Arius şi arianismul

Am văzut că ereziile, adică învăţăturile mincinoase, s-au ivit de timpuriu în Biserică. Aceasta formează o parte tristă a istoriei sale pe pământ, dar ştim că apostolul Pavel, luându-şi rămas bun de la bătrânii adunării din Efes, le-a vorbit despre sforţările pe care le face Vrăjmaşul pentru a strica credinţa sfinţilor (Faptele Apostolilor 20.29,30). Petru de asemenea spune: „În popor s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, tăgăduind pe Stăpânul care i-a cumpărat şi aducând asupra lor o nimicire grabnică” (2 Petru 2.1). Duhul Sfânt căuta să păzească pe cei credincioşi, iar conducătorii turmei trebuiau să vegheze, ca să nu se strecoare răul în mijlocul lor.

Am amintit mai multe din aceste erezii, dar cea care a pricinuit cel mai mare rău în Biserică, din cauza însemnătăţii şi întinderii ce a luat, este arianismul. Se numeşte astfel de la Arius, care a fost cel mai înfocat conducător şi cel mai dibaci apărător, întrucât se crede că aceeaşi învăţătură mincinoasă sau altele asemenea ei au avut loc şi înainte de el.

Arius, născut pe la anul 270, era un preot al Bisericii din Alexandria, acel mare şi vestit oraş al Egiptului. Era un om cu o înfăţişare impunătoare, însă când te apropiai de el era plăcut şi atrăgător, cu obiceiuri curate, având întinse cunoştinţe, multă înţelepciune, o mare îndemânare în starea de vorbă, vorbind cu uşurinţă şi expunând vederile sale cu un talent deplin convingător. Dar sub o înfăţişare de smerenie, ascundea o mare trufie şi o ambiţie nespus de mare. În această privinţă, sunt mari piedici pentru oamenii înzestraţi cu inteligenţă şi talent deosebit şi, dacă sunt creştini, trebuie să se ferească mult împotriva ademenirilor Satanei, care caută totdeauna cele mai bune unelte pentru a lupta împotriva adevărului. Aşa a fost Arius. El era înzestrat cu tot ce trebuie pentru a rătăci, după ce a fost rătăcit el însuşi (2 Timotei 3.13).

Învăţătura mincinoasă a lui Arius era cu privire la un punct foarte însemnat al creştinismului, şi anume slava lui Hristos ca Fiu veşnic al Tatălui. Arius învăţa că Fiul n-a fost din veşnicie; că El a fost cea dintâi şi cea mai de seamă din fiinţele pe care Dumnezeu le-a creat din nimic, că nu era deci decât o creatură, deşi nespus de înălţată mai presus de celelalte, iar în ce priveşte puterea şi slava era, în firea Sa, mai prejos decât Tatăl. Într-un cuvânt, Arius tăgăduia dumnezeirea veşnică a lui Hristos. Pentru el, Hristos era un Dumnezeu, dar nu Dumnezeu. Scriptura însă ne spune cu totul altfel.

