PARTEA A TREIA- Încorporarea Bisericii în lume

Asocierea cu lumea sub Constantin

Cea din urmă persecuţie pe care a trebuit s-o sufere creştinii a fost cea mai întinsă şi cea mai grozavă din acest timp, când vrăjmaşii creştinismului au încercat să-l nimicească prin violenţă. În loc însă de a le reuşi planul, ei l-au făcut să se răspândească tot mai mult, prin influenţa sa şi prin numărul celor ce-l îmbrăţişau.

Vrăjmaşul Numelui Domnului Hristos, Satan, şi-a schimbat atunci felul de a lucra. Din leu care răcneşte (1 Petru 5.8), s-a arătat ceea ce a fost totdeauna, şarpele cel vechi, care ademeneşte prin pofta cărnii, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii (1 Ioan 2.16). Creştinii sunt trimişi în lume, aşa cum a fost trimis şi Domnul Isus, pentru a duce această viaţă sfântă. Biserica trebuia să meargă în lume şi să se poarte aşa ca Domnul Hristos (1 Ioan 2.6), fără a fi din lume, ci dimpotrivă, cu totul despărţită de această lume, care L-a lepădat şi L-a dat la moarte pe dumnezeiescul ei Stăpân. Nu trebuia deci să se asocieze cu ea sau să aibă nevoie de încuviinţarea ei, nici să râvnească la starea, bogăţiile sau onorurile ce i le-ar fi putut da. „Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia, ci să vă transformaţi, prin înnoirea minţii voastre” (Romani 12.2). Aşa trebuia să fie Biserica, o epistolă a Domnului Hristos cunoscută şi citită de toţi oamenii, o fecioară curată pentru Mirele ei ceresc (2 Corinteni 3.2,3; 11.2).

Lăsându-se însă înşelată de viclenia vrăjmaşului, Biserica a dispreţuit chemarea sa înaltă, sfântă şi cerească. A decăzut deci şi a ajuns să fie din lume, cu care s-a unit. Şi n-a încetat, necredincioasă Domnului şi Stăpânului ei, de a înainta pe această cale nenorocită. De aceea Domnul Isus, adresându-Se bisericii din Pergam, care înfăţişează această stare a Bisericii, zice: „Ştiu unde locuieşti: acolo unde este scaunul de domnie al Satanei… la voi, acolo unde locuieşte Satan” (Apocalipsa 2.13). Ce lucru grozav să fii acolo unde locuieşte Satan, Stăpânitorul acestei lumi, când locul Bisericii este în cer! Şi coborând din ce în ce mai mult această pantă nenorocită, Biserica şi-a pierdut în totul trăsătura ei şi a ajuns înfăţişată prin acea femeie „îmbrăcată cu purpură şi stacojiu, şi împodobită cu aur, cu pietre scumpe şi cu mărgăritare” şi care zice în inima ei: „Stau ca împărăteasă” (Apocalipsa 17.4; 18.7).

Cum s-a putut întâmpla aşa ceva? Să vedem originea acestei stări triste, cu totul deosebită de aceea când, cu bucurie, martirii îşi dădeau viaţa lor pentru Hristos. Dar să nu uităm că, în toate perioadele istoriei Bisericii, chiar cele mai întunecoase, Domnul a avut martorii Săi credincioşi. Totodată să ne aducem aminte că, oricare ar fi căderea Bisericii mărturisitoare, Adunarea pe care o zideşte Domnul Hristos, alcătuită din pietre vii, nu poate să fie atinsă de Satan.

Venim acum la marea întâmplare, care a fost pentru Biserică începutul unei noi perioade. Constantin, supranumit cel mare, era fiul acelui Constanţiu, despre care am vorbit, care stăpânea peste Gali în vremea lui Diocleţian şi care s-a arătat binevoitor creştinilor. După moartea tatălui său, Constantin a fost înălţat de către armată la cea mai mare demnitate, rangul de august, şi ajunsese unul dintre cei şase pretendenţi la imperiul roman. Senatul şi poporul Romei, întărâtaţi de cruzimea tiranului Maxenţiu, ce stăpânea peste această cetate, a chemat în ajutorul lor pe Constantin. Acesta, bucuros că i se prezintă această ocazie pentru a înfrânge pe un pretendent, s-a îndreptat asupra Italiei cu armata sa, a învins pe Maxenţiu în mai multe lupte şi a ajuns la porţile Romei. Acolo trebuia să se dea lupta hotărâtoare. În acel moment, Constantin era păgân.

