Ambroizie, episcop de Milan (374-397)

Biserica ajungea din ce în ce mai mult un mare corp de mărturisitori cu gura, dar de unde lipsea viaţa care era înlocuită cu forme religioase. Era asemenea unei case mari, plină cu vase de ruşine şi unui arbore mare, care îşi întindea până departe ramurile şi avea o înfăţişare frumoasă, dar care adăpostea tot felul de lucruri rele (2 Timotei 2.20; Matei 13.31-32).

În timpul acela, adică în ultima jumătate a secolului al patrulea şi la începutul celui de al cincilea, împăraţii din Orient şi din Occident mărturiseau creştinismul. Aveau ei cu adevărat viaţa din Dumnezeu, care vine din credinţa inimii şi fără de care cineva nu poate fi decât creştin cu numele? Numai Dumnezeu poate şti. Persecuţiile şi cruzimile la care s-au dedat unii dintre ei, ne fac să ne îndoim de acest lucru. Totodată, mai ales în Orient, dădeau dovadă de o decădere în obiceiuri şi de lux, ce nu se potriveau deloc cu lepădarea de sine şi de lume, care trebuie să fie trăsăturile adevăratului creştin.

Ei se socoteau capii bisericii, pe care o ocroteau şi în felul acesta se amestecau să ia hotărâri în discuţiile teologice, care se înmulţeau din ce în ce. Aici, unul sprijinea credinţa ortodoxă a sinodului din Niceea şi prigonea pe arieni; apoi alt împărat, curând timp după aceea, câştigat pentru învăţătura lui Arius, pornea persecuţia împotriva ortodocşilor.

Pe de altă parte, dacă privim de aproape clerul, şi îndeosebi acei membri care aveau poziţia de episcopi în oraşele mari, autoritatea şi mai ales ambiţia lor creşteau. Ei ajungeau din ce în ce mai mult stăpînitorii turmelor, împotriva învăţăturii apostolului Petru (1 Petru 5.1-4), şi ţineau ca autoritatea lor să întreacă pe cea a regilor. Iar dacă ţinem seama de ceea ce ne spun unii scriitori atît păgîni cât şi creştini, mulţi membri ai clerului duceau şi ei o viaţă ce nu se potrivea deloc cu învăţătura Cuvîntului lui Dumnezeu, umblând după bogăţii şi împlinirea poftelor firii păcătoase. Dacă cei care conduceau dădeau astfel de exemple, cum trebuie să fi fost enoriaşii?

E adevărat că împăraţii au căutat să facă să dispară în totul din imperiul lor urmele de idolatrie. Dar ce mijloace au întrebuinţat pentru aceasta? Violenţa şi persecuţia, nimicind templele şi silind popoare întregi să primească botezul. În unele ţinuturi, chiar episcopii încurajau sau îndemnau să chinuiască, ba chiar să omoare, pe păgânii care refuzau de a primi creştinismul sau mai exact de a fi botezaţi.

Un astfel de exemplu a fost în oraşul Alexandria, unde o fată tânără, cu numele Hipatia, care era învăţătoare la şcoala acestui oraş, a fost prinsă şi târâtă de poporul creştin într-o biserică şi a fost măcelărită în modul cel mai sălbatic. Episcopul a lăsat să se facă acest omor fără a-i opri, cum s-ar fi cuvenit. Inima firească rămâne mereu aceeaşi. Dacă nu este cu adevărat însufleţită cu viaţa din Dumnezeu, este în stare să făptuiască cele mai grozave păcate, chiar în numele religiei.

Acum putem să întrebăm: Unde era atunci viaţa din Dumnezeu? Nu erau într-adevăr suflete pentru Domnul şi în această tristă stare de lucruri? Ba da; putem fi siguri că Dumnezeu Şi-a avut aleşii Săi, ca întotdeauna, chiar în zilele cele mai întunecoase. De bună seamă că erau suflete despre care istoria nu ne-a lăsat nimic scris, dar pe care le cunoştea Dumnezeu şi care iubeau pe Isus, în mijlocul unei mari neştiinţe. Este ca şi cu cei 7000 bărbaţi de pe timpul lui Ilie (1 împăraţi 19.18).

