Câţiva oameni de seamă în biserica din răsărit

Aproape în aceeaşi vreme cu Chrisostom, adică în a doua jumătate a secolului al patrulea şi începutul secolului al cincilea, au fost în biserică alţi oameni care şi-au dat silinţa să fie credincioşi lui Dumnezeu şi adevărului creştin în măsura cunoaşterii pe care o aveau. Ei au luat parte, este adevărat, la multe obiceiuri greşite, introduse în biserică prin tradiţie; ei se împotriveau cu tărie însă răului moral ce se întindea din ce în ce mai mult printre creştini, mai ales în clasele înalte ale societăţii; ei au apărat cu curaj adevărul cu privire la persoana iubită a Fiului lui Dumnezeu, lovită atunci de diferite învăţături stricate; ei au fost mângâietori ai săracilor şi ai celor întristaţi în aceste timpuri foarte dificile, când imperiul roman era gata să cadă sub loviturile barbarilor; s-au arătat plini de iubire, de jertfire şi de uitare de sine, pentru a veni în ajutorul a tot felul de nenorociţi. Câteodată chiar cuvântul lor plin de putere oprea furia căpeteniilor barbare, cum am văzut şi în viaţa lui Chrisostom.

Printre oamenii de seamă ai bisericii din Răsărit trebuie să amintim pe Grigore de Nazians, numit astfel după oraşul unde s-a născut. După cum făcuse odinioară Ana cu Samuel, tot astfel Nona, evlavioasa mamă a lui Grigore, l-a predat Domnului de la naşterea sa. De aceea ea l-a crescut în cunoaşterea şi teama de Domnul. El a învăţat apoi la diferite şcoli vestite, între altele la Atena şi apoi a petrecut câţiva ani în singurătate cu prietenul şi compatriotul său Vasile, pe care l-a întâlnit la Atena. E de observat că cei mai mulţi dintre aceşti oameni care au avut o mare influenţă în biserică, şi-au început totdeauna lucrarea printr-o retragere mai mult sau mai puţin lungă, unde se ocupau cu cercetarea Scripturii şi cu rugăciunea. Până aici totul era bine; dacă Dumnezeu voia să-i folosească îndată, ei erau pregătiţi. Dar unii au pornit pe un drum greşit, prin faptul că se supuneau unor asprimi mari pentru a înfrânge carnea. În felul acesta însă nu atingeau ţinta urmărită. În ce priveşte retragerea lor în singurătate pentru a se ocupa de lucrurile lui Dumnezeu, îi putem încuviinţa într-o măsură oarecare. Vedem pe Moise petrecând 40 de ani departe de Egipt, păzind turmele socrului său Ietro, şi acolo a fost pregătit de Dumnezeu în singurătate pentru lucrarea pe care-o avea de îndeplinit. Pavel de asemenea, după întoarcerea sa la Domnul s-a dus să petreacă un timp oarecare în Arabia, retras de lume (Galateni 1.17) şi ni se spune despre Ioan Botezătorul că a stat în pustie până în ziua arătării lui înaintea lui Israel (Luca 1.80).

Grigore şi-a părăsit prietenul şi singurătatea. Înapoiat în casa părintească, tatăl său care era episcop de Nazians, îl hirotonisi preot, cu toată împotrivirea sa. A ajuns apoi episcop într-un oraş din Capadocia, unde a rămas câtva timp. Apoi, ca şi Chrisostom, el a fost chemat la Constantinopol pentru a păstori mica turmă a celor care rămăseseră credincioşi adevărului cu privire la Fiul lui Dumnezeu şi care erau persecutaţi de arieni. Aceştia (arienii) erau sprijiniţi de împăratul Valens. Sarcina lui Grigore era deci grea. Totuşi sforţările şi râvna sa au adus la adevărata credinţă pe mulţi dintre cei care au fost potrivnici. Venind Teodosie în fruntea imperiului, a sprijinit pe catolici sau ortodocşi (astfel erau numiţi cei care nu erau arieni) şi Grigore a fost statornicit în mod solemn ca episcop al Constantinopolui. Acesta a văzut curând cât era de greu de a îndeplini cu credincioşie datoriile sarcinei sale în acest oraş lumesc. A făcut aceleaşi constatări ca Chrisostom. Episcopii egipteni l-au atacat, împăratul l-a părăsit, cei a căror viaţă lumească o dădea pe faţă au ajuns vrăjmaşii săi şi, obosit de lupte zadarnice, şi-a dat demisia din sarcina de episcop. Câteva rânduri de rămas bun adresate clerului ne fac să vedem cum erau obiceiurile aşa-zişilor creştini din Constantinopol: „Nu ştiam”, a zis Grigore, „că trebuie să întreci în lux pe ofiţerii cei mai de seamă ai palatului, pe generalii imperiului care nu ştiu cum să mai cheltuiască veniturile lor. Nu ştiam că trebuie să risipesc cu ei bunurile care sunt averea săracilor. Nu ştiam că trebuie să apar pe străzi suit într-un car măreţ, tras de cai falnici şi înconjurat de o trupă de linguşitori, aşa ca trecătorii înştiinţaţi de departe de apropierea mea, să aibă timpul de a se da la o parte din calea mea, ca la arătarea unui animal sălbatic. Dacă mi-a fost frică, iertaţi-mă. Daţi-mă înapoi singurătăţii, lăsaţi-mă în seama lui Dumnezeu, care îmi va ierta purtarea simplă. Puneţi în locul meu un om care să ştie să placă mulţimii.”

