Dumnezeu”. Casa lui Dumnezeu era duhovnicească, alcătuită din toţi credincioşii adevăraţi. Se închinau lui Dumnezeu în duh şi adevăr. Pretutindeni, în orice ţinut erau adunaţi doi sau trei în numele Domnului Isus, El era în mijlocul lor; şi acolo era casa lui Dumnezeu, şi tot aşa este şi azi pentru adevăraţii creştini (1 Petru 2.5; Ioan 4.21,23,24; Matei 18.20). La Roma, fiind obiecte de ură, urmăriţi şi siliţi să se ascundă pentru a sluji lui Dumnezeu, ei se adunau în catacombe, unde-şi îngropau chiar şi morţii. Această stare de lucruri a ţinut un timp oarecare, dar mai târziu, cum am spus, în intervalele de pace, pe care le acordau persecutorii, creştinii şi-au înălţat locaşuri pentru cultul public, pe care le-au numit basilici. Ele se compuneau dintr-o tindă şi dintr-o strană, unde se găsea masa de împărtăşanie, care s-a numit în curând altar. Credincioşii simpli stăteau în tindă; strana era rezervată membrilor clerului; cei ce nu fuseseră încă botezaţi şi care doreau să fie, rămâneau afară, într-un loc numit piaţa din faţa bisericii. Din aceasta se vede cum se tindea din ce în ce a se îndepărta de la Cuvântul lui Dumnezeu, unde nu găsim nimic asemănător. Vom arăta totodată formele întrebuinţate pentru botezul neofiţilor. Aşa se numeau cei născuţi din nou, care doreau să fie adăugaţi la adunarea creştină. Neofit însemnează născut sau plantat din nou.

În aceste vremuri, când a mărturisi că eşti creştin însemna a te expune dispreţului general, pierderii bunurilor, ba adesea ameninţat cu pierderea vieţii, putem să ne gândim că în cele mai multe cazuri era o convingere adâncă despre adevărul creştinismului şi o lucrare a lui Dumnezeu în inimi. Cu toate acestea, este vrednic de observat că, atunci când era vorba de persoane care doreau să se alipească de creştini (să intre în rândul credincioşilor), autorii vechi vorbesc foarte puţin despre „întoarcere” şi despre „credinţa”, care mântuieşte şi îndreptăţeşte în faţa lui Dumnezeu, aşa cum vedem pretutindeni în Noul Testament, ca un lucru absolut necesar. „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta”, spune Pavel temnicerului. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă”, scrie Efesenilor. Iar Romanilor le spune: „Deci, fiindcă suntem îndreptăţiţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos” (Faptele Apostolilor 16.31; Efeseni 2.8; Romani 5.11). În loc de aceasta, e vorba de regenerare şi totdeauna în legătură cu botezul, pentru că ei luau cuvintele Domnului: „Dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh”, ca şi cum ar fi însemnat acest act, şi tot astfel se credea că cineva este „născut din nou” atunci când era botezat. Se credea că botezul spală toate păcatele. În felul acesta, cei mai mulţi care erau socotiţi creştini, ca împăratul Constantin, de exemplu, nu se botezau decât pe patul morţii, pentru a nu mai fi puşi în situaţia de a mai săvârşi păcate după botez. Cât de mult erau date la o parte adevărurile de preţ ale Cuvântului lui Dumnezeu, care ne spune că nu botezul, ci „sângele lui Isus Hristos, Fiul Lui, ne curăţeşte de orice păcat” (1 Ioan 1.7).

Ce este botezul, deci? Este simbolul morţii noastre cu Hristos, cum spune apostolul Pavel în Romani 6.3-4, ca să trăim o viaţă nouă. Se îndeplineşte ca semn că cel care-l primeşte intră în Biserica creştină, care stă pe temelia morţii şi învierii lui Hristos. Dar poate va întreba cineva: „Ce vor să spună Cuvintele Domnului, a fi „născut din apă şi din Duh?” Apa înseamnă Cuvântul lui Dumnezeu care lucrează în suflet prin puterea Duhului Sfânt, pentru a-l curăţi şi a da naştere unei vieţi noi, care ne pune în legătură cu Dumnezeu. Să citim cu atenţie versetele care arată clar ceea ce vreau să spun: „Ca s-o sfinţească după ce a curăţit-o (pe Biserică) prin spălarea cu apă prin Cuvânt” (Efeseni 5.26). „Prin cuvânt” arată ce înseamnă apa. „El, de bunăvoia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului…” (Iacov 1.18); „Fiindcă aţi fost născuţi din nou, nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu care este viu şi care rămâne” (1 Petru 1.23); aceste locuri ne dau posibilitatea să vedem că nu apa botezului spală şi naşte din nou, ci lucrarea Cuvântului lui Dumnezeu.

Să vedem acum ce avea loc înainte de primirea botezului şi cum se îndeplinea acest act. În primul rând se informau dacă cel care dorea să fie botezat avea o purtare creştină. În acest caz, înainte de orice, avea să primească o instruire (un fel de şcoală), care ar dura un an sau mai mult. Această învăţătură cuprindea mai întâi toată istoria sfântă de la creaţie şi istorisirile evangheliilor. Apoi se tratau subiectele privitoare la Dumnezeu Tatăl, la Hristos, la Duhul Sfânt, la trup şi suflet şi la judecata viitoare, În timpul când avea loc instruirea, cel care o primea nu purta numele de credincios, ci de catehumen. Era socotit creştin, dar nu purta numele de credincios, rezervat celor ce primiseră botezul.