Vom transcrie aici câteva rânduri despre acest subiect. „Noul Testament ne învaţă că n-a fost niciodată şi nici nu va putea să fie decât o singură Biserică a lui Dumnezeu. Oricare ar fi numele date de oameni diferitelor secte sau partide, nu poate să existe decât o singură Biserică, care se numeşte trupul lui Hristos şi casa Dumnezeului Celui viu (Coloseni 1.18; Efeseni 1.22; 4.4; 1 Timotei 3.15).

Această singură adevărată Biserică este, era şi va fi totdeauna alcătuită din aceia — şi numai din aceia — care, crezând în Domnul Isus şi primind iertarea păcatelor şi viaţa veşnică, au ajuns astfel pietre vii în clădirea singurului templu şi mădulare vii numai ale Domnului Hristos, uniţi cu El prin Duhul Sfânt trimis din cer (1 Petru 2.4-7; 1 Corinteni 12.12-13; Efeseni 1.13; 2.20-22).

Dacă dorim deci să descriem istoria acestei Biserici în mijlocul încurcăturii şi rătăcirilor din veacurile trecute, nu trebuie să urmăm numai firul istoric al acestui lucru din afară, care se numeşte Biserica.

De fapt istoria Bisericii adevărate şi vie n-a fost şi nu poate fi scrisă în întregul ei. După cum nu s-ar fi putut scrie istoria celor care, în Israel, nu şi-au plecat genunchii în faţa lui Baal, tot astfel n-am putea urma tot cursul acestui râu de apă vie — harul lucrând în credincioşi, mădulare ale adevăratei Biserici — care a curs prin locuri ascunse, necunoscute de oameni.

“Dar acum ca şi atunci, într-o sectă sau în alta, se face un luminiş, apa curată iese la iveală şi ne arată existenţa necurmată a acestui râu de har şi de viaţă. Şi vedem atunci, împrejurul acestor ţinuturi, cum locurile uscate se acoperă cu verdeaţă şi ajung roditoare, arătându-şi chiar roadele. Ici şi colo se culeg cuvinte şi cântece, dând pe faţă suflete care au trecut din moarte la viaţă şi de sub puterea Satanei la Dumnezeu.”

Ne-ar plăcea să ştim câte ceva despre viaţa celor care trăiau atunci pentru Hristos, despărţiţi de o lume rea. Cunoaştem foarte puţin în această privinţă, însă ni s-a păstrat viaţa câtorva oameni care au ocupat un loc însemnat în Biserică, şi vedem în ei nişte credincioşi adevăraţi, deşi adesea aveau idei greşite. Luptau cu străşnicie împotriva răului moral ce năvălea în Biserică, şi fără îndoială viaţa lor a avut influenţă asupra multora care erau daţi în seama lor. Putem să credem că, chiar printre împăraţii romani, erau unii care aveau o adevărată teamă de Dumnezeu.

Ambrozie, episcopul de Milan, a fost unul dintre aceşti credincioşi slujitori ai lui Dumnezeu, în mijlocul clerului. S-a născut la Trivi din părinţi romani în anul 340. Tatăl său, care era guvernator peste Gali, a vrut să-l facă avocat. Venind la Roma, el s-a distins prin talentul său şi în 370 a fost numit guvernator al provinciei Liguria, în Italia de Nord. În acest timp al vieţii sale, Ambrozie nu era decât catehumen şi deci nu fusese încă botezat. Cum toate ne arată la el un om serios, avem tot dreptul să credem că n-a fost un lucru uşor ca el să ia acest loc de catehumen şi că s-a întrebat serios cu privire la adevărurile creştinismului. Se aseamănă cu acel demnitar roman de pe vremea lui Pavel, „un om înţelept” care dorea să audă Cuvântul lui Dumnezeu şi care „a rămas uimit de învăţătura Domnului” (a se vedea Faptele Apostolilor 13.6-12).