În ajunul luptei, istoriseşte Eusebiu, un istoric al bisericii contemporane şi prieten al lui Constantin, acesta rugându-se pentru biruinţa armatei sale, vede pe cer, cam pe la apusul soarelui, o cruce mare luminoasă, pe care era scris cu litere de foc: „Cu acest semn vei învinge”. Se spune că întreaga armată a fost martoră a acestei viziuni. Retras în cort, duhul fiindu-i tulburat de ce văzuse, împăratul a avut un vis în timpul nopţii. I se părea că Domnul stătea lângă el, având în mână o cruce asemenea cu aceea care i se arătase pe cer, şi-i poruncea să facă ceva asemănător pe steaguri, dându-i încredinţarea că în felul acesta are să fie biruitor în toate luptele.

Constantin a ascultat. Meşteri pricepuţi au făcut, după îndrumările sale, un steag, purtând o cruce împodobită cu pietre preţioase, cu monogramul Domnului Hristos, alcătuită din cele dintâi două litere ale Numelui Domnului Hristos, în greceşte. Acest steag a fost numit labarum, de la cuvântul asirian labar, care înseamnă „biruinţă”. De atunci a fost pus în fruntea armatelor imperiale şi încredinţat în paza a 50 de oameni de frunte, care erau socotiţi că nu pot fi răniţi din cauza crucii.

Constantin a chemat la el nişte învăţători creştini, care să-i dea învăţătură despre Acela care i Se arătase şi despre însemnătatea crucii. De atunci s-a declarat convertit la creştinism.

Cele două armate se întâlniră la podul Milvius, şi Constantin a avut o biruinţă însemnată asupra lui Maxenţiu, care luând-o la fugă, s-a înecat în Tibru. Învingătorul intră în Roma şi puse să se înalţe în Forum o statuie care-l înfăţişa pe el, ţinând în mâna dreaptă un steag în formă de cruce, cu această inscripţie: „Prin acest semn folositor, simbol adevărat al vitejiei, am scăpat oraşul vostru de sub jugul tiranului”. Recunoştea astfel în mod public că datora biruinţa Dumnezeului creştinilor şi semnului sfânt al crucii. Pentru moment însă, creştinismul său nu mergea mai departe. Ca om, nu simţise încă nevoia personală după un Mântuitor, şi e lucru îndoielnic dacă a simţit-o vreodată. El a primit în mod serios creştinismul ca religie şi l-a preţuit foarte mult ca o putere ce servea politicii sale, dar numai Dumnezeu ştie dacă el a venit vreodată la Domnul Hristos, Mântuitorul, ca un păcătos pierdut. Nimic în viaţa sa nu ne dovedeşte acest lucru.

Înainte de a vedea care au fost urmările convertirii lui Constantin la creştinism, să ne întrebăm ce ar putea să însemne acea viziune şi acel vis. Desigur, nu putem vedea o intervenţie dumnezeiască, dar nici nu putem pune la îndoială, pe de altă parte, buna credinţă a lui Constantin. Însă acesta, al cărui tată fusese binevoitor faţă de creştini şi care în Nicomedia fusese martor la statornicia lor în persecuţie, era, zice Eusebiu, şovăielnic între cele două religii.

El îşi aducea aminte de sfârşitul groaznic al mai multor persecutori şi-l punea alături cu moartea liniştită a lui Constanţiu. înainte de a da o luptă de care depindea soarta sa, el s-a întrebat spre care Dumnezeu să se îndrepte pentru a avea biruinţa. Preocupat mult de tot de aceste gânduri şi de un duh mânat spre superstiţie, se prea poate ca strălucirea soarelui ce apunea, aruncând razele, luminând puternic, prin nori, să-i fi izbit privirea şi, ajutat şi de închipuirea de care era cuprins, să fi crezut că vede forma unei cruci, pe care o ştia drept simbol al creştinismului; va fi avut de bună seamă un răspuns la îndoielile lui şi, în timpul somnului, un vis, urmare a preocupării gândurilor şi a stării sufletului său, îl va fi întărit în hotărârea de a îmbrăţişa religia creştină. Iată cum putem explica acest fapt. Nu trebuie să pierdem din vedere că Constantin era un politician dibaci. El vedea influenţa creştinismului ce creştea din ce în ce mai mult, ştia că creştinii sunt oameni liniştiţi, supuşi legilor şi că numărul lor îi asigura o putere foarte mare, dacă îi proteja. Aceste gânduri au cântărit fără îndoială puternic în balanţă, pentru a-l face să renunţe la o religie veche şi care mergea spre decădere, şi să-l facă să primească pe aceea în care vedea o putere nouă, ce slujea ambiţiei lui. În felul acesta lucrează oamenii în general; mânaţi de vederi omeneşti şi potrivite cu propriul lor interes, întrebuinţează pentru aceasta lucrurile sfinte!