Dumnezeu este nemărginit, iar noi suntem nişte creaturi mărginite; deci nu putem pătrunde sau cunoaşte, nici nu putem înţelege taina firii dumnezeieşti. Precum o spune unul din prietenii lui Iov: „Poţi tu pătrunde adâncimile lui Dumnezeu, poţi tu ajunge la cunoştinţa desăvârşită a Celui Atotputernic? Cât cerurile-i de înaltă: ce poţi face? Mai adâncă decât Locuinţa Morţilor: ce poţi şti?” (Iov 11.7-8). Dar trebuie să ţinem şi să păstrăm cu grijă ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu însuşi în Cuvântul Său. Pretutindeni se spune că este un singur Dumnezeu (Deuteronom 6.4; Marcu 12.29; Ioan 17.3; 1 Timotei 2.5). În acelaşi timp, însă, Scriptura ne vorbeşte despre Tatăl, care este Dumnezeu (Ioan 17.3; 1 Corinteni 8.6), despre Fiul, care este Dumnezeu (Evrei 1.8-9; Ioan 1.1; Romani 9.5) şi despre Duhul Sfânt, care este Dumnezeu (Faptele Apostolilor 5.3,4; şi compară Fapte 7.51 cu 2 împăraţi 17.14). Sunt trei Persoane deosebite în însuşirea de a fi un singur Dumnezeu; Scriptura învaţă lămurit acest lucru, dar este o taină pe care mintea noastră slabă n-o poate înţelege. Neîncetat vedem în Noul Testament cum aceste trei Persoane divine lucrează de comun acord pentru mântuirea noastră, însă fiecare într-un fel deosebit. Tatăl, care este Dumnezeu, a dat din dragoste pe Fiul Său, ca noi să nu pierim, ci să avem viaţă veşnică (Ioan 3.16). Fiul, Isus Hristos, care este Dumnezeu, ne-a iubit şi S-a făcut om pentru a ne mântui, murind pentru păcatele noastre (Galateni 2.20; Filipeni 2.6-8; Efeseni 5.2); iar Duhul Sfânt, care este Dumnezeu, lucrează în inimile noastre pentru a ne da o viaţă nouă şi a ne adeveri că suntem copii ai lui Dumnezeu (Ioan 3.5-6; Tit 3.5; Romani 8.15-16). Şi, mai mult, Noul Testament este plin de texte care adeveresc dumnezeirea veşnică a Domnului Isus, însuşirea de a fi una şi deopotrivă cu Tatăl (Ioan 1.1; 8.58; Romani 9.5; Ioan 5.17-19; 10,30; 14.9). Acesta este un mare adevăr, pe care Arius îl tăgăduia.

Este foarte adevărat că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut carne (Ioan 1.14) şi că astfel S-a smerit, luând chip de rob, şi a fost făcut pentru puţin timp mai prejos decât îngerii (Filipeni 2.6-8; Evrei 2.9). Cu adevărat, este o taină pe care noi n-o putem înţelege, această unire a lui Dumnezeu cu omul într-o singură Persoană, Omul Isus Hristos, adevărat Om şi adevărat Dumnezeu în acelaşi timp (1 Timotei 2.5-6; 3.16). Totodată Domnul Isus spune: „Nimeni nu cunoaşte deplin pe Fiul, afară de Tatăl” (Matei 11.27). Nici o creatură nu poate pătrunde taina Persoanei Sale (1 Timotei 3.16). Dar pentru ce Fiul lui Dumnezeu S-a smerit atât de mult şi S-a făcut om? Acest lucru îl ştim. S-a făcut om pentru a putea purta păcatele noastre, pentru a suferi judecata lui Dumnezeu şi pentru a muri în locul nostru. Cum altfel am fi putut fi mântuiţi, noi păcătoşii? Însă pentru a duce la îndeplinire această lucrare, trebuia ca să fie Dumnezeu. Putem să ne gândim că o creatură, oricât de minunată ar fi fost, ar fi putut ispăşi păcatele noastre? Nu. Preţul fără seamăn al jertfei Domnului Isus vine din preţul fără seamăn al Persoanei Sale. Acela singur care a creat toate lumile, care este oglindirea slavei lui Dumnezeu şi întipărirea Fiinţei Lui, şi care ţine toate cu cuvântul puterii Sale (Evrei 1.1-3), care este Dumnezeu, potrivit cu dreptatea Sa, n-ar fi putut pedepsi o creatură în locul nostru. Numai Fiul Său putea să Se prezinte ca jertfă.

În felul acesta, învăţătura nenorocită a lui Arius, nu numai că lipsea pe Domnul Isus de slava Sa ca „mai presus de toate lucrurile, Dumnezeu binecuvântat în veci” (Romani 9.5), dar nimicea totodată temelia răscumpărării noastre, pentru că dacă Hristos este numai o simplă creatură, El nu poate mântui. Dar binecuvântat să fie Dumnezeu, El este „marele nostru Dumnezeu şi Mântuitor” (Tit 2.13), pe care-L slăvim în veci. „Isus este Dumnezeul adevărat şi viaţa veşnică” (1 Ioan 5.20).