Catehumenii nu luau parte decât la prima parte a serviciului creştinilor, adică la citirea din Scriptură şi la cuvintele de îndemn. După terminarea acestora, un diacon îi invita să se retragă. Numai credincioşii rămâneau pentru slujba religioasă şi sărbătorirea Cinei.

Pentru botez se alegea timpul cuprins între sărbătoarea Pastelor şi a Rusaliilor. Încă de pe atunci se introdusese obiceiul printre creştini de a ţine sărbători în anumite zile. În Noul Testament însă nimic nu îndreptăţeşte acest obicei. Iudeii îşi aveau sărbătorile statornicite prin legea lui Moise — sărbătorile Domnului. Dar toate acestea au fost desfiinţate prin venirea Domnului Hristos. Ele erau umbra lucrurilor viitoare (Coloseni 2.16-17). Timp de 40 de zile, catehumenii se pregăteau prin post şi rugăciune ca să primească botezul. Erau puşi să înveţe pe dinafară simbolul credinţei şi Tatăl nostru, şi li se dădeau instrucţiuni cu privire la taine şi la învăţătura bisericii. Botezul era făcut la miezul nopţii de episcop sau un prezbiter, la lumina făcliilor. Femeile erau despărţite de bărbaţi printr-o perdea. Catehumenul, întors cu faţa spre apus, întindea mâna şi zicea: „Mă lepăd de tine, Satan, de toate lucrările tale, de toată mărirea şi de orice serviciu al tău.” Apoi, întorcându-se spre răsărit, repeta formula de credinţă: „Cred în Tatăl, în Fiul şi în Duhul Sfânt.” Era uns atunci cu untdelemn, iar episcopul îl conducea spre bazin, unde era scufundat de trei ori, după ce repeta mărturisirea de credinţă. Apoi era uns din nou cu untdelemn şi îmbrăcat cu o haină albă, simbol al curăţiei sufletului său, după ce a fost născut din nou prin botez. Primea sărutul păcii şi i se dădea puţină miere şi lapte. Atunci, pentru prima dată, el spunea Tatăl nostru. Era socotit printre credincioşi şi putea să ia parte la Cină. În timpul persecuţiei, se scurta adesea durata catehumenatului şi se dădea botezul celor ce mărturiseau pe Hristos.

Toate aceste ceremonii arată cât de mult se înlăturase simplitatea evanghelică şi fusese înlocuită prin forme, despre care nu găsim nici o urmă în Noul Testament. Să se compare cele spuse aici cu istorisirile din Faptele Apostolilor, unde este vorba de botez… „Cei care au primit propovăduirea lui (Petru), au fost botezaţi… şi adăugaţi la numărul ucenicilor” (Faptele Apostolilor 2.41). Acelaşi lucru s-a întâmplat şi în Samaria (Faptele Apostolilor 8.12). Famenul împărătesei Candace primeşte Cuvântul Domnului, se coboară din carul său şi e botezat pe o cale pustie (Faptele Apostolilor 8.36-38). Dar mai ales să citim ce s-a întâmplat cu temnicerul din Filipi (Faptele Apostolilor 16.28-34). În strâmtorarea sufletului său, el a întrebat: „Domnilor, ce trebuie să fac ca să fiu mântuit.” Pavel şi Sila i-au răspuns: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi casa ta!”

Şi i-au vestit Cuvântul Domnului… şi chiar în acea noapte, în închisoarea sau în casa lui, a fost botezat el şi toţi ai lui, apoi a dat dovadă, prin grija duioasă ce a arătat faţă de apostoli, despre ceea ce lucrase Dumnezeu în sufletul său. Cât de simplu! Ceea ce cere Dumnezeu este ca omul să creadă în El. Era botezat, frângea pâinea, se bucura că a crezut şi a fost mântuit, iar Domnul avea grijă ca adunarea să fie instruită, învăţată, zidită de păstorii şi învăţătorii pe care îi punea El (vezi Faptele Apostolilor 11.21-26). Tot aşa este şi acum. În general părinţii îşi botează copiii şi sunt chemaţi să-i crească în mustrarea şi învăţătura Domnului (Efeseni 6.4). Drept călăuză pentru aceasta, au Cuvântul lui Dumnezeu. Şi copiii şi tinerii pot să urmeze la adunările unde Scriptura este explicată de slujitorii lui Dumnezeu. însă ei sunt sub răspunderea de a asculta şi păstra în inimile lor cuvintele pe care le aud (Proverbe 3.1; Isaia 55.3; Luca 11.28). Dumnezeu pune adesea pe inimă anumitor creştini să stea de vorbă din Cuvânt cu copiii şi cu tinerii. Trebuie să se folosească de aceste lucruri, să fie recunoscător şi să citească el însuşi Cuvântul sfânt al lui Dumnezeu, cerându-I să ne facă El să-l înţelegem. Dar în nici o parte în acest Cuvânt nu găsim scris că trebuie o învăţătură de un an sau mai mult pentru a putea lua parte la Cina Domnului. Ceea ce cere Dumnezeu este întoarcerea inimii şi credinţa în Domnul Isus ca Mântuitor, însoţite de o viaţă sfântă, prin harul şi puterea Duhului Sfânt.