Obârşia şi începuturile vieţii monahale

În măsura în care înaintăm în istoria Bisericii pe pământ, o vedem îndepărtându-se tot mai mult de simplitatea de la început şi de învăţăturile pe care Domnul le-a dat prin sfinţii Săi apostoli şi profeţi. Ea uită din ce în ce mai mult de înştiinţările lor (2 Petru 3.1-2; Iuda 17). Lumina care trebuia s-o răspândească întocmai ca un sfeşnic strălucitor (Apocalipsa 1.20) se stinge tot mai mult, până ce ajunge să fie întunericul cel mare în perioada aceea numită evul mediu.

Cu toate acestea, istoria ei ne pune la îndemână învăţături de preţ, cercetându-le cu de-amănuntul în lumina Cuvântului lui Dumnezeu; vom vedea cum omul, lăsându-se pradă gândurilor lui, se îndepărtează şi strică tot ce are mai bun, dar vom vedea totodată cum, în timpurile cele mai întunecoase, harul lui Dumnezeu lucrează şi cum au existat totdeauna martori ai acestui har.

În a doua jumătate a secolului al treilea a început să-şi pună temelia o orânduire care s-a întins în măsura în care creştea şi corupţia din Biserică, şi care a avut o influenţă foarte mare şi foarte rea în Biserică. Este vorba despre viaţa monahală sau a călugărilor.

Cu toţii am auzit vorbindu-se despre mănăstiri şi de cei care locuiesc în ele, călugări sau oameni cucernici, călugăriţe sau femei cucernice, cum se numesc de obicei. Aceştia sunt persoane care, cel puţin în exterior se despart de lume. Scopul lor, la început cel puţin, era de a se deda la anumite practici religioase, cărora le puneau deoparte o mare parte din timp. Trăiau într-un mod simplu, supunându-se adesea la lipsuri corporale, şi credeau că în felul acesta ajung la o stare duhovnicească mai înaltă şi la o sfinţenie mai mare decât ceilalţi oameni şi că, în felul acesta, dobândesc trecere mai mare înaintea lui Dumnezeu. Unii cultivau pământul, alţii căutau să facă diferite fapte de binefacere, cum ar fi îngrijirea bolnavilor.

Aceşti bărbaţi sau femei cucernice, unindu-se în cutare sau cutare comunitate — întrucât există un mare număr de grupări diferite, numite ordine (tagme) — fac jurământ, adică iau anumite hotărâri, cum ar fi de exemplu să trăiască în sărăcie, fără a avea ceva al lor; să nu se căsătorească şi să asculte din toată inima de mai-marele lor, adică de acela sau aceea care este în fruntea comunităţii. Este vorba de cele trei promisiuni solemne: de sărăcie, de castitate şi de ascultare. Nu-i greu, pentru cine are fericirea să cunoască Cuvântul lui Dumnezeu, să vadă că nu numai că nu găsim nimic asemenea, dar că multe orânduiri monahale sunt potrivnice Scripturii (a se citi 1 Timotei 4.2-3; Matei 23.8-10; 1 Timotei 6.17-19). Apostolul nu spune bogaţilor să facă jurământ că vor deveni săraci. În Scriptură vedem un singur exemplu de jurământ, acela al nazireatului (Numeri 6), care se deosebeşte în totul de juruinţele călugărilor şi care arată un anumit fel de despărţire pentru Dumnezeu, a Domnului Isus şi a creştinilor care merg pe urmele Lui. Suntem toţi chemaţi, ca ucenici ai Domnului, să trăim despărţiţi de lume, rămânând totuşi în mijlocul lumii.

Comunităţile de călugări şi călugăriţe au luat naştere pe la mijlocul secolului al patrulea şi au ajuns din ce în ce mai numeroase. În timpul evului mediu, multe mii de persoane, bărbaţi şi femei, populau mânăstirile, unde se petreceau mari neorânduieli. Călugării au fost cel mai puternic sprijin al papalităţii şi apărătorii cei mai înfocaţi ai superstiţiei, având drept izvor neştiinţa, cotropind astfel biserica creştină şi făcând din ea un templu de idoli.