Oricum ar fi fost, această convertire a lui Constantin, în anul 312, a fost un eveniment foarte însemnat pentru Biserică, dar din nenorocire nu pentru binele ei duhovnicesc.

Dibăcia militară a lui Constantin, curajul şi marele însuşiri politice ce le-a întrebuinţat pentru a-şi duce la îndeplinire ambiţia, au făcut să fie supranumit Cel Mare. E un titlu pe care îl dau oamenii celor care au câştigat biruinţe şi au făcut cuceriri. Dar aceasta nu-i o adevărată mărire înaintea lui Dumnezeu. Aceasta constă în smerenie, lepădare de sine, în biruinţa adusă asupra lumii şi poftelor, în a-şi arăta bunătatea, blândeţea, îndurarea şi dreptatea, într-un cuvânt în adevărata convertire a inimii (Matei 18.1-4). Privind însă râvna desfăşurată de Constantin faţă de religia pe care a îmbrăţişat-o, ne putem îndoi dacă s-a făcut în el o lucrare a lui Dumnezeu, o adevărată întoarcere. El a lucrat ca om politic, şi poate dintr-o convingere a minţii lui, că creştinismul era mai de preţ decât păgânismul, fără ca inima şi conştiinţa lui să fi fost stăpânite de adevăr. Multe fapte din viaţa lui ne arată cât era de departe de ceea ce ne spune Scriptura cu privire la trăsătura unui copil al lui Dumnezeu.

Pentru a nu nemulţumi pe cei care rămâneau alipiţi de vechea religie, păstra mai multe ceremonii păgâne. Astfel, inaugură domnia sa prin apoteoză, adică punerea în rangul zeilor a tatălui său Constanţiu. Acest obicei se practica pentru toţi împăraţii după moartea lor, oricare le-ar fi fost felul de viaţă. Li se înălţau statui şi li se aducea cinste ca unor zeităţi. Putea un creştin să facă aşa ceva? Nu spune apostolul Pavel creştinilor: „Cum se împacă templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem templul Dumnezeului Celui viu” (2 Corinteni 6.16). Şi încă: „De aceea, iubiţii mei, fugiţi de închinarea la idoli” (1 Corinteni 10.14). Constantin a luat totodată titlul păgân de papă (cel mai mare preot), adică cel care era în fruntea căpeteniilor cultului idolatru, iar monedele sale purtau împreună cu Numele lui Hristos, chipul unei zeităţi păgâne. Mai sprijinea şi alte obiceiuri păgâneşti. Aceasta însemna a uni pe Hristos cu nelegiuirea. Cuvântul lui Dumnezeu însă spune: „ce legătură este între dreptate şi fărădelege? Sau cum poate să stea împreună lumina cu întunericul? Ce înţelegere poate să fie între Hristos şi Belial?” (2 Corinteni 14.15; Apocalipsa 2.14). Constantin lucra astfel pentru a nu lovi în obiceiurile păgâneşti. Era un om dibaci, însă era aşa ceva după voia lui Dumnezeu?

O altă trăsătură a felului de viaţă a acestui împărat este că nimic nu-l oprea pentru a se răzbuna sau pentru a-şi împlini planurile ambiţioase. Trădări şi crime, el le folosea pe toate fără remuşcări. A făcut să moară socrul său, doi din cumnaţii săi, dintre care unul era Licinius, care fusese împărat în Orient. Pe baza unei acuzaţii nedrepte a soţiei sale de a doua, împărăteasa Fausta, a dat la moarte pe propriul lui fiu Crispus; apoi dându-şi seama de nedreptatea acuzaţiei, a pus să fie omorâtă şi Fausta. Toate aceste crime şi altele pe care le trec sub tăcere, se potrivesc cu trăsătura pe care trebuie s-o aibă un copil al lui Dumnezeu? Nu. Cuvântul lui Dumnezeu spune: „… nici un ucigaş nu are viaţa veşnică rămânând în el” (1 Ioan 3.15).

Având aceste fapte triste înaintea ochilor, se vede cine era omul care se aşeza în fruntea Bisericii şi se înţelege mai bine în ce stare de ruină căzuse aceasta. Se prea poate ca văzând cât de puţin răspundea viaţa sa învăţăturii Evangheliei, el n-a vrut să se boteze decât pe patul morţii. Până în clipa aceasta n-a fost decât catehumen. Cum se credea că botezul şterge toate păcatele, bietul împărat a crezut desigur că în felul acesta are să intre în cer. Ce rătăcire grozavă! Numai sângele lui Hristos curăţeşte de orice păcat şi Dumnezeu cere ca noi să credem în puterea acestui sânge, dacă vrem să fim mântuiţi (1 Ioan 1.9; Romani 3.24,25). Era totodată o mare răspundere pentru episcopii şi învăţătorii Bisericii de a lăsa pe Constantin în această grozavă rătăcire şi această încredere mincinoasă; dar, vai! ei erau prea fericiţi şi prea mândri de a avea pe puternicul împărat ca protector, să-i îmbogăţească şi să pună în cinste creştinismul, în loc de a-l persecuta.