Dar ar putea întreba cineva, pentru ce n-a fost botezat Ambrozie, dacă a crezut în Domnul Isus? Trebuie să ne amintim că Biserica se depărtase mult de la simplitatea Scripturii. Se cerea de la catehumeni o lungă instruire care ţinea cel puţin trei ani înainte de a putea primi botezul, în timp ce în Faptele Apostolilor vedem că cei care au crezut, au fost botezaţi îndată (Faptele Apostolilor 2.41; 8.12,36-38; 16.31-33). Pe lângă aceasta, se răspândise învăţătura greşită că botezul cu apă şterge păcatele şi naşte din nou, aşa că mulţi catehumeni nu se botezau decât pe patul de moarte, pentru a fi siguri că merg în cer. Se dăduse uitării că tot ceea ce cere Evanghelia este ca cineva să creadă în Domnul Isus şi atunci este mântuit pentru veşnicie. Botezul cu apă este doar semnul din afară că cineva a intrat în casa lui Dumnezeu; dar nu mântuieşte; trebuie credinţa din inimă (Romani 10.9-10).

În timp ce Ambrozie era guvernator al Liguriei şi îşi avea reşedinţa la Milan, a murit episcopul acestui oraş şi trebuia să fie ales un urmaş. Această alegere o făcea mulţimea în Biserică, practică pe care nu o vedem în Noul Testament. Cearta între arieni şi ortodocşi, adică cei care susţineau veşnica dumnezeire a Fiului, se continua cu patimă. Fără îndoială, aceştia aveau motiv să menţină adevărul pe care Cuvântul lui Dumnezeu îl spune aşa de clar şi care este atât de însemnat, pentru că fără el n-ar fi ispăşire de păcate. Însă un mare număr de ortodocşi aduceau în discuţiile lor un duh lumesc şi furios, lucru pe care îl făceau şi arienii. Aceste lupte între cele două partide, care se transformau câteodată în lupte sângeroase, aveau loc adesea cu ocazia numirilor de episcopi, fiecare partidă voind să fie ales candidatul său. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Milan.

Ca guvernator, Ambrozie era de faţă pentru a nu îngădui ca lupta să se transforme în violenţă. A reuşit acest lucru, fără însă a putea să aducă înţelegere. În timp ce îndemna mulţimea să ajungă la înţelegere, s-a auzit deodată o voce de copil stigând: ,Ambrozie să fie episcop!” Atât de mare era cinstea de care se bucura din cauza însuşirilor sale, încât toţi au început să-l roage a primi această sarcină. Dar el, înspăimântat de mărimea şi însemnătatea acestei sarcini, n-a vrut s-o primească. Poporul îl ruga stăruitor, iar Ambrozie, pentru a scăpa de stăruinţele lor, a fugit în timpul nopţii. Se povesteşte însă că rătăcind drumul, s-a pomenit a doua zi dimineaţa în faţa oraşului Milan. A crezut că vede în aceasta o călăuzire dumnezeiască şi astfel Ambrozie a primit să fie episcop. Dar cum să-l sfinţească? El nu era nici măcar botezat şi prin urmare, în exterior cel puţin, nu era creştin. Aşadar a fost mai întâi botezat, apoi fiindcă nu putea să fie episcop fără să fi fost preot, nici preot fără a fi diacon şi sub-diacon, au căutat să-1 treacă repede prin aceste diferite grade şi, după ce au trecut opt zile, a fost statornicit episcop de Milan.

Nu pare acest lucru ciudat?

Unde vedem asemenea lucruri în Scriptură? Pavel scria lui Timotei cu privire la episcop sau supraveghetor: „Să nu fie întors la Dumnezeu de curând” (1 Timotei 3.6). Şi în cazul lui Ambrozie, nici nu era vorba de întoarcere la Dumnezeu!