Arius predica cu râvnă şi succes învăţăturile sale primejdioase, în oraşul Alexandria şi la ţară, încât mulţi treceau de partea lui. Atunci episcopul din Alexandria, care se numea Alexandru şi care era plin de râvnă pentru învăţătura sănătoasă, l-a chemat de două ori în faţa lui şi a clerului din oraşul Alexandria, sprijinit cu energie de diaconul Atanasie, care mai târziu a ajuns episcop al acestui oraş; şi-a dat silinţa să convingă pe Arius de rătăcirile sale şi să-l facă să-şi recunoască greşeala. Totul a fost însă în zadar. „Nelegiuitul Arius”, strigă episcopul, „a îndrăznit să rostească blesteme împotriva dumnezeiescului Răscumpărător.” Şi a convocat la Alexandria un sinod, adică o adunare a episcopilor din împrejurimi. Acest sinod a condamnat pe Arius, învăţăturile sale şi pe cei care au luat partea lui. A fost îndepărtat din Biserică şi din oraş şi s-a retras în Palestina, unde, nicidecum descurajat, a continuat cu zel să răspândească părerile sale. Prin puterea cuvântului său, a câştigat mulţi partizani, printre care două persoane cu mare trecere, Eusebiu, episcopul Cezareii, un istoric al Bisericii, şi Eusebiu, episcopul Nicomediei. Acesta din urmă a convocat un sinod în Bitinia, care a anulat ceea ce a statornicit sinodul din Alexandria şi a dat dreptate lui Arius. Se vede ce triste şi adânci despărţiri se formau şi se adânceau în Biserică, unde altădată nu erau decât o inimă şi un suflet, acolo unde era un singur fel de gândire. Ce privelişte tristă în ochii lumii păgâne! Ce aveau să ajungă sufletele credincioşilor simpli în mijlocul acestor neînţelegeri? Putem fi siguri că grija bunului Păstor se arăta în chip deosebit faţă de cei care erau smeriţi cu inima; fără îndoială însă că foarte mulţi erau tulburaţi şi scandalizaţi. Desigur, este ceva foarte însemnat să vezi oameni ai credinţei, ca Alexandru şi Atanasie, ridicându-se pentru a menţine slava Domnului. Domnul Isus îi recunoaşte, când zice îngerului adunării din Pergam, care reprezintă această perioadă a istoriei Bisericii: „Tu ţii Numele Meu şi n-ai lepădat credinţa Mea” (Apocalipsa 2.13).

Ce s-a întâmplat după ce Arius a fost spălat de vina sa? El avea numeroşi partizani în Alexandria; prietenii lui cereau lui Alexandru să-l primească, Arius având în scrierile sale, îndemânatic uşurate, părerile care izbiseră cel mai mult. Alexandru însă era neînduplecat; el ţinea cu tărie la învăţătura curată despre Domnul Hristos. În curând toate bisericile din Răsărit au fost puse în mişcare şi tulburate de acestă ceartă, în care adevărul creştin era în joc, şi vestea a ajuns la împăratul Constantin, care a fost mişcat.

El nu-şi dădea bine seama despre ce este vorba, dar întrucât n-ar fi voit să fie atinsă unitatea imperiului, era de părere că nu trebuie să fie despărţiri în Biserică. El a căutat mai întâi să facă pace între cele două partide, printr-o scrisoare adresată lui Alexandru şi lui Arius, şi pe care a trimis-o prin Hosius, episcop de Cordova, în Spania. Acesta era un slujitor credincios al Domnului Hristos, care suferise pe vremea persecuţiilor şi care nu încuviinţa părerile lui Arius. în scrisoarea sa, plină de înţelepciune omenească şi de cumpătare, împăratul îndemna pe Alexandru şi pe Arius să pună capăt certurilor lor cu privire la nişte discuţii zadarnice şi subtile. El nu înţelegea că nu era vorba de certuri de cuvinte, ci de slava Domnului Hristos şi despre mântuirea sufletelor.

Încercarea lui Constantin n-a dus la nici un rezultat; cele două partide nu au vrut să asculte pe Hristos, şi împăratul a băgat de seamă că pricina luptei era mai însemnată decât îşi închipuise. A hotărât deci să convoace un sinod general, adică o adunare a tuturor episcopilor creştinătăţii, în nădejdea că ei vor statornici adevărata învăţătură şi vor pune capăt pentru totdeauna unor certuri ce dădeau naştere la vrăjmăşie.