Trebuie să spunem lămurit, de altă parte, că râvna lui Constantin pentru a statornici, a întări şi a răspândi creştinismul n-a putut fi tăgăduintă niciodată. Nu s-a folosit de constrângere violentă faţă de cei care rămâneau credincioşi păgânismului, dar a sprijinit creştinismul din toate puterile lui şi şi-a întins ocrotirea asupra celor care îl mărturiseau. Astfel a pus să construiască o mulţime de biserici şi silea pe păgâni să facă la loc pe cele pe care le dărâmaseră; li s-a încuviinţat comunităţilor creştine să primească donaţii; chiar el le-a dat bogate daruri. Membrii clerului creştin s-au bucurat de toate drepturile pe care le aveau altădată preoţii păgâni. Au fost încărcaţi cu onoruri şi bogăţii, scutiţi de sarcinile publice, şi au primit pentru plata şi întreţinera cultului, sume serioase din veniturile fiecărei cetăţi.

Prima grijă a lui Constantin, venind la domnie, a fost de a publica, în înţelegere cu Licinius, împăratul din Orient, un edict de toleranţă care oprea orice persecuţie. Mai târziu, Licinius nemaiţinând socoteală de acest edict, Constantin a găsit motiv să-i declare război, l-a învins şi a ajuns stăpân peste tot întinsul imperiu roman, în anul 323. El a continuat a ocroti pe creştini, le dădea posturi în funcţiile publice, le-a ordonat respectarea duminicii, a invitat pe conducătorii din provincii încă păgâni, de a părăsi cultul lor idolatru şi a acordat drepturi oraşelor care nimiceau altarele zeilor mincinoşi, îndemnând populaţia să-i părăsească. Mai târziu, a oprit ţinerea sărbătorilor păgâneşti şi a pus să se închidă templele, în afară de cele din Roma. Dar lucrul cel mai folositor cu adevărat pentru Biserică a fost ordinul pe care l-a dat de a face, pentru diferite biserici, 50 de copii ale Bibliei în greceşte. În acest timp, când tiparul nu era cunoscut, cărţile se înmulţeau prin copii făcute de mână şi care costau foarte scump. Acesta era un dar bogat şi folositor în acelaşi timp, pe care împăratul îl făcea bisericilor.

Constantin a lucrat deci în toate felurile ca să înlocuiască păgânismul cu religia cea nouă, cel puţin în partea din afară. Dar care au fost pentru Biserică urmările acestei legături cu puterile lumii? Triste şi neplăcute în toate privinţele. Biserica, al cărei împărat ajunsese de fapt conducătorul ei, deşi părea totdeauna plin de bunăvoinţă faţă de episcopi, a fost aşezată într-o strânsă dependenţă de stat, ea, care nu trebuia să aibă drept Conducător decât pe Hristos. În felul acesta a ajuns mai mult o putere lumească.

În al doilea rând, împăratul, având ca religie creştinismul şi ocrotind pe creştini, mulţimea neştiutoare a voit să fie de această religie; pe de altă parte mulţi oameni mai învăţaţi, dorind să capete trecere în faţa împăratului, s-au aşezat totodată sub acest drapel. Biserica a primit în sânul ei şi pe unii şi pe alţii, fără întoarcere adevărată la Dumnezeu. Astfel ea nu mai avea, în general, decât o mărturie publică de creştinism, fără a fi ceva viu în suflete. Creştinătatea, totalitatea celor care mărturiseau că sunt creştini, a ajuns acel copac mare — despre care vorbeşte Domnul în pilda cu grăuntele de muştar — frumos şi puternic în afară, dar adăpostind tot felul de rele (Matei 13.31-32).

Un alt rău, care începuse chiar din timpul persecuţiilor, a fost autoritatea tot mai mare a clerului. Onorurile pe care i le dădea împăratul, l-a făcut să-şi mărească pretenţiile de a stăpâni asupra turmei şi a ajuns să se creadă că el singur reprezintă Biserica. Credincioşii n-aveau decât să se supună la ceea ce hotăra clerul. Am văzut ce spune apostolul Petru în această privinţă (1 Petru 5.1-4). Să vedem mai departe cum s-a arătat această stare de lucruri, într-o împrejurare vestită, sub domnia lui Constantin.