Oricum, Ambrozie şi-a luat în serios sarcina pe care a primit-o şi care cerea multă înţelepciune şi tărie sufletească. Cu toate lucrurile pe care Scriptura nu le încuviinţează, dar pe care el a crezut de cuviinţă să le facă, se poate spune că, în starea în care se afla societatea în timpul acela, Dumnezeu S-a servit de el pentru a face bine, pentru că el era un om drept şi nu se învoia cu răul.

Ajuns episcop, şi crezând astfel că îşi poate îndeplini mai bine sarcina, şi-a împărţit toţi banii la săraci, iar proprietăţile le-a dat bisericii. A păstrat însă veniturile averii pentru sora sa şi a încredinţat administrarea lor fratelui său. Să-l urmărim în activitatea sa. Toată ziua era copleşit de mii de griji: judeca afacerile unei grupări de creştini, supraveghea spitalele, se îngrijea de săraci şi primea pe toată lumea cu blândeţe. Trebuia în acelaşi timp să citească, să mediteze şi să studieze Scriptura, pentru că trebuia să dea învăţătură catehumenilor şi creştinilor. În toate duminicile, şi uneori mai multe zile la rând, predica în catedrala din Milan. Adesea trebuia să se ocupe de afaceri publice şi să scrie mai multe lucrări. Tot timpul era ocupat. Dragostea creştină era nesecată. Pentru a răscumpăra pe creştinii pe care barbarii îi făcuseră prizonieri, s-a lipsit de strictul necesar şi şi-a dat toată silinţa să procure bani cu care să poată elibera un număr cât mai mare.

De asemenea s-a arătat foarte hotărât pentru a păstra credinţa despre dumnezeirea Mântuitorului. Împărăteasa din Apus, Iustina, care era ariană, voia să-l silească să dea arienilor o biserică aproape de Milan. Ambrozie a refuzat acest lucru, spunând: „Luaţi-mi ceea ce am, aruncaţi-mă în închisoare sau omorâţi-mă, dar lucrurile lui Dumnezeu nu sunt supuse puterii împărăteşti”. Odată au fost trimişi nişte soldaţi să-l ducă la închisoare; el a fugit în catedrală şi, împreună cu mulţimea de creştini strânşi în jurul lui, a petrecut noaptea cântând cântecele frumoase ce le alcătuise el. Soldaţii n-au îndrăznit să-l ia de acolo. Această statornicie pentru a apăra gloria Domnului Isus, Fiul veşnic al lui Dumnezeu, a rămas o caracteristică a lui Ambrozie de-a lungul anilor.

Înainte de a vorbi despre alte fapte care ne fac să-l cunoaştem pe Ambrozie, firea şi influenţa lui, să spunem câteva cuvinte despre împăratul din Răsărit, Teodosie, al cărui prieten statornic a fost, deşi a trebuit să i se împotrivească de mai multe ori. Teodosie s-a născut în Spania în anul 346 şi a fost luat ca asociat la imperiu în 379, de către Gratian, fiul împărătesei Iustina, de care am vorbit mai sus. Mai târziu, Teodosie a ajuns împărat. În acest timp imperiul roman, a patra împărăţie despre care ne vorbeşte Daniel (2.40-43; 7.7-8,19-26), era ameninţat din toate părţile de barbari. Teodosie, care era un general viteaz şi priceput, a ştiut să-i ţină în frâu, atât prin arme, cât şi prin înţelepciunea şi dărnicia sa. Înăuntrul imperiului, păgânismul nu-şi pierduse încă toată puterea şi căuta să scoată capul.