De bună seamă că aceste cuvinte erau foarte amare, dar ne arată unde ajunsese dragostea de bogăţii, luxul, măreţia şi ambiţia la conducătorii bisericii, cu care Grigore nu voia să se asemene.

El s-a întors în ţara sa şi a trăit în singurătate, petrecându-şi timpul cu scrierea a numeroase lucrări. Iată ce spune cu privire la sinoadele ce au avut loc în timpul lui, de la anul 379 până la 389: „Pentru a spune adevărul, iată hotărârea mea. Este bine a te feri de toate sinoadele episcopilor, pentru că n-am văzut ieşind nici un bine în urma unui sinod. Dragostea lor de ceartă şi dorinţa de mărire sunt aşa de mari, încât nu pot fi exprimate prin cuvinte.”

Am amintit de Vasile, prietenul lui Grigore de Nazians. Şi el a fost un episcop care arăta o mare râvnă pentru a da învăţătură creştină poporului care i-a fost încredinţat. La vârsta de 28 de ani s-a retras din lume şi a întemeiat o mănăstire în ţinutul Pontului. Regula de viaţă şi de purtare care a dat-o călugărilor reuniţi sub autoritatea lui a fost socotită aşa de minunată, încât a fost primită în aproape toate mănăstirile din Răsărit. Dacă ne mirăm când auzim vorbindu-se aşa de des de călugări şi de mănăstiri, trebuie să înţelegem că, plecând de la gânduri adesea greşite, viaţa monahală era pentru multe suflete, în aceste timpuri aşa de tulburi, un loc de refugiu departe de o lume unde răul se înmulţea. De bună seamă că erau neorânduieli care s-au înmulţit în evul mediu; călugări, preoţi şi neştiutori au servit adesea de instrumente episcopilor ambiţioşi şi neastâmpăraţi, pentru a persecuta pe împotrivitorii lor. Dar în zilele din urmă ale imperiului roman, când hoardele crude ale barbarilor duceau pretutindeni nimicirea, multe mănăstiri au fost adăpost pentru cei evlavioşi şi pentru cei în nevoie. Săracii erau ajutaţi, orfanii primiţi, cei întristaţi erau mângâiaţi. Călugării şi călugăriţele arătau o iubire şi o râvnă nestrămutată. De asemenea, cum vom vedea mai departe, dintre ei au ieşit misionari foarte curajoşi şi neobosiţi, care au dus creştinismul — mai mult sau mai puţin curat — neamurilor barbare. În mănăstiri se păstrau de asemenea cunoştinţele care tindeau să oprească talazurile barbariei. Acolo a fost păstrată comoara sfântă a Scripturilor. Copii ale lor se făceau fără încetare, fapt care le-a asigurat transmiterea de la un secol la altul. Călugării se aşezau deseori în ţinuturi necultivate sau jefuite de năvălitori, le desţeleneau şi chemau înapoi populaţia alungată de barbari. În mijlocul nenorocirilor ce s-au abătut asupra lumii, Dumnezeu Se folosea de aceşti oameni şi de aceste femei smerite şi pline de râvnă pentru a alina mizeria populaţiei. Cei mai mulţi dintre călugări şi călugăriţe nu aveau multe din cunoştinţele pe care le avem noi, dar au înţeles ceva din dragostea creştină care constă în a-şi da viaţa pentru alţii (1 loan 3.16), cum a făcut Hristos când Şi-a dat viaţa pentru noi.

Revenind la Vasile, el a fost scos din retragerea sa şi chemat să fie episcop al Cezareii din Capadocia. Acolo, precum am spus, şi-a consacrat viaţa în a da învăţături turmei sale prin predică şi prin numeroase scrieri şi a fost astfel un apărător curajos al dumnezeirii veşnice a lui Hristos, contra împăratului Valens şi a episcopilor arieni.

Vom mai aminti doar despre un singur episcop cu renume din biserica de Răsărit — Eusebiu, episcop din Cezareea Palestinei, prietenul împăratului Constantin şi distins mai mult prin marea sa ştiinţă decât prin curăţenia credinţei sale. El înclina spre arianism şi, în sinodul de la Niceea, luase, împreună cu alţi episcopi, o poziţie între arieni şi între cei care menţineau adevărata credinţă potrivit Scripturii. Dar Eusebiu a rămas vestit prin istoria bisericii, lucrare care cerea din partea lui mare muncă, şi care ne dă multe învăţături de preţ. Ea ţine de la naşterea lui Isus Hristos până la anul 324. Mai târziu a fost continuată de alţi autori.