Vom spune câteva cuvinte despre începutul acestor orânduiri, Încă de timpuriu s-au găsit printre creştini persoane care căutau să atingă un grad înalt de sfinţenie şi viaţă spirituală. A urmări sfinţenia este un îndemn adresat tuturor credincioşilor (Evrei 12.14). Toţi suntem chemaţi să trăim în sfinţenie; apostolul Pavel spunea aceasta Tesalonicenilor (1 Tesaloniceni 3.13; 4.3), iar Petru de asemenea: „După cum Cel care v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră” (1 Petru 1.15). Persoanele despre care vorbim şi care se numesc pustnici, îşi puneau în gând o ţintă bună în ea însăşi, şi spre care toţi creştinii ar trebui să năzuiască, dar rătăceau în ce priveşte mijloacele de a ajunge acolo. Gândeau că trebuiau să omoare firea păcătoasă împreună cu patimile şi poftele ei, şi pentru aceasta, să-şi pedepsească trupul, supunându-l la lipsuri şi la chinuri. Credeau că în felul acesta vor ajunge să biruie ispitele lumii, ale firii păcătoase şi ale Diavolului şi că vor fi eliberaţi de ele. Dar Cuvântul lui Dumnezeu nu ne spune aşa. Un om nu va ajunge la sfinţire niciodată prin propriile sale sforţări, nici prin lipsuri, cum avem atâtea exemple. Ce ne spune Scriptura în această privinţă? Ea ne învaţă că cei care au crezut în Domnul Isus şi în jertfa Lui „şi-au răstignit firea păcătoasă împreună cu patimile şi cu poftele ei”, nu că ar trebui s-o răstignească; ei au sfârşit-o cu astfel de lucruri. Mai mult, ea spune că, primind din partea lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, o viaţă nouă, datoria lor este să meargă astfel, adică să trăiască, prin puterea acestui Duh a cărui roadă este „dragoste, bucurie, pace, îndelungă răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, stăpânire de sine.” Aceasta este roada Duhului şi adevărata sfinţenie (Galateni 5.22-25). Deci nu prin propriile noastre silinţe şi puteri vom umbla în sfinţenie, ci prin puterea lui Dumnezeu în noi. Şi nu ocupându-ne cu noi înşine pentru a şti dacă suntem destul de sfinţi, sau ca să ajungem la sfinţenie; ci având inimile şi gândurile noastre ocupate cu Domnul Isus, care este modelul nostru. Duhul Sfânt ne va schimba atunci tot mai mult în chipul Lui şi ne va curaţi, după cum El este curat (a se citi 1 Petru 2.21; Filipeni 2.5; 4.7-8; 2 Corinteni 3.18; 1 Ioan 3.3). De bună seamă că trebuie să veghem şi să fim treji şi să nu purtăm grijă de carne ca să-i trezim poftele (1 Petru 1.13; Romani 13.14). Dumnezeu lucrează în noi şi voinţa şi înfăptuirea şi pentru aceea suntem chemaţi să ducem până la capăt mântuirea noastră, cu frică şi cutremur… (Filipeni 2.12-13).

Călugării credeau, totodată, că pentru a scăpa de corupţia ce domneşte în lume şi de ispitele pe care le întâmpină, cel mai bun lucru de făcut era să iasă din mijlocul ei şi să trăiască în pustiu. Mulţi s-au retras deci în locuri pustii, având drept adăpost peşteri sau barăci, pe care le construiau ei. Acolo îşi îndeplineau datoriile religioase şi se supuneau la chinuri trupeşti, rugându-se, gândind, luptând împotriva Diavolului şi a ispitelor, pedepsind trupul prin post, culcându-se pe pământul gol sau nedormind. Celor care se retrăgeau în felul acesta departe de ceilalţi oameni li se dădea numele de eremiţi (pustnici), de la un cuvânt grecesc ce înseamnă „pustiu”, sau „anahoreţi”, sihastri, care înseamnă „cei care se retrag”.

Şi în aceasta ei urmau propriile lor gânduri şi se îndepărtau de învăţăturile Domnului. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune clar: „Nu iubiţi lumea, nici lucruri din lume” (1 Ioan 2.15). Tot el mai spune că noi nu suntem din lume, dar nu zice să ieşim cu trupul din ea. Dimpotrivă, Domnul Isus, rugându-se pentru ucenicii Săi, spune Tatălui Său: „Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzeşti de Cel Rău” (Ioan 17.14-16). Nu este Dumnezeu în stare ca să asculte, pentru ocrotirea noastră, această rugăciune a Fiului Său preaiubit? Prin credinţa în promisiunile Lui scăpăm de stricăciunea care este în lume prin pofte şi prin harul Său putem să trăim în veacul de acum cu cumpătare, dreptate şi evlavie (2 Petru 1.4; Tit 2.12). Fără acestea, chiar dacă ne-am retrage în pustia cea mai îndepărtată şi cea mai stearpă, vom duce cu noi inima firească stricată. Satan ne va urmări pentru a ne ispiti prin pofte şi mândrie, şi singurătatea nu ne va da nici cea mai mică putere pentru a ne împotrivi. De altfel, departe de a fi nevoie să ieşim din lume, Dumnezeu ne lasă în mijlocul ei pentru a fi martorii Domnului Isus, ca „să vestim virtuţile minunate ale Celui care ne-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată” (1 Petru 2.9), „să ne purtăm într-un chip vrednic de Domnul”, ca să „fim fără vină şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu neîntinaţi…, strălucind ca nişte lumini în lume, ţinând sus Cuvântul vieţii” (Coloseni 1.10; Filipeni 2.15-16).

Trebuie să adăugăm că unul din motivele care au făcut pe creştini să se retragă în pustie a fost persecuţia. Ei s-au refugiat acolo pentru a scăpa de închisoare, de chinuri şi de moarte. Mulţi dintre ei, găsind în singurătate o viaţă liniştită, au rămas acolo, înmulţind numărul pustnicilor. Aşa a fost, de exemplu, cazul unui tânăr din Alexandria, cu numele Paul. Pe vremea persecuţiei lui Decius, s-a refugiat în pustiul Tebaida, în Egiptul de sus. El a găsit o peşteră cu un izvor adumbrit de un palmier şi a rămas acolo până la sfârşitul vieţii. Este socotit câteodată ca cel dintâi pustnic, iar biserica romană l-a pus în numărul sfinţilor săi. Însă adevăratul părinte al pustnicilor şi al călugărilor a fost Anton.

[Biserica romană adaugă la numele acestuia, cum face cu foarte mulţi alţii, numele de sfânt. Însă Cuvântul lui Dumnezeu numeşte sfinţi pe toţi creştinii adevăraţi.]