Symmachus, prefect al Romei şi orator vestit, a ţinut un discurs convingător pentru apărarea păgânismului, însă a fost combătut de Ambrozie. Pe de altă parte, arienii şi alte secte combăteau învăţătura sănătoasă cu privire la Mântuitorul. Teodosie pare că a fost un instrument în mâna lui Dumnezeu pentru a opri pe barbari şi a da oarecare răgaz acestui imperiu roman care se corupsese aşa de mult şi care vărsase sângele sfinţilor (Daniel 7.21; Apocalipsa 18.24; 17.16), şi pentru a nimici totodată în mare parte urmele de păgânism şi pentru a înăbuşi arianismul.

Teodosie, deşi mărturisea creştinismul, nu era botezat. Căzând însă odată greu bolnav, pe la sfârşitul celui dintâi an al domniei lui, a cerut să fie botezat. Curând după aceea, el a dat o ordonanţă în care mărturisea credinţa sa şi poruncea ca „toate neamurile care erau sub stăpânirea lui, să se alipească cu tărie de învăţătura dată de Petru Romanilor şi să creadă în dumnezeirea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, ca fiind deopotrivă în măreţie şi alcătuind o Treime binecuvântată. Cei care nu se supun, zice împăratul, trebuie să se aştepte la pedepse grele.”

Nu ne aminteşte aceasta despre porunca regelui Nebucadneţar descrisă în Daniel 3.29-30? Teodosie avea motive serioase de a mărturisi credinţa sa, şi acesta era un exemplu frumos, dar, ca creştin ar fi trebuit să ştie mai mult decât ştie un rege păgân şi să nu caute a sili pe supuşii lui să creadă ca şi el, ameninţându-i cu pedepse. Din nenorocire, episcopii care îl înconjurau, şi chiar Ambrozie, cu toată cucernicia lui, îl încurajau pe calea aceasta şi chiar întărâtau asprimea lui, precum vedem din exemplul următor.

În Palestina, nişte creştini conduşi de un episcop au dat foc unei sinagogi a Iudeilor, şi nişte călugări au pustiit locul unde se adunau nişte eretici. Teodosie, aflând de aceste fapte, a poruncit ca vinovaţii să fie pedepsiţi prin a construi la loc clădirile nimicite şi a plăti tot ce va costa. Când a auzit Ambrozie, a scris împăratului, rugându-l să retragă această poruncă, spunând că a construi din nou sinagoga ar însemna o biruinţă a Evreilor asupra credinţei creştine şi că ar mai însemna o jignire pentru creştini. Împăratul nu l-a ascultat la început, dar Ambrozie a stăruit în public. Teodosie a promis în mod solemn că nu va pedepsi pe vinovaţi.

Astfel de gânduri nescripturistice avea Ambrozie despre chemarea lui ca episcop creştin. În loc de a încuraja pe împărat pe calea dreptăţii, el îl abătea de pe ea, pentru o cauză falsă. Aici a fost începutul a ceea ce a luat dezvoltare mai târziu în mod groaznic în biserica romană, care a ajuns să spună că trebuie să alunge şi să ardă pe Iudei şi pe eretici. Se mai vede în aceasta începutul acelei stăpâniri, pe care o pretinde mai târziu clerul asupra regilor şi prinţilor, contrar a ceea ce spune apostolul Pavel: „orice suflet să fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el” (Romani 13.1-5).

Într-o altă împrejurare, cu totul deosebită, Ambrozie s-a folosit de influenţa şi autoritatea sa faţă de împărat într-un mod mai pozitiv, în felul de a fi al unui adevărat episcop creştin.

Cu toate însuşirile lui bune, Teodosie avea o fire violentă şi se lăsa dus de mânie, care îl târa la fapte nedrepte şi crude, de care se căia apoi amar, dar adesea când era prea târziu. În Tesalonic, în timpul unor jocuri publice, guvernatorul nu a voit să pună în libertate pe un vizitiu de şaretă, iubit de popor, dar vinovat de o crimă înspăimântătoare. Poporul s-a răsculat şi a omorât pe guvernator şi pe mai mulţi dintre ofiţerii săi. Auzind această veste, împăratul a fost cuprins de o mare mânie şi a poruncit un măcel general al locuitorilor din Tesalonic. Ambrozie a intervenit şi împăratul a promis să-i ierte. Dar, influenţat de sfătuitorii lui şi îndeosebi de Rufiu, primul său ministru care îl convinse că e nevoie să pedepsească o crimă aşa de mare, Teodosie reveni asupra iertării şi trimise ordinul de moarte, Împăratul, apoi, de bună seamă cuprins de remuşcări, a voit să-l revoce, dar ordinul al doilea a sosit prea târziu. 7000 de persoane, adunate la jocuri, au fost măcelărite de către soldaţi, fără a se ţine seama de rang, de vârstă sau de sex.

Ambrozie a aflat îndată de acestă veste tristă. Cuprins de durere, s-a retras la ţară pentru a nu se întâlni cu împăratul. Dar, ca un slujitor credincios al lui Dumnezeu, fără a se ocupa mult de rangul celui vinovat, lucrând ca Natan altădată cu privire la împăratul David, a trimis lui Teodosie o scrisoare în care îi spunea pe faţă marea sa greşeală şi că nu va mai putea fi primit în biserică înainte de a fi dat dovada unei adevărate pocăinţe. Împăratul a fost pătruns mult de mustrările episcopului şi de cele ale cugetului său. S-a dus totuşi la Milan şi a voit să intre în biserică. Dar Ambrozie l-a oprit în prag şi nu i-a îngăduit să meargă mai departe, el care era mânjit de sânge nevinovat. Teodosie a căutat să-l încredinţeze despre căinţa sa adevărată, dar episcopul i-a spus că o astfel de greşeală trebuie să fie ispăşită în mod public. Şi întrucât împăratul aducea exemplul lui David, Ambrozie i-a spus cu îndrăzneală: „Tu ai luat ca model pe David în omorul său; ia-l ca model şi în căinţa sa.” Împăratul s-a supus celor spuse de episcop. Timp de opt luni, puternicul împărat, fără podoabele împărăteşti, a rămas amestecat în mulţimea celor ce se pocăiau la poarta bisericii în timpul slujbei religioase. Pentru sărbătorile Crăciunului a rugat pe episcop să-l primească din nou în comunitatea celor credincioşi, spunând: „Templul lui Dumnezeu, deschis robilor şi cerşetorilor, este închis pentru mine!” Ambrozie l-a primit, cu condiţia ca de aici înainte să nu mai semneze nici o hotărâre pentru moarte decât la 30 de zile după darea sentinţei — constrângere de mare folos, care dădea timp ca mânia să fie potolită. Împăratul a intrat în biserică, şi-a scos podoabele puterii sale şi, căzând cu faţa la pământ, şi-a mărturisit crima, spunând: „Sufletul meu este lipit de ţărână; înviorează-mă după Cuvântul Tău” (Psalmul 119.25). Tot poporul împreună cu Ambrozie amestecau lacrimile şi rugăciunile lor cu ale sale. Măreaţă privelişte; ea ne aduce aminte că înaintea lui Dumnezeu nu se are în vedere faţa omului. Putem să ne minunăm de umilinţa acestui mare împărat care recunoştea drepturile lui Dumnezeu şi putem vedea urmările unei conştiinţe puse la încercare şi a unei adevărate temeri de Dumnezeu. În ce priveşte pe Ambrozie, vedem că avea o atenţie deosebită faţă de împărat, pe care îl iubea, şi un simţământ adânc a ceea ce datora lui Dumnezeu. El lucra cu un cuget serios faţă de datoria sa şi pentru menţinerea dreptăţii. Mai târziu, din nenorocire, puterea clericală a luat în mână conştiinţa prinţilor, pentru a-i întărâta la gânduri rele, a-i angaja la fapte urâte, şi apoi a le linişti conştiinţele.

Teodosie a murit la Milan în anul 395, iar Ambrozie la doi ani după aceea, ducând până la capăt datoriile sarcinii sale.